alma nahe

Posts Tagged ‘Borealy’

Destroieniri

In Cartea în care se tace on Decembrie 4, 2013 at 6:07 PM

Sunt posedată şi vrăjită de un fenomen. Nu, nu! Nu fantomatic, imediat vă lămuresc. Uneori rostesc cuvintele cu trudă în faţa unui anumit tip de, hai să-i zicem personaj, care mă inhibă – deşi aici, pe blog, îs înşir’te mărgărite, uşurez autostrada cuvintelor, o destroienesc din timp şi e netedă ca-n palmă – şi-atunci, acestui personaj îi dăruiesc, mai degrabă, un cadou ca acesta

şi mă baricadez în spatele strălucirii unui zâmbet. În acel moment îmi imaginez că am o mască de cristale, că lumina pică bine pe faţa mea şi radiez, şi mă simt ca aparţinând unui alt univers, cu alte metehne, alte legi, cu alte ceaiuri, altă muzică, alte dulcegării.

Însă acest personaj e cât se poate de real, trăieşte în acest univers comun, şi deşi i-ar plăcea să-şi înţeleagă interiorul mult mai mult decât printr-un joc al istorioarelor, ce-au fost săpate ori scrijelite în suflet din chimii greu de pătruns – dar până la urmă alcătuiri sublime, care adunate, se constituie în chiar (istoria scrisului, da)  – , îşi ia, de fapt, poveştile, din forma norilor( plastilină pufoasă) şi din apele lor, şi care îl ajută să crească în sine unele seminţe, iar pe altele netrebuincioase să le înece. Şi asta se întâmplă numai când nu şi le ia din nisipul verii sau din verdele prăzuliu al primăverii.

Însă darurile de poveste (ce pufoşenie!) şi le ia din zăpada cea căzută oriunde, pe acoperişuri, pe crengi, pe pisici negre etc, şi asta mai ales din zăpada lui Poseidon, Undreaua românească sau Decembrie, cum îi zicem noi, roman(t)ici.

N-are un cufăr în care şi-a închis visele, o parte stau aerisite pe ici, pe colo, iar altele sunt închise ermetic în chiar cufărul care sunt Eu.

Dacă n-aţi ghicit despre ce personaj era vorba până aici, ei bine, acum e clar, sper, Eu sunt: Alma Nahe de poveste. Singurul personaj în faţa căruia mă inhib sunt eu, doamnelor şi domnilor!

Dar nu, n-am atacuri de panică, staţi liniştiţi, eu am atacuri de patimă! Acestora le vin de hac făcându-mi cadouri mie însămi, simplu, fără solemnitate şi fără bas adânc vibrant, dar cu fior întru veneraţie.

Ziceam că aş fi un cufăr, mai sus?  Ei…uneori pot fi confundată uşor cu un pahar „tulipe”, fiindcă dacă mă atingi scot un clinchet şi pot fi muzicală, dar, mai ales, mă pot sparge, dacă mă scapi din mână. Dar cu suportul potrivit, plus încălzitorul necesar….mireas(m)ă specială ce mi-s, mamă-mamă! 🙂

Şi mai e ceva…acum, că am înghiţit şi-o tărie, am păstrat câteva cuvinte care mă apropie de partea cea mai delicată, dar şi una plină de taină, ceva ce trimite cu gândul la delicateţea şi graţia unei petale de floare, în nuanţe de alb, galben şi auriu închis, suprafaţă concepută în valuri ample, precum iubirea, o speculaţie poate pur filosofică ori, de fapt, un apropo ademenitor unui anumit teren de joacă şi zbenguială.

(vezi oferta pe Borealy.ro)

Nu că aş fi o clasică, da’ femeie tot îs şi mi-a plăcut mai ales forma, care deşi pare o ciupercă, poate fi şi-o păpădie. Şi cum sunt sub semnul ei, al păpădiei, în tărâmul meu de vis, iată şi legătura…Nu o constrângere, ci o legătură referitoare la rădăcini şi care e mai mult un simbol al prieteniei păpădiei cu…văzduhul.

Nu ştiu, numiţi-o  incapacitate de înfrânare, căci oricum, tot ce scriu pe-aici e într-o zonă mai mult a meditaţiei, decât a concretului urban sau un mic amănunt, un stimulator de gânduri noi în armonie, deşi eu rămân tot o oaie încăpăţânată, dar cu acel rol catalizator al unei noi ferestruici, prin care vă invit să priviţi, deschisă unor noi privelişti în galben, un gălbenuş solar într-un anotimp al răcelii albe, un imperiu al razelor de soare, părtaşi la o muzică nepământeană, semne runice, în sferele acestui suflet care sunt.

Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi, aşa cum şi eu am de gând să continui, cum am făcut-o dintotdeauna, indiferent cât de scump m-a costat drumul întru limpezire! Şi, ce-i mai important, dăruiţi-vă cadouri singuri, din când în când…oricare ar fi ele.

00181 O Campanie Borealy Gifts, de Crăciun.

Boreală

In Superblog2012 on Octombrie 24, 2012 at 1:23 PM

Dragul meu,

Calc iar pe covorul cu frunze aurii, roşii şi vinete şi dacă îţi tulbur liniştea, să ştii că de-acolo vine şi zgomotul, şi dintr-acolo şi incendiile, fiindcă toamna le aprinde, iar bostanii din care-mi fac uneori caleşti se umflă şi ei, plesnind, înainte să-i ating. Toamna mă simt mai aproape de pământ, mai udă, cu privirea mai umedă, dar pe tine te simt uscat, şi poate de aceea gândul mă poartă iar înspre malul tău, precum murdăria verde-a mării, tu, cel îngheţat în mine ca fiind un caleidoscop de momente vesele. Dar nu mă mir că acest cap al meu te-a aşezat în mine apă fierbinte, în forma ei rece, cristalizată, solidă, căci dacă capul uman seamănă cu un ou(şi seamănă!), atunci Dumnezeu e o cloşcă, iar apele fierbinţi(trebuincioase facerii), prin nu ştiu ce miracol îngheaţă mai repede, chiar mai repede decât le îngheaţă minciunile pe cele reci.
Astă vară am sorbit cu nesaţ din ceaiul lumii, plimbându-mă pe aleile cu tei, în miros de miere, mergând ţanţoşă cu capul sus şi cu gura deschisă, trecând prin mine sevă nouă şi puternică, căutând, septentrionică norduri noi. N-am nicio obligaţie să fiu exactă, îmi ziceam, cine ar îndrăzni să-mi ceară asta şi cine-mi garantează că fiind exactă, voi fi înţeleasă?
De aceea căutam şi mai multe norduri, boreală, dar la capătul fenomenului căutării mă simţeam un nod, tot efect artistic – una dintre fecioarele belicoase ale lui Bulfinch, suită pe cal, cu cască şi lance, călărind înainte, în misiunea mea, cu armura emanând o lumină stranie, tremurată, străfulgerând cerurile nordice, fulger de scrumbie, focuri de vulpe, un spirit din Regatele Înalte –, căci tu îţi relaxai dragonul, obosit.
Nu ştiu cum să ne mai întâlnim lumile astea ale noastre, cum să le mai păcălim? Poate aidoma mării cu nisipul sau ploii cu pământul, sau şi mai simplu, a florilor cu apa, a frunzelor cu vântul, dar cu siguranţă n-am şti cum să ne oprim, căci n-avem înţelegerea deplină a nevoii. Şi nu ştiu dacă mai vrem asta, şi nici tu nu ştii, deşi am suportat împreună noroiul atâtor înmormântări, întâmplări şi oameni s-au tot făcut şi desfăcut  cu repeziciune în noi şi nu mai ştim oricum căror leacuri de odinioarăsă le lăsăm spre vindecare, căci numai roua dimineţilor acelea importante de care-mi ziceai, n-a mai fost şi nu mai e de-ajuns.
Pentru ce cresc şi explodez  haotic în sumedenie de sensuri diferite – ca-n jocul cernelii, picurând din stilou pe sugativă desene bizare din cei câţiva stropi albaştri, apoi, suprapunând o jumătate de foaie peste cealaltă, bizareria să ia formă de fluture, pasăre, clepsidră – şi ce oază a ursitei mă ispiteşte?  Poate pentru că privind la punct fix desenele acelea îmi imaginez că lumea se opreşte şi nimeni nu mai ştie de timpul scurs?
 
Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre  uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt, dar cumva sclipire de cristal şi clinchet şi-acolo, în indiferenţa noastră, ne ocupăm groenlandele, cântând pinguinilor şi  desăvârşindu-ne.
Am nevoie de un somn profund într-o lume a piticilor, spaţiu vital simplu, extras de poveste, dar fără scurgeri, fără ascunderi şi fără sclipici. Mi-aş  dori să vii cu mine în somn, să fim doar noi adormiţii pădurilor, noi albii zăpezii, noi vorbăreţii nordului,  unde cuvintele nu-şi deturnează sensul. Fiindcă aici, treji,  noi ochim, mai ţii minte? Ochim zâmbetul, depresia, d(r)amele…în stare pură.  Ochim răsăritul şi-apusul, iar spaţiul dintre ele, ca puncte fixe, ne moleşeşte, ne amână…
Cândva poate o s-ajung în camera aceea galbenă unde te-aşteaptă caruselul, cu daruri boreale cărora ai să le-nţelegi cu siguranţă sensul şi cu emoţii ambalate L’armoire, fiecare cu povestea lui, în jilţuri ale ierbii, ori ale pământului, parcurgând kilometri întregi de filme, în care fiecare din noi şi-a jucat rolul desăvârşit, dar singur şi plătind scump, sertar cu sertar, dăruindu-ne unul altuia pe nimic.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te calc pe bombeuri, fiindcă în visul meu eu cred că dansez ca Ginger Rogers. Uite, nici măcar n-am mai pus semnul mirării, ca să nu te sperii, dar şi ca să rămânem miraţi pentru totdeauna că am ajuns până aici de capul nostru, de unii singuri, în căsuţa noastră de pitici de la capătul visului.

Sursa fotografiilor: Я люблю ФОТО