Când suflăm în păpădii

Nu ştiu unde ajung dorinţele,

poate pe umărul stâng,

poate pe umărul drept al lui Dum(nezeu)

(câteodată îi intră în ochi)

sau poate că le cresc picioroange,

ca să-i ajungă la nas

şi o vreme fac de strajă gândului care le-a pornit,

ca să nu se retragă,

să rămână ferm,

indiferent de aer,

indiferent de gură.

Nu se încurcă cu fluturii pe care i-au întâlnit,

nu văd nici verde,

nici ce-a-nflorit.

Se duc într-un ţinut rece,

ca să îngheţe – un fel de infinit

finit – şi-acolo se scutură de orice întâmplare,

de orice vorbă de prisos,

şi dintre ele,

rămân numai cele ce  n-au irosit

secunda de amar

confundând-o cu cea de miere.

Şi-abia atunci Dum(nezeu) le ia,

le cerne

(ca nu cumva să fie atinse de vreo etravaganţă

sau de vreun capriciu),

şi le trimite mai sus de el,

minuni de vis atât de felurite,

de unde dau iar în floare

şi-un spirit curat, le culege şi ni le-aşază pe perna moale…

Ştiu ce spuneam,

că nu ştiu, dar aşa am visat

şi aşa v-am povestit şi vouă,

ca atunci când suflăm în păpădii,

să ne amintim să le dăm chiar noi drumul,

dorinţelor,

spre ale noastre proprii visătorii.

Dacă aveţi un cont de facebook, vă rog votaţi aici un colind altfel, colindul unui chibrit, în numai doi paşi; primul pas : like la aplicaţie; al doilea pas: (aşteptaţi un picuţ şi va apărea un carton de vot cu numele meu) Vot. Mulţumesc anticipat! Sper să vă distraţi, şi eu o fac. 🙂

Reclame

77

7 e jumătate dintr-un om.
Eu îl vedeam ca pe-o spânzurătoare,
dar inofensivă – poate de aceea e şi cifra fericirii:
te legi de-un fir şi atârni,
agonizând.
Am înţeles că poate fi plăcut!
Unii zic că sub cel spânzurat
apare mătrăgună,
din a cărei rădăcină(care, când o scoţi, ea ţipă)
poţi crea
oameni minusculi.
Miere, lapte şi sânge,
un om, ca să fie întreg,
e doi de 7,
spate în spate,
de parcă şi l-ar păzi,
magie
susţinând pe umeri doi globi
oculari.
Aşadar, fericirea şade
în tine,
în mine,
în stânga,
în dreapta
şi de-aici încolo,
chiar că am putea uita toate propoziţiile care-o definesc.

Po M

Lui A.N.Owen

Îşi avea rădăcina asemeni unui pom,
aceeaşi încrucişare.
Nu se ştie exact când a fost plantat ca Po M,
seminţele pot fi aruncate la întâmplare, se ştie,
şi din ele să iasă cine ştie ce grozăvie,
spre exemplu, o hârtie futuristă,
aşteptând rafinarea tehnicilor de producţie.
Îşi aştepta şi ploile.
Poftim! Stropii de ploaie!
Unii mai sensibili le spun lacrimi,
alţii se închid în case de frica inundaţiilor,
eu îi spun ploii, artă contemporană
pe-o ramură, uite, suie-acum, dintr-un strop de nimic,
udând o hârtie,
o voce ca de soprană.
Udă fleaşcă, o punem la uscat,
acum o caut la frunze.
La fruct,
dacă auziţi un foşnet, sunt vocea autorului,
care pune curse.