Îmi place umbra. Umbra mea. Parcă ar fi limba unui ceas pe care îl ai la purtător de când te naști (și te poți ține pe picioare). Îmi place să mă uit îndelung la ea, fiindcă îmi imaginez că mă pot juca cu timpul, că-l pot trimite înapoi, înainte, fără vreo măsurătoare clară. Ei, în momentele astea mă simt de parcă l-aș fi prins pe Dumnezeu. Fumând!
Nu știu cum e dumnezeul ăsta al vostru, dar al meu e fumător.
— E foarte frig, mi-a zis. Nu vă e frig?
Am intuit atunci un adevăr de netăgăduit, dar nu vă pot spune tot ce gândesc acum, fiindcă cine știe în ce culoare mi s-ar decolora cuvintele.
— Ia să vedem, nu cumva dumnezeul ăsta al tău e fals? Ia dă-mi-l să-l mușc! și mi-l iau de la „fumoar” și-l mușcă. Oamenii… Au devenit pătrați, precum clădirile în care locuiesc.
Cred, totuși, că multora le place umbra lor, dar oamenii nu mai vorbesc demult despre asta. Asemenea lucruri distrag!
Am închis cartea (mea!) și m-am uitat. Uitătura (mea) se numește pauză de efect. Mă ajută și lumina naturală a domului, precum și linia cerului. Locație eveniment: hotelul Golden Tulip Times, etajul 10, (sub) cupola Skyline Club.
Eveniment? Lansarea cărții a fost, acum sărbătoresc altceva, grandios precum locația, alături de prietenii mei, cei cărora încă le place umbra mea. Și a lor.
Însă, deși sunt prietenii mei, tot își arată cu toții mutrele, fără nicio excepție, de parcă am ieșit pentru a nu știu câta oară fix din ceasurile lor cu pendulă, în locul cucului. V-aș putea povesti câte pătimesc eu în găurica aia strâmtă și pătrată, dacă nu mi s-ar părea că mă descriu cu mult prea însemnată ca să mă pun în locul cucului. Sau poate că de data asta suferă toți post legea antifumat. Zâmbesc.
Toate astea, mutrele, deși se petrec în capul meu, au o bază solidă, în sensul că mintea mi-e dedată la visare, dar picioarele își au demersul lor clar: să mă obișnuiesc cu neajunsul în destin, ca într-un final să îl și ating.
Am trecut de nenumărate ori, mergând pe bulevardul Decebal, unul din cele mai frumoase bulevarde ale Bucureștiului, dinspre Moise Nicoară 38 spre Matei Voievod 75-77, pe lângă impunătorul Golden Tulip Times, menajeria mea de sticlă, așezat (în drumul meu) aproximativ la jumătatea distanței dintre cămin și Univesitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București și a cărei studentă eram.
Am spus că am trecut, dar ce nu am spus e de câte ori m-am oprit la intrarea în menajeria de sticlă, cu arhitectura-i impunătoare, exersând ieșiri de-ale mele, în diferite ipostaze, în diferite momente ale zilei, în diferite identități, în cel mai actoricește mod cu putință, pentru care mi-aș fi dat, negreșit, award-ul golden tulip.
Când mă aflu într-un loc de observație bun, în dosul lui, mai exact, întâlnesc chiar ochiul lui Dumnezeu. Drept care, luată pe nepregătite, îi întind repede mâna, să mi-o sărute. El, dumnezeul meu fumător, râde și mi-o evită, apoi îndată și-o pune pe tâmplele lui.
Poate aceste imagini, pe care le etalez ca pe-o rochie de seară sclipitoare, vi se par ca aparținând unui opioman*. Dar ați crede asta numai dându-vă de gol că nu știți că, toți îndrăgostiții de cuvinte știu că ele, cuvintele, în profunzimea nopții, când licuricii își spun rugăciunile de noapte pe umărul unei lalele închizându-se, se zbat, de fapt, a zămisli un eu care se cere pe altă stradă, într-un alt afară, îndreptat către ceilalți oameni precum o oglindă încercând să rețină cât mai mult imaginea celui aflat în mers. Puteți să le mai spuneți scriitori. Sau poeți. Ori tâlhari, jefuind suflete de cititor. N-ați nimeri! E altceva la mijloc, aproape inexplicabil.
Apropo de cititori, de cei prezenți, adică. Astăzi, nu sunt singură în demersul ăsta organizatoric al evenimentului meu privat! În primul rând că am parte de ajutorul Claudiei, ochiul SuperBlogului, deși e și ea foarte ocupată cu organizarea Galei ediției de primăvară a competiției — care va avea loc în curând, cel mai probabil în sala Panorama a hotelului, parte a centrului de conferințe, un etaj mai jos, un etaj dedicat, căci mai dispune de încă două săli, Belvedere și Ronda. Și în iarna anului trecut, bifând Gala ediței de toamnă, tot sala mare de conferințe (Panorama) ne-a adăpostit, căci superblogărilor poți să le iei orice (chiar și puncte), numai să nu le iei întâlnirea de Gală.
Atunci nu știam că, o lună mai târziu, îmi va ieși de sub tipar(e) propria carte, că se va vinde și nici că sfârșitul lui martie mă va înrăma, în timp, tot aici. Bine, un etaj mai sus! Dar Claudia e aici (cu spatele la unul dintre lifturi) și face ce știe ea mai bine…
Simt cum binefăcătorul meu, cel prins la fumat, vrea acum să fie pomenit și mai mult. Poate întru îmbinarea armonioasă a celor de le-am visat cu cele ce-s palpabile și mi-au fost recomandate de celălalt binefăcător, nefumător (Claudia), întru bunul mers al întâlnirii de azi — și aici o să profit de discursurile invitatelor mele de astăzi. Pe care n-o să le redau, ci o să vă las numai să vă delectați cu expresia feței lor pe marginea subiectului cărții mele.
Timp în care eu o să profit și o să rememorez celelalte facilități pe care Golden Tulip Times (ni) le-a înlesnit, în afara celor pomenite deja:
•Café Times (bun aproape imediat ce terminăm cu cocktail-urile, ca să-mi trezesc chiar și mie niște adormiri, căci ziua asta e lungă, foarte lungă, dar și ca să revin cu picioarele pe pământ), cafenea situată la parter.
&
• restaurantul Good Old Times (unde, desigur, vom cina), amenajare fără cusur la mezaninul hotelului.
Sunt sigură că nu vom fi extrem de înfometați, pentru că sandwich-urile cafenelei sunt sățioase, gustoase, calde, dar nici nu vreau să ratez acea „hrană pentru suflet”, preparată de mari maeștri în ale bucatelor de odinioară, artizani ai mâncărurilor tradiționale românești, specialitățile lor fiindu-mi cunoscute încă de astă iarnă.
Un eveniment reușit și care să impresioneze auditoriul, chiar fie el format din prieteni vechi sau mai noi, are nevoie, clar, de Claudia, de o locație bună, de serviciile pe care ți le poate oferi acea locație, de discounturi, de un hamal (cine credeți că a cărat cărțile-cadou celor care nu le au încă, căci nu se mai găsesc în nicio librărie?) și de un lift în care să te simți în siguranță. Soluții LA CHEIE, cum s-ar zice, pentru servicii VIP.
Știu bine asta, deși poate v-am părut întotdeauna o aeriană. Chiar și eu cred asta despre mine atunci când vine vorba de aptitudinile mele organizatorice, fiindcă uneori pare că nu e suficientă calitatea mea de regizor sau actor, mai sunt și alte șmecherii care țin de chestiuni de marketing de calitate și eu nu pot fi atât de strălucitoare în toate. Și nici nu cred că îmi poate cere cineva asta.
La Golden Tulip Times nu ai nevoie decât de zâmbetul tău. Atât!
Dar, dacă totuși ați simțit o umbră de tristețe în glasu-mi e pentru că îmi lipsește nu ceva, ci cineva! Astăzi nu e aici, fiindcă locuiește în Germania. Este vorba despre editorul copertei cărții mele, Daniela H. Dar măcar mă consolează că ne vom întâlni la Gala SuperBlog, în curând, unde voi avea o altă lansare a cărții. Preluarea ei direct de la aeroport făcându-se printr-un serviciu atașat hotelului (prețul e aproximativ 25 de euro, dar unora ne e cunoscut traficul din București). Claudia cunoaște mai în amănunt detaliile. M-am gândit să îi fac chiar eu o surpriză și să cerem un tur al orașului, la recepția hotelului.
Știți, eu atunci când mă uit la o ramă de tablou, îmi închipui cum a arătat cândva copacul. Nu esența lui, ci alura lui, cu umbră cu tot, scăldat în razele solare. Așa se întâmplă și cu mine, când alții mă privesc. De aceea nici nu am scris altceva, decât o carte de companie, caldă, în care mi-am amintit în primul rând mie cum (să) apar în fața lui Dumnezeu, un dumnezeu relaxat, și în care, subiectul nu e altceva decât o lupă. O lupă pe care am plimbat-o pe deasupra miraculosului lumii ăsteia, cu tot cu clădirile ei, unele chiar fabuloase, fiindcă nu se dau rotunde (ele fiind pătrate), ci fiindcă chiar sunt rotunde.
Se întâmplă că duc deseori, atunci când scriu, câte o lalea aurie înspre gură, o lipesc de buze și murmur acolo câteva poeme de neînțeles. Câteodată se deschide destul de mult laleaua asta, dar nu o s-o vedeți că se scutură niciodată.
De când am putut scoate întâiul sunet, în urmă cu 4 decenii, m-am întrebat de ce locuințele noastre sunt pătrate, de ce au colțuri. Azi cred că mi-am răspuns: ca Dumnezeu să se poată ascunde mai bine și să poată fuma nestingherit, iar oamenii să devină din ce în ce mai pătrați, vânându-l!
Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 11 în primăvara lui 
*opioman- consumator de opiu
Precizări:
- Fotograf(poze cu oameni) Albert, soțul Claudiei (organizatorul evenimentului meu privat) și manager SwissPlan.biz; celelalte, reflectând dotările hotelului, aparțin site-ului sponsorului acestei probe.
- În imagini, acolo unde vedeți și oameni, apar SuperBlogări și Sponsori ai SB.
- Cele cinci grații, ale căror expresii sper să le savurați din plin, sunt, în ordine aleatorie, pentru că așa e setarea afișării lor pe blog: Rudia, Ioana, nașa Agu, Alina și câștigătoarea trofeului SB 2015, ediția de Toamnă, Crina și o cititoare fidelă și consecventă a blogului meu.
- Daniela H. e și ea tot superblogăriță. Coperta, în care puteți ghici moaca mea la surprins de dumnezeu, chiar a fost editată de ea. Fair play? Exact! Și altele!
- Acesta nu este un pamflet, dar poate că are caracterul sau aerul. Mai puțin serviciile hotelului, care sunt reale și pe care le puteți testa chiar voi, lăsând pe cineva mai priceput să vă fie organizator sau chiar personalul hotelului specializat anume să se ocupe de evenimentul, întâlnirea, ocazia voastră. Și nu vă faceți griji, conexiunea wi-fi nu lipsește! Așadar, e totul adevăr(at), chiar dacă nu (toate) s-a(u) întâmplat!
- „award golden tulip” e de fapt statueta-trofeu a premiului Emmy
- Nu am intrat în camere nici acum! Cheful unui SuperBlogăr ține până dimineața, târziu. Dar le puteți descoperi și singuri cazându-vă sau, de curiozitate acum, accesând link-ul.
Alma Nahe(r) 