Când îți cade tavanul

A existat vreodată vreun moment când ți-ai fi dorit, în cutia de chibrituri, iarbă? La mine, da! Când mi-a căzut tavanul de la bucătărie. Ați observat? Tavanele nu cad niciodată în timpul zilei. Numai după miezul nopții, ca să nu te simți singură! Vecinii aleargă imediat la tine. Desigur, să îi vezi adunați pe toți la ușa ta în izmene, în cămăși de noapte, transpirați, ciufuliți și pe jumătate adormiți, nu e priveliștea cea mai înfloritoare, dar aproape că te înduioșează îngrijorarea lor. Pentru bunurile lor, desigur!

Nu, n-am pus o bombă, nu a explodat nimic, decât că a căzut jumătate din tavanul de la bucătărie. Cum ce fac dacă plouă? O să cred că sunt la mare, o să înot în casă, apoi apa o să se infiltreze și la voi, o să vă cadă și vouă tavanele și atunci o să avem un puț interior cu acces la smiorcăielile lui Dumnezeu. 

Cum stau la ultimul etaj, fără tavan înseamnă că am acces direct spre cer. Nu mă invidiați, știu câți își doresc o scară la cer și eu, chiar dacă îl văd acum direct din casă, scara îmi lipsește cu desăvârșire. Și, oricum, mai folositor mi-ar fi un card de fidelitate (Diego!)*, că îmi pot lua, chiar și la jumătate de preț pardoseală rezistentă la apă  (Diego!) Pe urmă îmi iau iarbă, iarbă artificială  (Diego!) că, dacă îmi iau iarbă naturală trebuie să îmi iau și-un aparat de tuns iarba sau să tocmesc un grădinar, iar galeria și șina pentru perdea (Diego!) ar deveni palatul gândacilor de bucătărie. Îmi plac greierii totuși… Mmmm… La toate astea nu îmi mai rămâne să adaug decât un tapet  (Diego!) veselie (Joy).

Poate o să vă întrebați unde a căzut tavanul mai exact, nu cumva ți-a căzut în cap? Ce tot atâta Diego?! Aflați că nu, capul meu era în siguranță, în alt compartiment al cutiei de chibrituri în care locuiesc. Dacă însă mă întrebați de Jora, pisică-mea, ei bine, aflați că ea chiar atunci intra în bucătărie. A ieșit după câteva minute, ceva mai prăfuită, spre stupoarea și paralizia mea de moment, căci asta nu a împiedicat-o să își schimbe traiectoria, să-și servească cina, adică. Foamea îți dă curaj să faci lucruri nebănuite și în lumea felinelor, pare-se! Dând semne de sănătate mintală, cred că, totuși, a ocolit-o și pe ea bucata de tavan.

Motivul pentru care îl tot pomenesc pe Diego  e că în curând se va deschide un nou magazin amenajări interioare  (Diego!) la Focșani, pe 16 aprilie (azi suntem în 05 aprilie) și mie îmi stă gândul numai la asta, focșăneancă cum îs, fiindcă nu mai pot de bucurie că o să beau o cafea la ei (v-am mai zis că ei dau cafeaua, cât unul dintre specialiștii lor, vrăjitori de stil, vă ajută să vă lămuriți cam ce vă doriți) dar și de tristețe, totodată, că nu m-am înscris încă în concursul lor (premiul e un covor Tulipo, plus 100 de preșuri cadou) cu ocazia inaugurării magazinului. Cum ce-am păzit? Am stat să îmi pice ceva noroc din cer, dar ale naibii păsări, nici că văd gaura din tavan prin care le pândesc eu. Ori se prefac că nu o văd?!

Ce am mai observat în timp, până să mi se întâmple mie, e că, dacă ți-a picat tavanul, sigur îți pică și cerul pe tine, la distanță de o zi, când te gândești, totuși, și la reparații.

Adio curcubeu, văd negru deocamdată în fața ochilor! Deși, înțeleg că e în trend curcubeul — Cum de unde? De pe pagina de facebook Diego România!

și eu, cum aud de curcubeie uite-așa mă imaginez în bucătăria mea cu deschidere spre cer. Somewhere over the rainbow…

Și nu atât la achiziționarea de materiale mă gândesc eu cu ochii în stele, cât la mâna de lucru. Dincolo de curcubeul meu, nu prea am la ce să mă aștept, fiindcă îmi permit, financiar vorbind, numai un aspect, materialele adică, și nici alea toate, că numai cu mâna de lucru nu am ce să fac. Almanaho, DIY (do it yourself) scrie pe tine! mi-am zis eu atunci, să mă îmbărbătez. Cum îs handmade-istă (dincolo de faptul că sunt actriță și sunt obișnuită cu decor minimalist) mâinile mele sunt deja obișnuite cu materiale care-ți strică manichiura și care fac să îți cadă (și) statutul de madamă, și pielea, dar nu mă dau înapoi de la asta, ba dimpotrivă! Pe hol, în bucătărie și într-o debara, pe care am transformat-o în dressing am pus chiar eu chitul de finisare după ce altcineva mi-a pus gresia, dar m-a lăsat cu șanțurile în drum că nu a mai avut timp să îmi și finiseze lucrarea.

Și aici îmi permit un sfat, dacă vreodată veți fi nevoiți s-o faceți voi singuri, fără ajutor specializat și dacă vreți să folosiți chit colorat, înarmați-vă cu multe cârpe uscate, pe lângă buretele umed cu care trebuie să ștergeți, după ce ați lăsat un timp să se zvânte și țineți-le pe lângă voi! Eu am învățat asta pe pielea mea, a trebuit să arunc o pereche de șosete, că nu am prevăzut că iese așa greu culoarea. Nu mai zic de parchet și traversă, pe care le-am înnobilat cu urma tălpilor mele, iar parchetul e antic și lacul s-a mai dus, așa că m-am ales cu ceva pete vișinii pe el (poate îl înlocuiesc cu parchet laminat de la Diego, dacă tot o să am magazin în oraș, la botul calului, mai știi?!  ). De ce nu m-am descălțat de șosete? Eh, virtutea inerției!

Ce e mișto atunci când îți cade tavanul (da, e și o parte bună!) e că îți vin în minte proiecte mai vechi DIY pe care le-ai tot amânat. De exemplu, pe hol nu am finisat pereții cu gândul că voi pune pe post de tencuială sau tapet, hârtie făcută în casă. Procesul de facere e unul anevoios, dar, dacă ai timp și chef, se poate realiza. Vă schițez un pic cum se face.

Într-o zi cu soare sau nor, nu contează, dacă aveți nerv(i), rupeți multe coli A4 în bucățele mărunte și puneți-le la macerat, în apă. Pot fi albe sau colorate, eu le pun separat, nu amestec culorile, abia pe urmă le combin, după ce, înmuitate fiind, le transform cu mixerul de bucătărie într-o pastă. Din 4 șipci, facem o ramă și punem un material-plasă, transformându-se tabloul într-o sită, peste care vom întinde pasta, cu o lingură, în mărimea și forma pe care o dorim, ca să se scurgă apa. Pe urmă, presăm cu un burete, peste o altă bucată de plasă pe care am pus-o deasupra, ca să iasă un model frumos și uniform. După asta, fierul de călcat, nu prea încins, că arde hârtia, va fi și el o  bună presă, pentru uniformizare, dar și pentru eliminarea apei în surplus. După acest proces, ungem coala cu aracet și o lipim de perete, șmirgheluit în prealabil, dar nu exagerat de fin, ca să avem aderență. Rezultatul e foarte drăguț, dar nu o să vă încarc cu poze acum, decât cu exemplul ăsta:

o placă mică, cu model, tot din aceeași hârtie. Pentru hol, oițele sunt perfecte, le poți număra în drum spre pat, când nu ți-e somn, dar trebuie să te culci, totuși. Pentru aspect am folosit inserție de floare, nu e pictat nimic!

Măsurăm pereții apoi, măsurăm și placa de hârtie și astfel vedem de câte plăci avem nevoie. Eu am făcut un calcul și într-un an, reușesc, fără să fac nimic altceva, să pun tapetul ăsta din hârtie manuală pe tot holul. Deși, dacă calculez câți bani dau pe topurile de hârtie, rămân cu siguranță la un tapet clasic, cumpărat (ghici de unde?) pe care pot învăța să îl pun singură.

*Când tavanul îți cade, e clar că îți vine să renovezi în toată casa. Pentru asta ai nevoie de multe carduri, dar și unele de fidelitate și am pomenit mai pe la începutul articolului despre cardul de fidelitate Diego, prin care poți să obții produsele de amenajare interioară cu o reducere consistentă, o metodă prin care firma își fidelizează clienții. Nu trebuie să ai decât peste 18 ani, ai dreptul la un singur card și nu e transmisibil.

Eu nu mă enervez când mi se întâmplă lucruri rele. Mă comport de parcă casa mea ar fi, nu o cutie de chibrituri, ci o casă din sticlă colorată.

Culorile schimbă interiorul, dar mai ales cel sufletesc!

Dintre toate pasiunile pe care le-am dobândit în timp, amenajarea interiorului casei mele are prioritate, fiindcă petrec cel mai mult din timpul vieții mele aici. Dacă nu îmi permit ceva, restaurez ce am. Dacă vreau să astup o gaură pe perete, desenez o floare. Nu o să pun poze doveditoare, cei interesați de mine, de scrierile mele, știți deja asta.

M-am lungit destul de mult și așa, dar când te uiți ce cer… eu mă transform în același, de neurnit, zi(d) despre sine. Azi, fără perdele! Poate mâine…

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 14, în primăvara lui 

 

 

 

Zi(d) despre sine

DIEGO- Tapet Old Fashion din vlies, model unic, aspect de piatră. Emană atmosferă nostalgică

Vedeam Zidul din(tre) oameni, cum le stăpânește el toate puterile, cum este el, în același timp, și gros și subțire, și absent și prezent și, după ce că vedeam, așteptam. Atunci izbucnea ici-colo un colosal hohot printre oameni, ici-colo câte un plâns gigant. Râsul se zdrobea de Zid, plânsul se prelingea de pe el. Zâmbetul și lacrima tapetau. Tapet au! În tandem. Pe trecerea oamenilor.

DIEGO- Draperie veselă cu flori, aspect de pânză.

În zid, săpate ferestre. Cu unghiile, cu buricele degetelor, cu podul palmelor. Râsul era încă o draperie, plânsul era încă o perdea.

DIEGO- covor PVC. Aspect de artere de circulație.

În tălpi, oamenii își gravaseră, din bucurie sau din întristare, demult șosele. Și, și le-au pus covoare și le-au numit Artesia. De la artere, poate. Sau de la Artele lor, din care unica de(s)prinsă-n fel și chip, vrăjitoria? Vrăjitoria, acea Adormitoare, cu stil.

Când cădeau din paturi o făceau cu fețele în jos. Când nu-și mai încăpeau în ele, își refăceau traseele de peste zi. Și se sculau obosiți. Cu fața în sus. Cu două fețe. Și iară nu mai știau de visele lor.

DIEGO- Pardoseală modulară de vinyl, tip LVT. Aspect rustic.

Și intrau în băile lor și li se terminau toate. Și intrau în ape, și când ieșeau parcă călcau în mocirlă. Și, pe urmă nu își mai găseau livingul. Și își căutau atunci de treabă sau ierburile lor. Și, și le fierbeau și, și le beau.

DIEGO- Covor verde, rotund, cu fire lungi. Material sintetic, mătăsos la atingere.

Și după asta totul devenea mai alb, translucid.

DIEGO- Perdea confecționată. Fire de iarbă pe fundal alb.

Spre seară se agățau de capăt. Știau că vor ajunge oricum la el.

DIEGO- capăt de bară, glamour-aur

Diferiți din interior înspre afară, oamenii păreau apăsați pentru totdeauna de o nelipsită povară, cu zid. Până când… Până când?

— Cafea?

Mă uit la pliantul de pe măsuța, cu față de masă, din fața fotoliului în care sunt cufundată și citesc:

Ridic privirea. Nu știu cum am ajuns aici, dar bine că parcarea e gratuită.

— Da! Da-ul e pentru cafea.

— Știți ce vreți? întreabă vrăjitorește, cu stil, domnul… Domnul, chiar așa, chiar dacă vorbesc în gând, pot să îi aflu numele, ce naiba? Pot să și zic „ce naiba”. Îl citesc de pe ecuson pe Domnul Vrăjitor Cu Stil.

— Am povestea!

— Dacă aveți și dimensiunile…

E precis! Mă pierd în fața lui. De masă.

DIEGO- Față de masă. Material sintetic.

Îl simt. Influent în amenajări interioare. Din Bazin. Carpatic.

— Conceptul de bază al reţelei Diego este oferirea produselor adunate în colecţii sezonale.

Câtă iarnă în(tre) oameni! Se pierd în caimacul cafelelor lor și, când dau de zaț, se cred ghicitori de anotimpuri în ceilalți.

— Domnule Vrăjitor Cu Stil, aveți o pensulă și acuarele?

— Le-ați avut în fața ochilor încă de când ați intrat, Doamnă…!

Îl simt. M-ar citi pe ecuson dacă aș avea…

— Căutătoare! mă (re)prezint.

— Observ că ați căutat numai în draperii, Doamnă Căutătoare, îmi controlează el blocul, surfilând.

— Blochez lumina și căldura. Ca mai toți oamenii, mă scuz eu iute. Deși, toți o fac cu perdele. Oamenii sunt niște calzi cu perdele, mai zic. Și râd. Și tăiere? zic, Răscolitoare.

— Tăiere la dimensiune. Și călcare. Pentru un plâns sănătos fără urmări, ați ales pardoseală rezistentă la apă.

Bifează, ca să știe. Profesionist.

— Sunt aproape toată numai apă, îi explic eu poetica alegerii.

— Fiecare își alege accesoriile după sine.

— Zi(d) despre sine. Nu așa mi-ați cerut? Pe nu așa mi-ați cerut nu l-am eliberat cu voce tare.

— Oferta de parchet laminat este unificată sub o marcă proprie . Mă privește fix. Trafic intens. Pași prin pădure… 

— Știu! Știam… (Mă bâlbâi atunci când simt traficul intens.) Zi-mi ceva nou despre sine.
— , o colecţie colorată, veselă, plină de imaginaţie! Efect 3D al modelelor ce ies în relief datorită contururilor tunse manual.

— Ești unic! îmi scapă. Cum te cheamă, de fapt, domnule Vrăjitor cu Stil?

— Nu. Mai sunt încă 999 ca mine. Vrăjitor cu Stil Diego!

— Și pe ceilalți?! îl întreb ca să câștig timp.

Cât o să îi enumere o să văd dacă nu cumva mi-a scăpat ceva din vedere. Oamenii pierd timpul, fiindcă și timpul îi pierde pe ei.

— Diego! Toți suntem Diego!

Râd! Râd sănătos!

— Și eu, care credeam că eu sunt cea abstractă…

— Doamnă Răscolitoare, Diego se confundă îndată cu sinele celui care cată!

Fie el român, slovac sau ungur!

— Acuma, serios, lăsând la o parte poetica, dacă ați avea pe zi numai câte un client ca mine…

— Oricâți! Numai să vă fie în casă bine!

Am plecat la un moment dat, deși aș mai fi stat. Nu sunt eu atât de stranie precum am pledat și țin să știți. Pot să sporovăiesc despre orice la modul poetic?! Tu să mi-o zici! Da, tu, cel din casa ta de vis, omul de după perdea!

Dacă numai o dată te-ai căuta în Diego ai simți la fel! De ce (te-)ai căuta în ei?

 

Dar, na! Oamenii sunt fel de fel! Miliarde sfredelind în zi(d). Doar povestea ne spune altfel.

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 3 în primăvara lui