Ieşirea din Melk

Prin Intrarea în Melk(I) şi Intrarea în Melk(II) am ocolit un pic intrarea în oraş, ca s-o leg cu ieşirea din el, mai întâi spre Viena, apoi uşor-uşor, înapoi, spre întoarcerea în melc, căreia îi zicem toţi „acasă”.

Melk e un fel de Braşov, iată câteva instantanee care or să vă convingă.

Fiind sărbătoare, magazinele aveau obloanele trase, dar erau deschise, totuşi, pub-urile, restaurantele şi cofetăriile. La ora la care am ieşit eu în plimbare (17.30, cred) nu prea era multă lume pe stradă, aşa că de data asta nu a trebuit să caut eu pustiul din fotografii sau să-l aştept cu răbdare, ci mi s-a aşternut singur-singurel, aşa cum l-am găsit, tăcut.

Neaşteptat, am auzit totuşi, la un moment dat o-ko-bo-o-ko-bo-o-ko-bo, dar până să mă dumiresc eu şi să scot telefonul, sunetul făcut de saboţii unei gheişe (în Austria?!) s-a făcut pierdut pe una dintre îngustele străduţe. Nu era îmbrăcată în chimonoul tradiţional, dar saboţii o dădeau de gol. Probabil că lucra la vreun restaurant japonez din oraş…

Vă reamintesc că, de unde eram cazată eu, în Pielach, până în Melk nu erau decât vreo 2,5 km, astfel că am mai vizitat oraşul şi în altă zi, doar că de data asta era destul de animat, în special de turişti, trecuţi de vârsta a doua binişor, cel mai probabil veniţi să viziteze Abaţia Melk.

În a doua zi de Paşti am pornit spre Viena şi, în drum spre metropolă, am întâlnit acest locuşor: Kloster Schönbühel, un lăcaş sfânt.

Nu e un loc pe care să-l părăseşti repejor, clar, ci unul care te îmbie la un popas mai lung. Doar că, fiind în drum spre Viena şi având în plan mai multe obiective, am sărit peste gânduri numai bune de visare şi peste poezia locului. De altfel, aşa s-a întâmplat şi cu celelalte obiective, aflate în drumul spre Viena, pe care doar le-am bifat. Stift Göttweig, spre exemplu, era în renovare, l-am văzut şi pe el doar pe dinafară. 

Am trecut şi am oprit un picuţ în Krems, care e un fel de Melk, dar la scară mai mare. Numai că mi-a fost un picuţ cam rău de la serpentine şi nu am avut deloc chef de fotografiat. Într-un final, înainte să ajung în metropolă, mi-am revenit.

2 ore în Viena= Mc Donalds+Dom(nu’)

Dom-ul era şi el în restaurare pe dinafară. De fapt, un turist grăbit ca mine ar zice că toată Austria e în restaurare fiindcă toate clădirile, oricât de vechi erau, arătau ca noi.

Poze cu Mc Donalds n-am, dar mai am câteva fotografii făcute în metropolă. Spre exemplu, cu cai verzi…

În a treia zi de Paşti am luat-o la picior prin Pielach şi am mai luat cu mine câteva instantanee.

În 5 zile de Austria (o săptămână de vacanţă cu cele 2 zile pe drum, dus-întors, cu maşina) nu ai cum să vezi multe şi nici cum să le simţi cum trebuie, dar câte ceva tot am asimilat şi rămân acolo, încă cu deschidere, pentru altă vizită, poate mai lungă, cine ştie…

Însă, am tras concluzia că eu, clar, nu sunt (şi nici nu voi fi!) un vizitator tipic de metropolă, ci unul sadea, de periferie!

 

 

Intrarea în Melk(II)

Fiindcă e prima zi de Paşti, aici, în amintire, sar peste oraş şi mă sui direct în cerul lui: Abaţia Melk.

La intrare stă scris „ABSIT GLORIARI NISI INCRUCE” (Gloria este găsită numai prin cruce) şi, mărturisesc că, scriind acum, am zis în gând, în loc de „găsită”, „greşită”. Nu comentez mai mult de atât, uneori gândul e mai puternic decât orice poruncă divină.

Dacă vă imaginaţi că este un loc liniştit, căci aşa grăiesc pozele mele, ei bine, ele mint. Eu am ajuns destul de dimineaţă, când turiştii cel mai probabil că îşi luau încă micul dejun, de aceea nu apare nimeni în fotografii. Asta nu înseamnă că nu erau chiar şi la acea oră a dimineţii destui, am văzut în parcare vreo 5-6 autocare, doar că eu căutam cu răbdare unghiurile pustii, care să-mi amintească numai şi numai de mine.

Totuşi, n-am putut să mă abţin să nu surprind instantaneul ăsta:

În cadrul abaţiei e şi o şcoală, unde merg elevii de gimnaziu din Melk, dar fiind sărbătoare nici ei nu apar în peisaj, altminteri prezenţi în memoria oricărui vizitator.

Ca să văd tot ar fi trebuit să stau până la ora 17.00, când se închideau uşile. Nu am stat! Nu mi-am luat bilet, care costa 10 euro, dar nici nu m-a oprit nimeni să mă întrebe dacă am. Am lăsat, totuşi, mai mult de 10 euro pe suveniruri: un breloc şi doi cercei.

Nu am vizitat grădinile,  muzeul, nici biblioteca, dar am zăbovit vreo 2-3 ore prin curtea interioară şi am intrat la slujba de Paşti, în biserică, dar am stat în zona destinată turiştilor, care era despărţită de geamuri din sticlă de restul bisericii şi puteai privi doar un sfert din opulenţa ei. Chiar şi-aşa, era destul de copleşitor pentru mine să văd atâta aur decorând betoane, fiindcă nu m-am putut dezice de gândul care(-mi) numără necontenit sărăcia, în general.

Cum era slujbă, nu am avut voie să fotografiez şi nici să filmez, aşa că, intuind asta, înainte să împing uşa bisericii cu mâna dreaptă, am introdus mâna stângă cu telefonul în ea şi am apăsat la ghici pe butonul camerei.

Nu cred că am stat mai mult de jumătate de oră, dar am prins finalul concertului coral şi, în timp ce îmi roiau ochii, ori din cauza strălucirii, ori din alte cauze, m-au podidit lacrimile, de nu mai reuşeam nici să le şterg, nici să le opresc. Nu ştiu cu ce fel de sentiment am avut de furcă acolo, dar dacă aia e bucuria sau tristeţea divină, mai vreau!

Până îmi revin, mai aruncaţi-vă ochii înspre tavane şi, de ce nu, înspre intrarea în bibliotecă.

Posibil că, ceea ce am simţit să fi fost forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea, dar revenirea din sentimentul acela nu a fost către alte simţiri şi mai adânci, fiindcă Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott! Şi nici o slujbă în numele lui!

Chiar dacă nu mi-am petrecut toată ziua acolo, timpul îmi dicta altceva, ori din pricina greutăţii celor simţite, ori din faptul că oricât ai colinda mai de suprafaţă, aşa, superficial, cum am făcut-o eu, tot nu reuşeşti să surprinzi tot domeniul abaţiei, căci e imens.

Că tot veni vorba de cumpătare şi înţelepciune, e timpul să mai mărturisesc nişte imagini cu Melk-ul, văzut de sus şi pe urmă o să mă îndrept în tăcere.

Mâine voi intra în Melk-ul urban, dar nici acolo nu vă aşteptaţi la cine ştie ce zgomote generale. Tot cele particulare se vor etala, drepte sau strâmbe, în acest muzeu închinat numai şi numai amintirilor mele.

Intrarea în Melk (I)

De obicei, textele în care prezinţi un itinerariu de călătorie propriu, vrei să servească şi altora, de aceea, imediat cum ai ajuns înapoi, în fotoliul tău confortabil, în loc să-ţi expui trăirile intime, aduni din Google istorii demult stinse, dar scrise şi rescrise, şi o minimalizezi, fără tăgadă, pe cea pe care tocmai a scris-o istoria sufletului tău nomad. Şi, (nu-i aşa?), exact asta face ca scurta vizită într-un alt loc să nu mai fie a ta, ci a vorbelor tale… „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, vorba lui Eco! Ca s-o înţelegem şi noi o să pun şi traducerea ei literară „Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost.”

Când am aflat că o să trec două graniţe, dintr-o dată nu m-am mai simţit ca un melc în ale plecărilor fizice, ştiut lucru că Alma Naher asta, care scrie pe aici, pleacă, cu precădere, numai şi numai în cuvânt şi chiar ziceam cândva că, pomenind câte un loc prin paginile astea, imaginară plecare pentru mine, se transformă pentru câţiva traseu de-adevăratelea. Dar, uite că a venit şi vremea picioarelor mele!

De fapt, nu o să intru chiar azi în Melk! O să ajung în noapte, târziu, în Pielach Spielberg, (la 2,5km de Melk) trecând graniţele cu ochii închişi, aşa cum le-am trecut eu, că am dormit, exact! Am deschis ochii cât să mă arăt ca în buletin vameşului român, celui ungar, şi austriacului şi, cât să mă conving că nu ne vor răpi extratereştrii cu luminiţele lor roşii, clipocind în întuneric. Extratereştrii fiind, de fapt, zeci de eoliene.

De cum am ajuns la Haus am Wanderweg, am fumat.

Am fumat şi am ameţit! Aer tare, plămâni… în fine, nu contează, o să trec repede peste întunericul locului nu înainte să vă spun că, atunci când am intrat în Pielach, mi s-a părut că am nimerit într-o poveste în care toate personajele erau plecate în vacanţa de Paşti şi eu trebuia acum să umplu locul. Dar na, asta aduce întunericul: adormiţi şi o-nspăimântătoare linişte austriacă. Spielberg, Spielberg…! Fiori sub piele…

Am să aprind acum lumina zilei, nu vă mai sperii, ca vă zic că Haus am Wanderweg e casa aceea mare, de pe deal(de mai jos) şi e încă în construcţie, doar o parte din ea funcţionând în regim de pensiune, mai exact o parte extrem de modernă. Cealaltă e încă a altor vremuri, unele viitoare (e în construcţie o piscină acoperită la etaj) şi altele vechi, foarte vechi, atât de vechi încât, dincolo de piatră răzbate izul trecerii timpului.

Gazdele sunt doi români, Roxana şi George, astfel încât nu am fost nevoită să-mi exersez decât limba maternă, în alte registre decât cele în care scriu eu, desigur, adică mai puţin poetice.

N-o să mă mai joc de-a-ntunericul pielachian, să vedem câte ceva, totuşi prin zonă.

De-aici încolo las, oricum, mai multă ziuă care să străbată textul ăsta. Aşa o să vedem că, de fapt,  eu sunt în vacanţa de Paşti, iar personajele locului sunt (la ele) acasă.  Că e Paşti o să observăm în altă zi, astăzi e o zi mai mult de acomodare.

Pe scurt, în Pielach (dând clik veţi descoperi mai multe locuri), observaţi deja, nu prea există garduri delimitând teritorii, astfel încât te poţi plimba prin „curţile” oamenilor fără să simţi că încalci proprietatea cuiva. De altfel, locuitorii sunt foarte prietenoşi, atât de prietenoşi încât îţi aminteşti subit toate cuvintele în limba germană pe care le-ai ştiut vreodată. După cum îmi zâmbeau, sigur „Fröhliche Ostern” e „Paşti fericit(ă)!”

Astăzi nu cred că mai ajung undeva, decât, poate sus, pe deal, până-n grămăjoara de…

bălegar. 🙂 M-am apropiat de ea cât să îmi simt norocul şi cât să nu-mi mute nasul.  Dar, drumul ăsta pe care am luat-o  nu mai duce nicăieri, deşi duce cu adevărat către… Dunăre, aşa încât o să mă întorc din cale, şi luând-o înapoi, la vale, mă voi opri pe o băncuţă pe care au pus-o localnicii, cât să înmagazinez în mine priveliştea şi, comuna privită de sus şi desigur, cât să ard o foiţă de tutun, ca să acopăr altele. Alte foi. Şi alte arderi…

Desigur, coborând, am întâlnit şi ceva găini, în aceeaşi singură gospodărie, pe care o văzusem şi urcând dealul.

Şi câţiva tăuraşi…

De fapt, iarba este tot la fel de verde şi în Austria, ca şi în România, copacii sunt în păduri, în schimb, aproape neatinşi, spre deosebire de ai noştri, care-s pe la ei în sobe, dar nu vreau să mă trezesc din reverie cu măgării.

Pielach e un loc liniştit, unde, dacă nu-ţi arde de cutreierat Viena, vestita metropolă austriacă, poţi să poposeşti cu încredere aici (la 2 ore distanţă de Viena), fiind sigur că respiri aer curat. Garantat! Dacă aş locui o lună, m-aş lăsa de fumat! Încet, programat!

Acum o să mă întorc în Haus am Wanderweg  şi o să vă îmbii nu din vorbe, ci dintr-un foc să intrăm în casă, fiindcă se înserează şi am promis că las mai multă zi în text.

Accesând link-ul (booking) pe care l-am ascuns sub „casă”, veţi descoperi de ce alte avantaje dispune această pensiune. Acolo găsiţi şi preţul, care este bun, vă spun de pe acum. Apartamentul are un etaj, două băi, bucătărie, astfel încât pot locui mai multe familii, preţul fiind stabilit per apartament, nu per persoană.

Interiorul, după cum veţi observa şi în pozele de pe booking.com, este amenajat în stil modern, cu mult bun gust şi, de ce să nu recunosc în cam prea (mult) lux pentru trăirile mele poetice. O să adorm totuşi, boema de mine, în miros de parfum scump până mâine, când reînviez sfârşitul ăsta de poveste, trăgând de el încă un pic, în timp ce o să pregătesc teren nou întru intrarea în medievalul Melk şi, mai ales croindu-mi cale spre Abaţia pe care Umberto Eco a „spovedit-o” prin Adso în „Numele Trandafirului”.