„Poza, cu totul, parcă e o secvenţă dintr-un film în care ademeneşti zările”, mi-a zis cineva. Dar, eu o s-o folosesc acum ca să ilustrez ideea de a mă deghiza îmbrăcând haine de cer…
… şetor?!
Ca să-ţi faci o idee, în ziua aia nu am ademenit NIMIC!
Merge, totuşi! Ideea! Aş fi căutată numai la haine, nu şi dincolo de ele. Şi, aş face şi ceva bănuţi stând. Dar, Christian, aş fi prea bine îmbrăcată! Numai dacă nu cumva nu mi-ar permite religia… hmm…
Hurghada! Nu destinaţia egipteană, „hurghada” zic eu atunci când sunt în impas călăturistic: hurrr-ghadaaa, hurrr-ghadaaa… Încercaţi! Spre cer…
… cetare! În apus…
Înainte de a-mi cerceta frământările, care n-au încă o direcţie şi, dacă vrei să ştii de unde mi se trag, trebuie să afli mai întâi asta (chiar dacă cred că ştii deja):
Prea multe pene?!
Eu apar ca un ☆ (star), în mare, la minutul 4:48. Dar, de obicei mă găşeşti în mic(i), fiindcă ştiu, în cele din urmă, să m-ascund foarte bine în el/ei…
Cum traileru’ (varianta românească) e public, n-ai cum să nu devii internaţional şi atunci, mai ascunde-te, nene, dacă vrei să treci de propriile graniţe! În cazul meu, tanti!
De aceea, am nevoie să plec, incognito, într-o vacanţă cu tine, Christian! Altminteri, cine ştie cine m-ar urma.
O voce (din capul meu, de unde altundeva?!) nu îmi dă pace. Câteodată, mai dă semne de frumos coerent şi îmi reglează direcţiile. Unde să mă duc, cu cine să merg… Uite, acum pare a zice: „Olimpiaaa, ‘scunde-te-n nisipuri aurii! Adică, în Bulgaria.
Frumosul incoerent vine dintr-acolo că, am piraţi în gene, care-mi îngroapă tot felul de idei în minte, ca pe nişte comori. Pe unele trebuie să le caut bine, ca-ntr-un joc. De unele, însă, se alege praful, fiindcă nu reuşesc să trec de alţi piraţi. Se observă că mă identific cu legenda Nisipurilor Aurii?! Şi pe mine mă transformă natura în nisip. Cea a oamenilor! Cu selfiurile lor, cu autografele lor… Ori, nu prea ştiu cum să fac acum să mă preling printre degetele lor. Piraţii nu au dispărut, ei şi-au schimbat doar hainele şi (te) lucrează cu ambii ochi. Un soi de deghizare, de-a lungul timpului. Lor le reuşeşte deghizarea pe termen lung, mie nu! Şi nu cer decât 7 zile de normalitate.
„… mai complicate sunt labirinturile, mai excentrice şi încâlcite şi, totuşi regulate, atunci când par mai neregulate”?*
Natura, în frunze şi flori, oferă infinite posibilităţi. Dar, în nisip… cert e că nu!
Să examinăm figurile (feţele, mutrele) următoare:
După cum bine se observă, dacă nu mă deghizez eu (foto 1), le iese altora (foto2), numai şi numai fiindcă nu au răbdare să-mi găsească adevărata faţă… Adevărul (alt adevăr!) e că şi eu am prea multe feţe, dar e explicabil, fiind actriţă. Sună rău, dar eu mă refer aici la mutre. Mutrele pe care pot să le fac, pot să constituie un avantaj în situaţia în care mă regăsesc.
Pe mine, însă, mă desconspiră cel mai mult, părul! Părul meu superb şi roşcat natural! Dar, dacă-l prind la spate ca-n fotografia din Adevărul… ar fi o cale. Ocale în gânduri…
Câteodată, eu reprezint opusul oricărei eleganţe, atât în mişcări, cât şi în înfăţişare. Cum bine ştiţi (dintr-o istorisire anterioară) trec mai întâi pe la psiholog, înainte de orice plecare ca să aşez în mine următoarea destinaţie, mai înainte de-a ajunge, eliberând altele, se înţelege. Dar acum, psihologul meu e şi el în concediu la Sharm El Sheikh.
Are un fetiş cu covoarele din coade, pe care şi bunicile noastre le făceau şi încă le mai fac. Aminteşte-ţi că el nu îl poate pronunţa pe „d”.
Fiindcă lipseşte (psihologul, nu d-ul), nu mă pot decide ce să aleg! Când nu ştiu ce direcţie să aleg, las jos mâinile şi picioarele, aproape simultan, în direcţii paralele, ca şi cum articulaţiile mele ar fi de păpuşă, dar care n-are balamalele atât de rezistente precum o uşă. O atrăgătoare mişcare, totuşi, sâsâiala asta. (aşa numita hay, adică multe S-uri, înlănţuite sau împletite, una cu alta). Aţi prins mişcarea? Acum în-cer-ca-ţi-o!
Ce pachet?… Ce pachet?!… Ce destinaţie?… Ce destinaţie? repet-repet, dar nu-nţeleg de ce repet.
E o artă să diversifici bine! Setea de varietate nu o potoleşti decât atunci când caracterul viitoarei tale călătorii e definit. Dacă nu ştii ce fel de vacanţă îţi doreşti, gândul o ia la pădure, despicând scuturăspădian** neîncetat aerul. Al meu a zbughit-o, deja la Marmaris, hălăduie prin pădurea aia de pini…
În pace şi armonie!… Apropo de astea două cuvinte! Până să devin eu ceea ce sunt, adică OS*** de celebritate, eram comparată adesea cu J.J.****! Nu neagra! Alba!
Mi-a luat atâta timp să fiu mai mult decât o comparaţie forţată cu J.J., iar acum, să plătesc pe cineva să fiu mai puţin şi nu găsesc! Nu e ironic?!… Vreau şi eu 6 zile din 7 liniştite! 6, că pe-a 7-a vreau s-o dorm!
Mimari as (spânzuraţi arhitectul)****, Vacanțe Christian Tour! Păi, asemenea forme vălurite cu o compoziţie specială sunt destinate clar jefuirii ochiului! Arhitectul le-a creat, tu le-ai făcut pachet! (cazare+transport+ regim de masă). Şi, eu vreau un pachet care conţine toate întorsăturile posibile slujind scopului meu!
Necesităţile ne învăţă cum să modelăm materia în felurite forme şi să le dăm proporţii. Ei bine, în acest moment, tot ce îmi doresc e să fiu mică-mică!
Cum sunt mişcătoare (vezi S-urile!) precum nisipurile, bineînţeles că revin în Nisipuri Aurii. Marmaris e prea simetric, nu aş avea cum a mă dis-tri-bu–i într-o… scoică! Hehei, pielea omului se adaptează formelor variate de relief, dar nu se adaptează notorietatea-ţi-perlă, cum ziceam… o altă piele şi ea…
Vezi, prin urmare (a gândurilor), Christian că, cu cât dau mai multă varietate mişcării, cu atât formele devin mai confuze şi din ce în ce mai puţin ornamentale.
La Nisipurile de Aur aş avea o şansă să mă pierd, fiindcă sunt şi eu balcanică şi, la câţi români merg acolo (unii care nu mă ştiu deloc, fiindcă avem gusturi, la vedete, diferite), m-aş putea amesteca printre ei liniştită. Când eşti un internaţional ca mine, lanţurile aurii se măsoară în grame, nu în kilograme! Uite încă o idee… de uriaş! Iar mie îmi trebuie una de pitic.
Ca să devii ceva mic, trebuie să mergi într-un loc unde a trăit cineva mic. Ca să înveţi să fii din nou pitic, acum că eşti uriaş!
Se spune că în Zlatni peasăți***** exista o cetate, numită Gerania, prin sec. 4-7 d.Hr, în care trăiau pitici, iar astăzi mai stau drept mărturie doar câteva bucăți, destul de uriaşe, de piatră și o bazilică, de-a lungul marginii platoului.
Mie îmi plac şi chestii minuscule şi chestii grandioase, dar mai mult şi mai mult îmi plac poveştile de la baza lor, ca la întoarcere să torn nisipurile în haine de cer…
… neală.
Fiindcă, în afara a ceea ce sunt, cel mai mult şi mai mult îmi place să scriu. La nivelul ăsta, micro, ca să nu-mi îngreunez şi mai tare sarcina de a mă duce incognito într-un loc popular.
Dar, na, calul de luptă este mai adaptat forţei decât calul de curse!
Că tot veni vorba…
La Nisipurile de Aur am mai fost acum vreo câţiva ani, o fugă de câteva ore din Vama Veche, unde eram cazată. Cum am stat atât de puţin, m-am dedat răsfăţului nisipului mai mult, dar am tras cu ochiul la studiourile foto în care te poți transforma în personaje din epoca medievală sau modernă. Parcă se conturează o idee, căci ar putea fi prima mea mişcare pe acolo.
Pe plajă, am văzut şi câţiva pictori, care reproduceau fotografii (ale turiștilor) pe pânză sau chiar pe hârtie. Fotografia din ziarul Adevărul îmi poate sprijini incognito-ul cu o reproducere după ea, pe care-aş ţine-o cu mine, pe plajă, în văzul tuturor.
O să evit terenul de Mini Golf, care-am auzit că e populat cu personaje celebre, păpuşi în mărime naturală şi, sigur am şi eu una, dar corabia-restaurant, de lângă, arăta foarte bine la exterior. Şi, fiindcă tot veni vorba de corăbii (ce viteză au căpătat vorbele-mi!), iaca ce mai pot ‘cerca:
Asta e cea mai proastă idee, iar mă înec la mal. Înfăţişarea-mi din a doua fotografie îţi aminteşte de cineva mult prea celebru, la care pare că mă uit eu, cu sfioşenie în prima, aşa-i?
E uşor de înţeles că pentru mine e simplu să mă folosesc de tot şi de toate gândurile pe care momentele de răgaz îmi permit să le asimilez, fără ajutoare exterioare, demne de-o vedetă, dar acum a venit momentul să acord atenţie adevăratei simplităţi, pe care am scăpat-o din vedere, înfumurată îngândurată.
În drum spre Nisipurile de Aur, am descoperit acest loc secret, care n-a arhivat încă trecerea omului.
Un loc numai bun de refugiu! M-a întrebat multă lume de el, încât, ca să-l păstrez ferit trecerii omului la fel de virgin, sălbatic, copleşitor, l-am ascuns până şi de mine, în inima-mi. Şi-am uitat de el. N-o să-l dezvălui tocmai acum, dar pot să schiţez o hartă ludică a traseului.
Înainte de Nisipuri, faci la stânga (sau la dreapta?) şi o iei prin lanul luuung de floarea soarelui, o ţii tot aşa o vreme, până dai de o casă de piatră cu flori multe la poartă, treci de ea şi, câţiva paşi, o iei la dreapta (sau la stânga?) pe o potecuţă, pe urmă, o ţii tot înainte până dai de o pădure luxuriantă, în stânga, asemeni celei din Nisipurile de Aur (unde sper că o să stau şi eu… în umbră).
Dacă ai ajuns în pădure, dai de o altă cărăruie şi mergi până la capăt. În stânga, pădure, în dreapta mare. O să vezi marea de sus! Apoi, o să vezi nişte trepte săpate în malul înalt, ai grijă cum le cobori, sunt destul de abrupte. La urcare e un pic mai greu, dar te descurci tu! Nu e locul ideal?!
Şi nu, nu e limba aceea de pământ căreia i se zice Capul Kaliacra (capitala Dobrogei medievale). Nu ştiu cum se cheamă locul ăla, fiindcă nu am vrut să ştiu! Dar ştiu să ajung la el. Ziua m-aş refugia acolo, noaptea mi-ar fi mai uşor prin staţiune, îmbrăcată.
De fapt, ştii ce, Christian?! La început mă poţi ajuta chiar tu! Dacă o să mă întrebe cineva: „nu cumva sunteţi…?”, eu o să spun „Nu, eu sunt un turist obişnuit, care călătoreşte cu agenţia Christian Tour!” Şi tu trebuie doar să confirmi!
Era şi cazul să apară nişte culoare… acum nu mi-a mai rămas decât să aleg pachetul Christian Tour potrivit! Eşti gata?!
Eu mă frământ mult, dar în 5 minute şi 25 de secunde, cu filtrele potrivite, am ales Hotelul Melia Grand Hermitage! E cel mai luxos, şi, dacă asta pare că ar atrage un pic atenţia asupra mea, nu e chiar aşa: într-un hotel luxos, discreţia e la ea acasă fiindcă o poţi plăti mai bine decât paparazzi şi, oricum, eu mi-am ales o cameră cu vedere înspre parc şi nu înspre mare. Atipic mie! Oricum, până pe plajă sunt numai 100 de metri, e poziţionat central în staţiune şi, în caz că m-ar descoperi cineva, aş ajunge foarte repede la hotel (puţin sport neprevăzut nu mi-ar strica).
Rezervarea e făcută, perioada e stabilită şi o să încerc să fiu mai puţin celebră până la data plecării, poate mai uită admiratorii de mine. În plus, voi călători sub pseudonimul Alma Naher!
„Apariţia unei dificultăţi, întrerupe un timp urmărirea unui ţel, dar tocmai asta dă imbold minţii şi intensifică plăcerea, iar chinul devine, într-un final, un joc şi o destindere.” Nu, doctore?!
Când ochiul e întotdeauna aflat într-o cursă antrenantă, cine mai are nevoie de un psiholog?!
*Milton- Paradisul pierdut
** shakespearian- numele lui Shakespeare, tradus, ar fi „scutură-spadă”
***iniţialele numelui meu
****Janis Joplin
*****Marmaris- traducere
******Nisipurile de aur (traducere)
Spring Superblog 2017, proba nr. 14: „În vacanţă incognito cu Christian Tour”
Alma Nahe(r) 
Chiar că ai pirați în gene! 🙂
😎😉