alma nahe

Archive for the ‘Strada Înclinată’ Category

Cunosc o femeie

In Cartea în care se fluieră on Iulie 14, 2017 at 8:04 PM

 

Cunosc o femeie după frunze:
jumătate clape,
jumătate numele ros.
Când văd o femeie cu sânii mari tuşesc,
cu ochii în carte
rămân, totuşi, sensibil
la ruşi.

„Frunzele cad”, citesc.
Rândul îmi răsfăța iară, năvalnic, viața, noaptea…

Odă deprimării

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Mai 14, 2017 at 4:25 PM

„Nu îmi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemenea cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să îmi trezesc vecinii. ” zice H.D. Thoreau, încă de la început (ca să ne fie clar),  în „Walden sau Viaţa în pădure” (Editura Act şi Politon)

walden sau viaţa în pădure

Desigur, imediat ce am citit acest îndemn, am început să scotocesc prin mintea mea după obiceiurile cocoşilor. Pe care i-am cunoscut! Înainte de a fi mâncaţi de alţii, că eu nu mănânc carne pe care am întâlnit-o iniţial în penele-i, blana-i şi foarte vie, în propria curte.

Ei bine, rezultatul căutării a fost că niciun cocoş, dar absolut niciunul, şi am cunoscut destui, credeţi-mă, nu mi-a părut un sculător de vecini, în mod special. Cocoşul tău te scoală mai întâi pe tine!

Aşa că, imediat ce am conchis asta, am şi hotărât ca recenzia să se numească „Odă deprimării”, în ciuda cocoşului (de Thoreau).

Subiectul cărţii e uşor, în sensul că poate fi descris în câteva cuvinte, chiar dacă te-ai trezit(din cauza cocoşului) cu mult mai devreme decât ţi-ai propus. Autorul cărţii se mută în pădure timp de  2 ani şi 2 luni (şi două zile, zice wikipedia!),  căci a vrut să sugă „toată măduva vieţii” şi să trăiască într-un mod „bărbătesco-spartan”, ca mai apoi să se întoarcă şi să ne „dezvolte personal”. El comprimă toată experienţa sa în pădure într-un singur an calendaristic, marcând-o prin succedarea anotimpurilor.

Nu s-a dus prea departe, să ne înţelegem, a ales o pădure de pe lângă casa părintească. Nu îl despărţeau de civilizaţie decât vreo 2,4 km. Nu a ales orişice pădure, ci una aflată pe un teren deţinut de bunul său prieten şi mentor, Emerson, vârful mișcării transcendentaliste.

Thoreau a muncit, la un moment dat, la fabrica de creioane a tatălui său. Vedeţi legătura?!

Exact, cartea lui Thoreau e una de dezvoltare personală şi o recomand tuturor acelora cărora le-a trecut prin minte măcar o dată ideea de a se izola de urban. Cu scopul de a scrie despre un aşa experiment. Înarmaţi-vă cu multe creioane şi identificaţi pădurea unui filosof (poet, scriitor etc) mai mare ca voi.

Desigur, unui aventurier al cuvintelor şi al timpurilor noastre, când sunt atâtea documentare care te învaţă cum să supravieţuieşti sălbăticiunilor, nu i-ar fi greu să se întreţină, atât fizic, cât şi psihic, în inima pădurii. Admit că despărţirea de wi-fi ar fi, totuşi, greu de îndurat. Ba, cred că azi, adevărata provocare e să supravieţuieşti urbanului (noroc că există edituri care publică, cu precădere, cărţi de dezvoltare personală!). Dar e posibil ca acea pădure să aibă semnal, nu mi-aş face (alte) griji!

Thoreau a făcut-o în secolul XIX, acum aproape 172 de ani (cam peste 2 luni se fac fix 172), ceea ce face ca acest experiment, această sustragere întru contopirea controlată cu Natura, să fie un document important care, mai mult, certifică un exerciţiu de deprimare voită, calculată, construită. Economic!

Desigur, în cei doi ani nu a trăit complet izolat, ci şi-a luat doza de „omenire”, din când în când, din satul natal: „Satul îmi parea mie o uriaşa agenţie de ştiri.”  Deh, nevoia de a şti… A petrecut chiar şi o noapte la închisoare şi a fost eliberat a doua zi, după ce mătușa sa i-a plătit datoriile, o taxă specială, pe care nu o mai plătise de 6 ani. Deşi, el s-a opus. Mai târziu a explicat, într-una din conferinţele pe care le susţinea, de ce se opunea acestei taxe. Desigur, Statul are multe taxe, iar astea speciale ne supără pe mulţi dintre noi. Pe restul le suportăm cu stoicism, nu dăm fuguţa în pădure.

Deşi nu pare, mie mi-a convenit să intru în universul său şi m-am rătăcit de bunăvoie în scriitură, altminteri subiectul trailului în sălbăticie cred că e unul extrem de particular, în general şi, pe cât de dinamic pentru protagonist, pe atât de lent şi plictisitor pentru căutătorul în cuvânt, deoarece singurătatea te împrăştie în milioane de gânduri. Şi cine să stea să te adune?!

Chiar dacă Thoreau se pricepe să (ne) omoare timpul cu peioraţii filosofice despre viaţă urbană, o face, scriind, şi mai dependentă decât este de un anumit spaţiu şi timp, fără a leza însă, toată(!), eternitatea. De fapt, acest experiment cred că ar fi util oricăruia dintre noi, la un moment dat.

Uite, de fiecare dată când am ajuns într-o pădure, eu, Alma, am vrut să verific cunoştinţele mele despre lumea din care vin. Desigur, am reuşit să înşir gânduri, dar ele nu aveau (la ele) legătura cu anumite curente literare, simboluri sau alte trimiteri coerente către filosofiile lumii, decât poate la reîntoarcere, când le-am putut identifica şi verifica. Fiecare cu pădurea lui, până la urmă!

E de înţeles, pe vremea lui Thoreau oamenii erau obligaţi să înmagazineze în ei atâta informaţie, încât asta îi transforma în enciclopedii ambulante. Acum, accesul la informaţie e facil, asta ar trebui să ne scape de „scorţoşenia” artelor… Ne scapă?!

Revenind… Lacul Walden oglindeşte codrul în povestea lui. Dar nu pe tot, poate de aceea sentinţa, în urma lecturării, nu e şi nici nu are cum să fie definitivă. În orice experiment, până la urmă. Până ca Thoreau să îi caute fundul, care s-a dovedit rezonabil şi solid, oamenii credeau în acest lac fără fund, fără a se obosi să-i cerceteze adâncimea.

Cred că asta e şi „traducerea” textului cărţii: mulţi îşi doresc să se mute în pădure, dar nu ajung să o facă cu adevărat decât foarte puţini. Cât despre măsurări… eh! Calcule în pădure?!

Din măsurătorile autorului reiese că adâncimea lacului Walden ar fi de 32 de metri şi jumătate şi aici, cred eu că nu a rotunjit numărul, făcându-l adânc de 33 de metri, ca să nu fie o trimitere prea evidentă către vârsta la care a sfârşit fiul Domnului. „Aceasta este o adâncime remarcabilă pentru o suprafaţă atât de mică„, cum e suprafaţa sau, mai bine zis, întinderea omului, aş completa eu. „Şi totuşi, niciun centimentru din ea nu poate fi cruţat de imaginaţie! Ce-ar fi dacă niciun lac nu ar fi adânc? N-ar acţiona asupra oamenilor?

Poate că aşa şi te simţi în singurătatea-ţi, un aproape sacrificat întru spălarea păcatelor omenirii şi, dacă îi adaugi acestei singurătăţi Natura, atunci, cine ştie, poate că e mai uşor de suportat martiriul.

Eu pledez pentru nebunia explorării, în general, fie chiar şi numai a propriilor tale vârfuri, cu condiţia ca acea incursiune în tine să nu fie atât de controlată. Ori, Thoreau, nu scapă de ceea ce este el, în fond, un transcedentalist american, pragmatic, care iese din ou întru nou, dar sfârşeşte pierdut tot de vechile metehne ale omenirii.

Cât despre știința amatoristică și filoZofia frustrată de care a dat dovadă (citez din vulpile critice), n-aş zice decât că, depinde cine o zice şi, mai ales când! El trece azi drept un ecologist şi un susţinător înfocat al mersului pe jos. Vă sună cunoscut?!

Ceea ce vreau eu să rămână consemnat în legătură cu această carte e că, întotdeauna, eu caut dincolo de suprafaţa textului şi nicidecum în împlinirea lui în faţa vizuinelor critice. Cu alte cuvinte, caut acel spectacol interior, pe care-l poate produce lectura textului în sine. Ori, lecturând această carte într-un spaţiu optim, vei descoperi că e, de fapt, o sublimă feerie. Bine, eu am început s-o lecturez în Melk (Austria), mai exact, la 2,4 km de Melk, în Pielach Spielberg, unde era şi o pădurice, precum şi un lac… Nu i-am măsurat adâncimea, dar aveam destule creioane la mine…

Cartea am primit-o de la editură cu vreo 2 luni înainte. Observaţi grafia timpului?! 🙂

Înainte să închei, aş însoţi acest text cu un moment contemporan cu mine (care mi-a intrat la suflet acum 2 zile):

Cumva, nu întâmplător, acest moment încheagă (în mintea-mi) „oda” asta a deprimării (sau feericirea) despre care am vrut a vă povesti. Nu ştiu cum se vede de la voi (citire)! Niciodată (doi) la fel!

Dar… Ia, mai cititţi o dată, cu fundal muzical! Se schimbă oare perspectiva?! 🙂

Nu este vis al meu
Să-mpodobesc un gând;
Nu pot să m-apropii de rai sau de Dumnezeu
Mai mult decât de sfântul Walden.
Eu sunt malul lui de piatră
Şi briza ce-i mângâie-n vatră;
În căuşul palmei-i ţin
Apa şi nisipul fin,
Ale lui adânci izvoare
Sunt în gândul meu izvoare.

Aorea

In Cartea în care se fluieră on Mai 12, 2017 at 12:54 PM

Când merg în urma cuvintelor, îmi suflec mânecile şi separ sufletul sălbatic de cel domesticit. Oamenii evită mâna din cuvânt, de parcă întreg conţinutul lor e în piept. Atunci eu le împodobesc gândul şi le spun că nu pâinea e cea care va hrăni totdeauna.

Când merg în spatele cuvintelor, stelele au vârfuri sublime, iar bogăţia soarelui, pe care o împart, e voluntară. Chiar dacă ne încălzim în mai multe feluri, răceala e şi ea la fel de umană.

Când merg printre cuvinte, nu scad şi nici nu adun, mai mult înmulţesc şi pe urmă împart. La urma urmei nu suntem altceva decât pene de împrumut şi suntem datori să înapoiem câte un cuvânt.

Când sunt cuvântul, pot privi acolo unde am mai rămas de privit, dezlipind pământul de cer. Aorea, ştiind care e soarele real , în apus, reflectându-se în ape.

În faţa unui cuvânt, pierzi! Zboară atât de jos, încât poţi atinge zvâcnitor unduirile ce dispar şi de aceea astăzi, nu! Ieri cere o pregătire cel puţin la fel de corespunzătoare…

Dacă fug

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Martie 19, 2017 at 9:50 PM

terri-blackstock-daca-fug-2000x2000

Dacă vreau să fug de lume, de aglomerările din mintea-mi, pun mâna pe o carte. Şi fug ca şi cum n-aş fi comis o crimă, dar puteam, şi mă ascund dincolo de realitate pe de-a-ntregul, bănuibilă. Înainte să citesc un manuscris, nu îi mângâi coperta. Ei bine, pe asta am frecat-o. Mult! Atât de mult încât era să uit s-o mai deschid.

Cărţile au, în general, coperta expresivă, vioaie acolo unde e vioi interiorul şi până la dimpotrivă, când o găseşti prea ascultătoare,  dar respirând şi aşa îi e şi aşezarea în cuvânt.

Fiind două cărţi în pachetul meu, ambele apărute la  Editura Act şi Politon, mi-am propus să aleg după copertă pe care s-o citesc prima şi, deşi o alesesem pe cealaltă dintru început, implacabil, palma mi s-a aşezat pe aceasta. Şi-a frecat!

Conţinutul unui manuscris se descheie în tine când îl apuci de primul cuvânt. „Dacă Fug” (If I run) mi-a smuls nasturii, rând pe rând, până să apuc să văd vreunul aşezat după coperta broşată, cu aripioare. Poate, pentru că abia aşteptam să mângâi nişte stropi de ploaie care se preling pe geamul unui vehicul şi coperta asta i-a încapsulat sau, poate cătuşele lui „g” m-au împerecheat definitiv cu ea…  Habar n-am!

După mine, coperta românească este cu mult mai îmbietoare decât cea americană.

Până să revin la acest gen literar, pe care l-am abandonat (nu mai ştiu când!), mi-am zis că dacă fug de el, nu pierd nimic, deşi trebuie să recunosc că nu toate cărţile sunt atât de slabe precum sunt cititorii lor. Nefiind chiar genul de scriitură care mă mişcă, culmea, pe aceasta n-am mai lăsat-o din mână până la final şi, ce să vezi, abia aştept a doua carte din serie: „If I’m found”. Precum şi pe ce-a de-a treia, că înţeleg că va fi o trilogie.

E sânge pe pantofii mei. I-am spălat pe talpă…” Aşa începe. Fraze scurte, gânduri exprimând acţiunile ce urmează din două unghiuri subiective ale fugii, cele de fugar şi celelalte de urmăritor, care se substituie imperceptibil. Adevărul e de la început expus, nu ne rămâne decât să urmărim cum se va ajunge la el într-un final.

Sper ca, întru consecvenţa-mi revenirii la acest gen, în următoarele două manuscrise acţiunea să iasă din zona de şablon american, care ofensează destul de acut imaginaţia mea (de obicei o înfumurată!) şi, care absoarbe (ca buretele) mai mult eroicele străduinţe literare şi mai puţin nevoia americănească de a construi un erou şablonat, subiect atât de pe placul spectatorilor americani. Nu o să insist asupra acestui dezavantaj de factură personală, dar ştiu că pentru unii dintre voi contează suflul unei cărţi şi o să vă mărturisesc că el nu este nici pe departe ceva neobişnuit de nou. Colb de stele, curcubeie, meditaţie? Categoric, nu!

Pentru amatorii de suspans „creştin”, povestea va fi exact ceea ce ei aşteaptă de la acest gen: meniu simplu, se citeşte repede!

Cum am făcut deja trimitere către descrierea subiectului (sub titlul cărţii), n-o să slăbesc şi mai mult suspansul povestind, care suspans, fără îndoială, face (cel mai probabil!) să fie acest roman ceea ce este: un bestseller.

Nu mi-am propus nici să fiu un soi de telegraf al poveştilor pe care le voi parcurge de-acu înainte, trimiţând semnale dependente numai de intuiţia fantastică care mă caracterizează (dacă nu mi-o laud eu, cine?!) în ceea ce priveşte gusturile celor care „almanahesc” în mod obişnuit pe aici. Cele ce vor urma, vor semăna cu nişte supravegheri care nu ţin de greutatea cazului, ci de toleranţă, deci vor semăna mai puţin (spre deloc!) cu acele cercetări executate sub imbold obişnuit de recenzor.

Dacă doriţi o lectură limpede (precum apa de izvor), sunteţi aproape de acest izvor, „Dacă fug” are o scriitură curgătoare, datorată, cred eu, în mare măsură, Alinei Grozea (traducătorul).

Altminteri, nu mai am de zis decât că „nu merită osteneala să faci înconjurul lumii ca să numeri pisicile din Zanzibar”. Asta aşa, în ce priveşte recenzia, ca un element de îmbiere în masă.

Supravegherile-recenzie ce vor urma (ce-a de-a doua va fi pentru „Walden sau viaţa în pădure”, Henry David Thoreau, din care am extras citatul cu pisicile din Zanzibar) au la bază o interacțiune prietenoasă cu Editura ACT și Politon şi va fi o acțiune constantă, sper, dar dependentă de apetitul meu de a mă repezi să sfâşii coletul în care şed cumințele cărțile trimise.

Mulțumesc Editurii că mă obligă în acest fel să citesc mult mai des şi sper eu, prin recenziile mele, să o facă şi alții!