Despre senzaţia de a nu mai fi

Plouat

Jurnal de answearitate, 7 octombrie 2020

Plouă, scrie cineva. Nu ştiu cine e, dar de câte ori scrie şi îi aud penele — că uneori nu i le aud—, am senzaţia aia că o să mai fiu. Nici nu contează ce sau unde, ci senzaţia că se mai poate. Că se mai poate şi atât! Fără prea multe farduri şi perfuzii în cuvinte.

Îndată ce a terminat de scris primul paragraf, a şi început să plouă mai tare. Picăturile de ploaie nu omoară pe nimeni, doar udă, a continuat să scrie şi eu aştept acum… să mă regăsesc, căci încă nu mă regăsesc în primul său paragraf, deşi picăturile i le simt.

Nu mă lăsa aici, plouată! îmi vine să-i strig, dar nu mi-a dezlegat gura încă, deşi simt şiret… Despre senzaţia de a nu mai fi plouat nu mai scrie nimic.

În cercuri de frig

Mi-e urât fără şapte. 7, nu şoapte! Sunt 7 importante ca 7 punţi! Ai răbdare să le anunţ?!…

Scrie că rătăcesc încă, cu umbre şi aburi de răzvrătire. Oprită, dar tot răzvrătire!

Auziţi, doar eu am gânduri de-astea când vine toamna? Cu ce vi le trataţi?! Bine, presupunând că sunt gândurile mele, că eu mai mult îmi simt picioarele acum: un pas, doi… mers leneş, dar drumul nu e leneş deloc. Dovada? Se aud sub tălpile-mi goale frunzele, strivindu-se.

Când merg desculţă sunt visul din realitatea mea, drumul e un desen naiv şi nu simt nici-o găurică în… pantofii scâlciaţi.

Am pantofi?! De când? La ce cuvânt m-a încălţat? Nu vreau pantofi scâlciaţi! Da, ştiu, eu (cu accent pe eu!) îi stric mereu fiindcă merg ca o raţă. Da, recunosc! Şi, ce? Nu merit şi eu o pereche de botine noi?! Hei, tu, care scrii, încalţă-mă cu ceva ghes! Guess, nu ghes! Ghes am!

Da, de lac! Şi ce dacă plouă? Plouă la nesfârşit? Şi, oricum, mie îmi plac eşarfele colorate şi îmi plac tocmai pentru că se reflectă în luciul botinelor. De unde ştiu că mă scrie acum?! Nu ştiu, da’ dacă mă întreabă cineva asta, o să răspund ca şi cum m-a întrebat cineva dacă știu.

Atenţie, answe(a)r: Poate că sunt un suflet scris de mai multe ori, da’ am nevoie de aceeaşi medicaţie în a fi, mereu, şi cine scrie, ştie asta!

Ia, închide ochii şi deschide-i! Ce vezi mai întâi?

Vezi eşarfa Medicine, nu-ţi mai plimba ochii aiurea! Chiar dacă sunt doar încălţată, eşarfa asta acoperă destul(e).

Eşarfa şi botinele sunt două din şapte lucruri importante fără de care n-aş putea traversa toamna.

De parcă eu doar o traversez! Eu o ocup, o posed, o aglomerez, o invadez, o… opreşte-mă, că mi-a venit un gând de sărut. Şi nu e indicat, e o toamnă pandemică asta a lui 2020, aşa că uite cum sar peste sărut (cu toamna!) şi sar într-un picior și că vreau să se mai lase botinele, că-s noi şi, ştiţi cum e cu lucrurile noi şi…

Gata, m-am prins, gura mea e funcţională, pesemne că a terminat-o de scris, altminteri de ce m-am pornit să vorbesc ca o femeie la cumpărături? Mi-e şi un pic frig… trebuie să mai pun ceva pe mine, nu?

Să mai pun ca şi cum ar fi ziua mea azi!?

Nu, că mai sunt zile! Mai sunt senzaţii… Mai sunt trei zile până când voi sărbători ziua mea de naştere, al pa’şaptelea an, hehei… şi încă ţin minte toate drumurile mele pe jos, care numai aparent sunt încâlcite şi nu duc nicăieri, dar chestia asta, că drumurile par încâlcite şi nu duc nicăieri mie mi se întâmplă numai îmbrăcată. Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă tot.

Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Tot! Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Totul! Nu când…

Mă desfac ca o portocală! Mai bine sting lumânările din tortul de ziua mea, că n-a scris nimeni tortul, chiar dacă lumânările par scrise, totuşi.

Adevărul este că sunt multe cărări să te descrii în călcătură şi umblătură şi uneori e bine să sfârşeşti prin a fi mai practic. Să-ţi iei pe tine ceva, repede-repede, musai colorat şi să te întorci înapoi în pătratul alb al zilei sau cel negru al nopţii, în raze îndulcite de soare şi pe muchia asta solunară a unui echilibru stabil, adică să te îmbraci pur şi simplu!

Îmbracă-te, Olimpie! Îmbracă-te tomnatic, la Answear ai câte branduri vrei! Şi dacă te-ar fi scris bărbat, şi dacă te-ar fi scris copil…

Nu uita! Încă 5 piese esenţiale pentru o toamnă neesențială! 2+5=7… Scrie iar?! Nu mai scrie tu, că mă descurc eu de aici încolo!

Toamna lui 2020 nu e încă esenţială fiindcă nu a început să o scrie nimeni altfel decât e şi, la o adică, dacă cineva mă scrie pe mine, pot şi eu să-mi scriu măcar o toamnă, nu? Sau să aleg una gata scrisă de Answear?

Uite! Spre exemplu, o toamnă bună are 7 piese de vestimentație esențiale şi ea, toamna, ar putea fi orice brand. O toamnă Medicine sau o toamnă Vagabond!

Mie îmi place să ies din tipare!

Ies şi din povestea asta, cu o umbrelă Answear.lab.

Pot să ies şi în zbor, și cu mănuşi. Dacă pot să ies cu mănuşi, pot şi cu o valiză şi cu ochelari de soare. Căzuţi pe nas…

• 

• 

• 

• 

• 

Respir încet şi las aşa, minutele să lunece, vagabondând, iar mintea mea să aleagă numai ce vrea ea. Eu mă îmbrac în toate culorile pământului şi cine mă scrie o dată, ştie asta!

Nu mai amestec sensurile. Le atârn la gât ca pe nişte bijuterii. Nu mă faceţi să revin la o zi obişnuită! În care nu visez şi nu dramatizez. În care tai dovlecii, să îi fac pane. Sau la una de întins rufele pe sârmă. O zi obişnuită, cu un început de ploaie, cu picături reci, când nu mai vreau să ştiu de nimeni şi nici nu mă mai poate rescrie nimeni.

O poveste inspirată de noul brand Answear. Lab, un text de colecţie, ediţie limitată, toamnă, 2020, SuperBlog! Proba 1.

---

Zi(d) despre sine

DIEGO- Tapet Old Fashion din vlies, model unic, aspect de piatră. Emană atmosferă nostalgică

Vedeam Zidul din(tre) oameni, cum le stăpânește el toate puterile, cum este el, în același timp, și gros și subțire, și absent și prezent și, după ce că vedeam, așteptam. Atunci izbucnea ici-colo un colosal hohot printre oameni, ici-colo câte un plâns gigant. Râsul se zdrobea de Zid, plânsul se prelingea de pe el. Zâmbetul și lacrima tapetau. Tapet au! În tandem. Pe trecerea oamenilor.

DIEGO- Draperie veselă cu flori, aspect de pânză.

În zid, săpate ferestre. Cu unghiile, cu buricele degetelor, cu podul palmelor. Râsul era încă o draperie, plânsul era încă o perdea.

DIEGO- covor PVC. Aspect de artere de circulație.

În tălpi, oamenii își gravaseră, din bucurie sau din întristare, demult șosele. Și, și le-au pus covoare și le-au numit Artesia. De la artere, poate. Sau de la Artele lor, din care unica de(s)prinsă-n fel și chip, vrăjitoria? Vrăjitoria, acea Adormitoare, cu stil.

Când cădeau din paturi o făceau cu fețele în jos. Când nu-și mai încăpeau în ele, își refăceau traseele de peste zi. Și se sculau obosiți. Cu fața în sus. Cu două fețe. Și iară nu mai știau de visele lor.

DIEGO- Pardoseală modulară de vinyl, tip LVT. Aspect rustic.

Și intrau în băile lor și li se terminau toate. Și intrau în ape, și când ieșeau parcă călcau în mocirlă. Și, pe urmă nu își mai găseau livingul. Și își căutau atunci de treabă sau ierburile lor. Și, și le fierbeau și, și le beau.

DIEGO- Covor verde, rotund, cu fire lungi. Material sintetic, mătăsos la atingere.

Și după asta totul devenea mai alb, translucid.

DIEGO- Perdea confecționată. Fire de iarbă pe fundal alb.

Spre seară se agățau de capăt. Știau că vor ajunge oricum la el.

DIEGO- capăt de bară, glamour-aur

Diferiți din interior înspre afară, oamenii păreau apăsați pentru totdeauna de o nelipsită povară, cu zid. Până când… Până când?

— Cafea?

Mă uit la pliantul de pe măsuța, cu față de masă, din fața fotoliului în care sunt cufundată și citesc:

Ridic privirea. Nu știu cum am ajuns aici, dar bine că parcarea e gratuită.

— Da! Da-ul e pentru cafea.

— Știți ce vreți? întreabă vrăjitorește, cu stil, domnul… Domnul, chiar așa, chiar dacă vorbesc în gând, pot să îi aflu numele, ce naiba? Pot să și zic „ce naiba”. Îl citesc de pe ecuson pe Domnul Vrăjitor Cu Stil.

— Am povestea!

— Dacă aveți și dimensiunile…

E precis! Mă pierd în fața lui. De masă.

DIEGO- Față de masă. Material sintetic.

Îl simt. Influent în amenajări interioare. Din Bazin. Carpatic.

— Conceptul de bază al reţelei Diego este oferirea produselor adunate în colecţii sezonale.

Câtă iarnă în(tre) oameni! Se pierd în caimacul cafelelor lor și, când dau de zaț, se cred ghicitori de anotimpuri în ceilalți.

— Domnule Vrăjitor Cu Stil, aveți o pensulă și acuarele?

— Le-ați avut în fața ochilor încă de când ați intrat, Doamnă…!

Îl simt. M-ar citi pe ecuson dacă aș avea…

— Căutătoare! mă (re)prezint.

— Observ că ați căutat numai în draperii, Doamnă Căutătoare, îmi controlează el blocul, surfilând.

— Blochez lumina și căldura. Ca mai toți oamenii, mă scuz eu iute. Deși, toți o fac cu perdele. Oamenii sunt niște calzi cu perdele, mai zic. Și râd. Și tăiere? zic, Răscolitoare.

— Tăiere la dimensiune. Și călcare. Pentru un plâns sănătos fără urmări, ați ales pardoseală rezistentă la apă.

Bifează, ca să știe. Profesionist.

— Sunt aproape toată numai apă, îi explic eu poetica alegerii.

— Fiecare își alege accesoriile după sine.

— Zi(d) despre sine. Nu așa mi-ați cerut? Pe nu așa mi-ați cerut nu l-am eliberat cu voce tare.

— Oferta de parchet laminat este unificată sub o marcă proprie . Mă privește fix. Trafic intens. Pași prin pădure… 

— Știu! Știam… (Mă bâlbâi atunci când simt traficul intens.) Zi-mi ceva nou despre sine.
— , o colecţie colorată, veselă, plină de imaginaţie! Efect 3D al modelelor ce ies în relief datorită contururilor tunse manual.

— Ești unic! îmi scapă. Cum te cheamă, de fapt, domnule Vrăjitor cu Stil?

— Nu. Mai sunt încă 999 ca mine. Vrăjitor cu Stil Diego!

— Și pe ceilalți?! îl întreb ca să câștig timp.

Cât o să îi enumere o să văd dacă nu cumva mi-a scăpat ceva din vedere. Oamenii pierd timpul, fiindcă și timpul îi pierde pe ei.

— Diego! Toți suntem Diego!

Râd! Râd sănătos!

— Și eu, care credeam că eu sunt cea abstractă…

— Doamnă Răscolitoare, Diego se confundă îndată cu sinele celui care cată!

Fie el român, slovac sau ungur!

— Acuma, serios, lăsând la o parte poetica, dacă ați avea pe zi numai câte un client ca mine…

— Oricâți! Numai să vă fie în casă bine!

Am plecat la un moment dat, deși aș mai fi stat. Nu sunt eu atât de stranie precum am pledat și țin să știți. Pot să sporovăiesc despre orice la modul poetic?! Tu să mi-o zici! Da, tu, cel din casa ta de vis, omul de după perdea!

Dacă numai o dată te-ai căuta în Diego ai simți la fel! De ce (te-)ai căuta în ei?

 

Dar, na! Oamenii sunt fel de fel! Miliarde sfredelind în zi(d). Doar povestea ne spune altfel.

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 3 în primăvara lui 

 

 

 

 

Vis American

Motto: Mama a avut de ales între „Culica”, „Steluţa” şi „Mihaela”(numele celor trei fete ale naşei de botez), pe lângă Olimpia. A ales Mihaela. Dacă ar fi fost o vizionară, ar fi ales  „Culica”. Nici „Steluţa” nu e rău…

Aleea Căminului, nr.9, etajul 4, în trecut

-Înhî-înhî-înhî-înhî…, plânge micuţa Culica, ascunsă după perdea.

O făcea des. Nu să plângă! Când nu se mai simţea bine pe tărâmul ăsta, se învălătucea în perdea şi îşi imagina trecători în altă lume. Perdeaua îi era titipi. TTP, de fapt, adică Tărâmul Tuturor Posibilităţilor, dar era peltică şi din acest motiv îi plăceau filmele americane. Dar trecem momentan peste faptul că plânge. Acum e în Brooklyn, în ziua de Halloween.

Nu ştie exact ce e Halloween, dar a observat, în mai toate filmele americane văzute, câte-o sărbătoare. Ziua Recunoştinţei, când familia, are-n-are, mănâncă curcan, şi unii plâng că n-au, şi până la urmă fac rost şi se termină filmul. Apoi, 4 iulie, când toţi americanii, ca o mare familie, sunt veseli, indiferent ce culoare au.  Şi mai sunt vreo câteva sărbători evreieşti, da’ astea îi amintesc de un unchi care-o face jidoavcă, din pricină că e roşcată şi-are pistrui, aşa că le lasă acum în cutia amintirilor, nedeschise. Tot în familie, oricum…

Câteva trepidaţii şi gata treaba, adv…enture!Arsenic şi Dantelă Veche. O distracţie macabră, ştie! Dar are patru ani şi n-o interesează părerile celor mari. Oricum, ei ştiu numai de work, work-work-work! Cred că aici mergea şi-n limba rusă, da’ nu vrea să pară prea deşteaptă pentru vârsta ei. Îşi bagă limba-ntre dinţi şi o replică ea, aceeaşi replică Mortimer Brewster(Cary Grant), o altă replică ea, aceeaşi replică, imitând-o, Elaine Harper(Priscilla Lane). Dar cel mai mult îi place să le dea replici mătuşelor ucigaşe excentrice, Abby şi Martha(aici limba ei e în extaz). Martha, Mar-tha, Martha…sună de parcă ar trece un tren marfar :Marfa, Mar-fa, Marfa…

– Olimpia!Oli…mpiaaa…ah, mereu o întrerupe fix când îi e lumea imaginară mai dragă. Tocmai acum, când Teddy urcă treptele în fugă spre camera de la etaj şi strigă „La atac!” imitând celebrul îndemn de la San Juan Hill al lui Roosevelt? De fapt, nu imitând! El chiar crede că e Roosevelt, ce neeeebun! Acum îl lasă să facă săpături în subsolul casei – crezând că sapă şanţuri pentru Canalul Panama şi îngroapă victimele epiedmiei de febră galbenă, când, de fapt, îngroapă nişte cadavre, „gesturi de caritate” ale Marthei(sora lui) şi ale nebunaticei Abby –  şi eu vă spun în treacăt că întreruperile sunt făcute de Mary, mama Olimpiei Culicăi. De data asta îi aduce o bluză de trening, fiindcă s-a lăsat răcoare şi chiar de e înfăşurată în perdea, nu-i ţine cald. Tot nu vorbeşte cu ea, cu maică-sa. Ştiţi că mai devreme plângea. Păi, cum să nu plângi când vezi că părintele tău preferat nu ştie să-ţi răspundă la toate întrebările?

– De ce nu suntem americani, mamă?

– Fiindcă suntem români, Culica!

– Eu vreau să fiu americancă, mamă! De ce nu m-ai făcut americancă, ca să mă fac actriţă?

-… 🙄

După astfel de scene, o apucă tremurul, fiindcă are un orgoliu treaz. Degeaba îi explică Mary că şi românii pot fi actori, ea ştie! Numai actorii americani sunt stele! Şi ăsta era unul dintre momentele când îşi dorea s-o cheme Steluţa. Da’ poate s-o cheme de-acum, nu? După perdeaua ei e posibil orice. Travel-travel-travel…

New York, prima zi pe titipi, etajul 101, prezent.

Se culcă pe prima creangă care-i ieşi în cale…şi adormi. Ignorând cu totul maşina de poliţie ce subtil se-apropia. Era şi normal, având în vedere diferenţa de fus. Apucă să citeasca doar”POLICE …SKY”. De fapt era“POLICE BOSKY”. Ca nicio altă maşină de poliţie, se puse frumos pe aşteptat lângă ea… oricum, la drept vorbind nici o alarmă din lume n-o putea trezi.“DORMI!!!DORMI!!!…ăsta-i doar un vis”…apucă să mai spună, căci o voce se contura ca pe pânza unui trepied: “De unde ştii că e vis? Ai vreo dovadă că ceea ce se întâmplă nu e realitate?” Regăseşte-teeee!”… se mai auzi din cer, ceru’ gurii cuiva, înainte ca din maşina de poliţie să iasă un poliţist gras, cu o mustaţă neagră, deasă, şi tuşind ca un fumător de pipă.

De fapt, el chiar îşi scoase pipa când se îndreptă spre ea, şi-şi indesă în ea tutun cu aromă de cireşe .
“Dar nu trebuie mai întâi să mă caut?” întrebarea se izbi însă, sfioasă, de mustaţa celui din faţa ei. Atunci poliţistul îşi scoase cătuşele şi spuse:”You are under arest for dream hopping!” Wo-Wo!E…sssttt…eee deee răăuuu, Steluţoooo…

Păşi uşor pe primul norişor, ce plutea lin chiar lângă tocul ferestrei larg deschise, vrând să evadeze. Încercă să-şi amintească ce zi a săptămânii e, dacă are serviciu sau nu, dar brusc îşi dete seama că nu contează asta. În chiar momentul ăsta se iscă o furtună şi  Steluţa se trezi ţipând: “Trebuia să decupez şi nişte fluturaşi! Şi furtuna se mai domoli un pic! Şi, chiar aşa, ce naiba căuta pe nor, în loc să o ia pe scări, cum de mică mama sa o-nvăţase? Dar nici nu apucă bine să-şi termine gândul şi căzu. Căzu din pat! Zorii se-aruncară brusc şi ei pe ea, da’ tot îşi aminti că e prima ei zi în altă limbă! Şi prima ei zi ca şi chelneriţă. Cumva şi prima ei zi de figurant.

Ah, Hollywood-Hollywooooooood! Hello, Olly!

Ceilalţi duzinari îi găsim la psi în tabel.

fotocredit: Kamil Vojnar

Ca sting

Se făcea că era casting în jurul Soarelui,

unele eram rupte din el,

altele arse.

Nu ne cereau să facem cine ştie ce,

nu ne cerea nimeni să fim nici bătrâne,

nici tinere.

Una aştepta să intre-n emisie,

alta-n remisie,

altele se zbenguiau nestingherite de presă

prin iarbă, goale,

tânjind după lună

(luna are greutate, măsoară tonuri muzicale).

Paraselenă,

în întunericul nopţii

am cunoscut mereu pe câte cineva din mine.

Lucrare în aer,

am înţeles că era soarele întotdeauna.

Aşa sunt visele mele,

adorm în poala soarelui şi

când mă trezesc plouă,

să răcorească – la o aruncătură de om ard cuvintele – , fruntea permite

relaţii, pietre sub paşi,

umbra zilei de ieri.

Noi, oamenii,  primim pământ, aur,

(să nu uităm piroanele!)

iubirea,

truda, o

lumânare,

nimic.

Eu ce primesc arunc în podu-mi palmei cu paingi,

pe toate le sting, cu un surâs,

ca un pom fructifer furând raze de soare, să coacă,

ca un copil forţat să adoarmă cu basme.

Din întâmplarea asta azi nu câştigă nimeni,

decât poetul, în a cărui lacrimă aşteaptă mii de curcubeie.

duzinari: psi©, vantdetoamna, Some Words, Vero 1, Vero 2, Scorpio, Gabriela, carmen pricop, tineriu, vavaly, anacondele, lili3d, cammely, roxana, Carmen.

Ablaţia încrustaţiilor

Cu patimă soarele-mprăştie raze fierbinţi în secret

peste câmpuri, cât vezi cu ochii rapsodie de lavandă în floare.

Val violet zguduie centrul fiinţei, caşetic, discret

apoi îmbrăţişează puternic pământul întru împreunare.

 

Au trecut orele, a venit noaptea nespus de senină.

Apoi, s-a născut o altă zi greu, încet, cu parcimonie.

Acum merg şi n-o ştiu, peregrin obosit căutând clipe-lumină,

eu şi sufletul meu, feminin, adâncimi insondabile, ablaţie căutând armonie.

 

Drumul urcă, coboară, iar urcă, se lasă în jos,

pe Drumul Lavandei tăcerea se-aude ca un canon.

Trei păsărele rescriu vocabularul iubirii pe-un butuc de vie vânjos,

vinul de Jura se odihneşte în clavelin, în Castelul Chalon.

 

Ca o ancoră veche, simt multă frustrare şi cearcăne-asemeni,

odaliscă, sperând într-un miracol, fugind de trecut, pe-acest drum, în cuvinte.

Există un început pentru lucruri, dar şi pentru oameni,

tot ce urmează să înceapă acum, prins c-o broşă pe cer, a-nceput dinainte.

Ochii se uită şi văzând atât de puţin câteodat’ , ei mai caută.

De-acomodare sunt întotdeauna bune cuvintele când încep.

Mult mai clare decât bunele lecţii, pildele rele strănută,

expirare bruscă, sar cât colo, legende. Astăzi curge-n pahare doar una, pun butoiului cep.

 

Aşadar, o slujnică, mergând, călătoare furată de desăvârşire, şi minunată,

o dată dormind sub clar de lună, obosită de forfota din castel,

mod emfatic de a răspunde la îndoieli în iubire, vrând să le facă să tacă,

puse capul pe-o pernă de flori. Sentimente, la fel, adunate mănunchi, în pastel.

 

Nu se ştie cât a dormit, poate-o noapte sau două, ori nouăş’nouă, dar când s-a trezit

s-a uitat pe cer, a căutat în sine fără dureri – enigmă care sfidează ştiinţa,

şi-ntr-o străfulgerare a clipei s-a luminat, s-a ridicat. Ce s-a-ntâmplat

e că după un somn bun, metempsihoză, ori altceva, i s-a ascuns umilinţa.

 

Cu mâinile goale, aspre de sare, dând importanţă călătoriei din vis făcute,

cu inima cât un purice în curând avea să pornească la vânătoare,

să urce pe munte-ntr-un loc, numai de munte ştiut, dar arătat în vis, să găsească trei păsări mute,

indicaţie de pe tărâmul cu pauze şi neatenţii aparente, întâmplătoare.

În vremea asta la castel, prinţul, slăbit, ca tras printr-un inel, unghiile şi le rodea,

pe treptele cetăţii stătea, şi deşi îi era ziua nunţii, nu găsea motiv de bucurie.

Gândul său cobora, urca, cobora, iar urca, fremătând şi adânc tot ofta, suspina.

Pe locul unde lacrima îi cădea, creştea absurd câte-o floare liliachie.

 

La fel de absurdă e şi povestea asta şi doar Dumnezeu ştie cu câte lupte.

A spus Ain(aşa o chema pe slujnică) într-o zi noapte bună, pe mâine şi în ultima clipă

s-a răsucit pe-un picior, s-a-nălţat pe vârfuri şi din gama gesturilor abrupte,

nepotrivite, l-a sărutat pe buze prelung, apoi a fugit în a castelului stângă aripă.

 

A fost de-ajuns această simplă alipire,

răsfrângere din paradis, izvor de apă caldă, suavă pornire în taina nopţii,

ca prinţul să-şi deie seama că fusese lovit ca un fulger de iubire,

dar din păcate, o nepotrivire în rang şi-o ticluire crudă a sorţii.

 

Prinţul, Jacques pe-al său nume, Păsării Furtunii ( Prinţesa Man o ‘War) era dat.

Dar dacă, din inima muntelui Jura vreodat’, o fată simplă ar fi prins trei păsări mute

şi le-ar fi făcut să cânte, Jacques ar fi fost liber de-acest blestem înciudat

puternic legat de trei vrăjitoare bătrâne şi hâde.

 

Însă Jacques nu ştia şi-astfel în ziua nunţii cu Man o’ War pe treptele reci se perpelea.

De Ain-ncotro se duse, habar n-avea de săptămâni.

Cum apa se duce la vale, făr’ să se-ntoarcă,  aşa, fără de urmă-i şi ea.

Îngrijorat, el puse s-o caute mai întâi în fântâni.

 

Dar drojdia răului nu se-aşază pe fund, în dragoste, limpezind căutarea.

De unde să ştie că Ain spre vârful Crêt de la Neige din dragoste se-ncumetase?

Nici nu va şti, căci astfel de lucruri rămân taina celui aflat la înălţimi cu zarea.

Ain, avea să urce, să prindă cele trei păsări rare, cum visarea-i dictase,

 

dar obosită, avea să cadă şi în cădere se prefăcu într-un râu, râul Ain şi scăldându-se-n apa lui, apa tristeţii,

păsărilor le reveni graiul ce străbătea înaltul văzduh, iar prinţul, de pe treptele unde şedea, le auzi cântecul:

„Căci uneori numai să dormi mult şi bine şi-i destul ca să schimbi cursul vieţii,

Jacques, Jacques, Jacques, auzi-ne şi găsindu-ne-ţi vei găsi leacul.”

 

Auzind a văzduhului chemare, prinţul purtat de cântec şi jale

alergă într-un suflet înspre locul de unde-auzise strania chemare

şi când a ajuns a văzut că nu-i erau decât pietre şi apă în cale,

nici urmă de Ain, niciun pas de om pe cărare.

 

Dar ce să vezi, disperat, uitându-se când în amonte, când în aval,

şi zicându-şi în sine ca de-acum să nu se mai încreadă în a delirului fantezie,

i se năzări că merge pe apă. O, Doamne, câte mai pot închipuirile! Şi-n acest interval

de visare, a vrut să se lase vlăguit pe-o stâncă, care-ndată se căscă şi în miezul ei zări o bijuterie.

 

Prinţul pentru o clipă s-a temut, căci deasupra stâncii se ridicase o lucire fără scântei,

o lumină care numai din cuvinte nu se poate alcătui, dar spaima-i imediat îi trecu

când întinse mâna şi simţi în palmă bijuteria, simţi şi împlinirea  ursitei.

Bijuteria era o broşă şi Jacques prinzând-o în piept, în dreptul inimii, ceva nemaipomenit se petrecu.

 

O arătare luminoasă, imaculată i se prelinse în braţe,

atmosfera era de adâncă tulburare de apă şi spirit.

Era Ain, iar Jacques, înţelese fără cuvinte, că soarta-i nu stătuse în aţe

ci în sacrificiul iubitei şi-n ochii săi trei păsări mute au licărit.

 

Disperarea, zicem noi cu toţii, e omenească

e ca un fir de plumb, pendulat în zboru-i de Pasărea Furtunii.

Înarmaţi cu fior, trebuie să  luptăm ca visele să ne fericească,

dar vocabularul dragostei e neîngăduit de puţin şi de scurt pentru unii.

 

Prinţul, întors la castel găsi totul, deşi nimic, într-o linişte usturătoare,

dispăruseră toate gătelile de nuntă, în aer plutea o pace absurdă.

Şi, fireşte, poate că v-aţi fi aşteptat, ca Ain să fi înviat şi pregătelile de însurătoare

să se potrivească până la urmă pentru el şi slujnică, căci imaginaţia omului zburdă.

 

Dar nu e aşa! Apa rămâne apă, sânge nu se mai face.

Şi oricât am invoca cerurile ce e dus nu se mai întoarce.

A rămas doar sărutul lor de poveste, şi-aţi văzut, un sărut poate blestemul desface

şi legenda aceasta…cui nu i-a plăcut, la drum să pornească şi alta şi mai gogonată se coace!

Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Duzinari: psi©,

1.	dordefemeie	2.	Irealia
3.	Dictatura Justitiei	4.	Scorpio
5.	Arcon	6.	Vant de toamna

Vibraţii

Mă caut prin răstimpuri,

dar oriunde m-aş căuta,

de-a lungul şi de-a calea mea,

desprinderea devine întotdeauna poezie.

Poezia, întâlnirea dintre poftă

şi 2, 3 boabe de lăcomie, grefate peste,

amestec dens.

Se iau câteva scene ale unui moment stins,

congelate rapid, mai demult, în ferestre,

în tocuri cui,

în uşi…

Se iau de margini!

Se aşază corpul în prag…

Se lasă acolo la topit, dezgheţat…

Stingher, gândul se-ntoarce din drum

şi-o ia pe cărarea, bătută în cuie de-acum.

După un timp, am deja nişte semne pe hârtie

şi-un trubadur în ramă, din însemnele pe umăr,

pe care l-am găsit la sfârşit de drum

cu frunza între buze, cu mâna pe genunchi,

sprijinind tâmplă,

cântând, cinic, despre statornicii şi se-ntâmplă

că,  pe urmă, spatele meu împotriva uşii,

uşa de-a lungul peretelui,

de-a lungul peretelui, urmări…

Cu faţa spre peretele pustiirii

Tu, cititorule fidel,

ai citit, ai recitit…

Nu ai înţeles nimic!

Lanternă în ruine, şoapta,

luminează momentul impunător al  împrumutului:

-Eu îţi dau inima mea,

tu dă-mi-o pe-a ta!

Descriind inutilitatea în cuvinte,

simţul realităţii a mai pierdut o zi.

Mă trezesc gâfâind,

gândul “ce fac, dau vina iarăşi pe suflet”

se scurge-ntr-un cântec, versuri albe pe-un ecran alb.

Sufletul, acest pus la colţ de nicăieri!

Şi ce dacă legea firii ucide,

duhul ei e dătător de viaţă!

Viaţa, care nu e un ceas, e un televizor cu braţe.

-Uite,  tocmai se transmite în direct meciul soarelui cu universul.

Mă bucur că eu am prins o repriză bună.

Între ninsoare şi soare,

stă liberă,

la voia întâmplării,

magia oului

şi timpul, în progresie muzicală veşnică,

care,

uită-te la el cum se joacă de-a ascunselea

în tufişuri de basm.

Vibraţii în 12 cuvinte impuse şi la psi©, dordefemeie, carmen pricop, tineriu, andra P, cris, simonaR, şerpoaicele, căţărătoarea, cammely, ch3815h, vane, lolita.

Aiemef (Femeia, întoarsă…)

(M-ai întors!)

Uite-mă iar, Aiemef Ăcsaorb, mai ştii?

(Întâlnire întâmplătoare.)

Învârteai într-un anume fel cheiţa

şi prindeam, alunecoasă, pe picioarele din spate,

avântul plecării.

Îmi plăcea, mai ales, să fug.

Dar, femeie-broască, fugile  nu-mi  ieşeau până la capăt,

(precum masajele, pentru care eram întotdeauna lăudată)

pe principiul că, oricum, eu aveam timp.

Aş fi fugit şi-n mâini!

Primitivă, însă, nu reuşeam decât câteva sărituri peste etape,

rămânând, practic, în acelaşi loc,

dar cu buza umflată.

Mă mai şi blocam…

Deh, mijloace rudimentare,

cărămizi rotunde  atârnate de buza de jos!

Tu, însă,  erai perfect!

Plecai perfect, te întorceai perfect!

În aprecierea distanţei dintre tine şi tine

ştiai întotdeauna cu precizie unde e locul tău, câte minute şi lângă cine eşti…

Până când îţi suna telefonul, GPS-ul pentru (im)portanţă.

Eu mă simţeam atunci ca o grădină,

o grădină zoologică umană,

vizitată cu noaptea-n cap, gratis.

-Bună dimineaţa, femeie întoarsă!

Şi, deşi cheile da-ului sunt  în fiecare din noi, dar nu le facem tot timpul pierdute,

naiba ştie de ce,

reciproca nu e valabilă.

Dimineaţa mea era rea!

(Şi, chiar şi-aşa, dacă aş fi pierdut vreo cheie, era iarba…

Cea care descuie orice.)

Mă aprindeai la fiecare întoarcere, drum de seară, ca pe-un poem în foi:

„A căzut acolo unde trebuia să cadă,

La câţiva paşi.

Doar atât  poate forţa

Omenească,

În ape…” îmi recompuneam demnitatea,

zburând în cercuri de fum.

Număram înlănţuirea mersului la sigur,

ca să mă treci pragul,

dar uşa-mi era, întotdeauna, din apă.

Asta nu o luasem în calcul…

Tu nu te-ai oprit să priveşti,

eu am curs mai departe.

Acum dansez Massai,

pentru o cu totul altă versiune a planetei,

în care mă aştept să nu mai locuiesc în cuvânt.

(Cuvântul, lentilă pentru ochelarii prin care înţeleg lumea în care trăiesc.)

Iar azi…

azi m-am oprit doar pentru un gând, ca să ştii, planetă cu linişte, că

în adâncul inimii mele,  încă-ţi iau apărarea…

femeia întoarsă, pe-o parte de psi©, pe de altă parte de :

Tineriu, Carmen Pricop, simonaR, verovers, căţărătoarea, dordefemeie,

tuşa vero, ch3815h,

L-am prins pe Dum(nezeu) fumând

Anosmice, nu  te-au aflat, săpând în abis, ancoră,

Ci, arsură  în adâncul întunecat, pe o amforă.

Atunci, şi-au înmuiat degetul arătător în tine, prin alunecare,

Şi şi-au desenat în văzduhul albit, chihlimbare.

Şi şi-au împodobit gâtul cu ele, şi şi-au făcut cuibare,

Şi şi-au clădit ziduri, de-avânt amărui născătoare,

Ca în al tău urcuş, arcuş dinspre noapte spre zi, să nu le orbeşti.

Anapoda-nflăcărare, căci plutitoare îşi făcuseră toate fereşti.

Şi s-au jucat de-a arsura şi-adâncul în abis de cuvinte,

Aflat, când amărui în arcuş de penel, când alunecare-n cuminte.

Şi şi-au aruncat ancoră în tărâmul de foaie albit, şi şi-au întins pânză

Până-ntr- acolo unde, amforă, tu, dumnezeule cu mâinile-n şold, încă-ţi aştepţi fumând,

Tălmăciri şi zenit.

 

Dar anapoda-n zel şi anosmice firi , oamenii încă-s şi-acum arhitecţi în orbecăiri.

au folosit cele 12 năzdrăvane şi : psi©,  simonaR, tineriu, vero, adapavel, poezele, zhao, cuvânticel, vanessa, carmen, căţărătoarea, cristina, o fată, cioburidechihlimbar, dordefemeie, elly weiss, blueriver, cammely.

Încântec -clepsidramă fantasichinezică

Din timp

Ai fi putut  să

Mare.

Dacă ai fi

Dar nu te-au

Erai, urcaseşi şi

-Ninge!

Îmi spuneam că nu se

Că e doar un

Care vrea să

Şi că o să mă

Fără să fi

Că începuse  oricum să ningă.

M-ai strigat iarăşi:

-Ninge!

Nu-ţi eram zăpadă, îţi eram nisip.

Oameni cântau pe lângă

Oameni dansau pe lângă

Doar se

Şi se

Nouă ne

Era frig.

Voiam doar

Să…

Voiai să.

Când am înţeles în sfârşit că aş fi vrut să

Dar nu

Oare ce-ar fi

Fără să mai…

Mai primăvară.

Într-o dimineaţă  roua dimineţii

Într-o altă goană, toană.

Nisip în clepsidre.

Într-o zi se făcea că

Vară.

Un fel de

Ninge rece.

Oare ce-ar fi

Fără să…

Ştii!

Cu tine

În gând Toamnă.

Când mi-au bătut în uşă visasem că sunt

Că tu nu

Ca zăpada.

-Doamna Zăpada, iubitul dumitale s-a dus.

Iubitul meu e dus?

Apă

Eu îl credeam dus în cine ştie ce misiune

Ori dus să schieze.

În ultima scrisoare îmi spusese Matilda ori Ileana,

Numele târfelor întâlnite-n război,

Nu că se întoarce acasă.

Nici măcar rănit.

O să-l

Fără să-i mai fiu!

Mă duc în

Câmpul Ceţii.

Iubitul meu e o fecioară-n noapte.

Iubitul meu nu eşti tu,  el e dus.

În timp.

Pentru tine, psi©!

Autorul desenelor: Ilinca Bernea(căreia îi mulţumesc pentru că a acceptat să-i folosesc poveştile în culori ca şi ambient)

Pe această temă au mai scris şi : psi©, Carmen Pricop, Verovers, Cristina, Scorpio, Carmen, anacondele, vanessa.

Acolade

(mi-)am petrecut timpul până la colţ,

pământul murdar îmi masa tălpile,

uitasem să mă încalţ

după o partidă de şah pe descălţatelea.

nu m-am apărat,

piesele cădeau una după alta,

ritmat,

ca nisipul în clepsidre,

goliri de negru cu rost,

rostogoliri,

dar fiindcă începuse să plouă,

l-am sărutat iute pentru secundele cu conţinut clar,

dar mai ales pentru mersul în el,

alb,

istorii la minut,

de pe vremea când mă desfăceam în paranteze pătrate,

mi-am luat la revedere şi-am alergat înapoi,

voiam să nu observe nimeni dispariţia-mi.

prea târziu, oamenii aflaseră de vizita lui şi ieşiseră la balcoane,

aveau în mână găleţi,

îşi adunau provizii,

fiecare cu apa lui de ploaie.

ei mă întrebau dacă i-am cerut autograf,

eu luam în gamă picăturile lor,

cântec ireal,

şi-mi aminteam, (alt)timp în care eu

mergeam în pandemoniu.

-Haideţi să spălăm imaginile care mătură alte imagini,

totul la scară redusă,

până şi emoţiile! Vreţi?

le cântam eu, de-acolo, de jos, sărind într-un picior şi

vrând să-i ţin la curent

cu întâmplările mele prin lume,

invizibilă.

-Om la apă, strigau ei neînţelegând, om la apă!

dar nimeni nu venea în ajutorul lui…

nu există început nici sfârşit,

tot ce a început în urmă cu câteva secunde e început dinainte,

gândurile devin poetice,

(…)

puncte de trecere,

rampe,

{pe fiică-mea o s-o cheme Nubia}

imprecizii de vocabular,

şi obiecte(cele ale discuţiei)

care şi-au pierdut între acolade însuşirile pe care le aveau.

You need to choose which background you would like to use. The ‘stamps’ that you can use are the same whichever background you choose.

Aici găsiţi cărare spre tabelul lui psi©…călătorie plăcută!

***

1.	BlueRiver	2.	Carmen Pricop
3.	Simona	4.	Scorpio
5.	virusverbalis	6.	almanahe
7.	ZhaO	8.	Vanessa
9.	Blind Love	10.	genovevadans
11.	anacondele	12.	Mariana
13.	Vero