Un dar al naturii

El: Suntem doi străini călători.
Ea: Înţeleg.
El: Nu înţelegi nimic. Călătorim amândoi. Totdeauna ne-am întâlnit.
Ea: De câte ori ne-am întâlnit?
El: Nu ştiu. De două ori sau de o sută.
Ea: Deci, mă cunoşti!
El: Te recunosc iar şi iar. Doar atât! Te recunosc pentru că există ceva în tine ce nu s-a
schimbat.
Ea: Înţeleg…
El: Nu înţelegi nimic! Uite…te întrebi de ce eşti aici acum? E perioada
vacanţei?…Nu!…Întâmplarea?…Slăbeşte-mă cu argumentul ăsta!…Suntem aici pentru
că trebuia!
Ea: Soarta?
El: Înţelegi?
Ea: Nu!

Blocurile se înălţau precum pereţii unui puţ. Traseră din ţigară, pe rând, un ultim fum, apoi o striviră. De departe părea doar un joc absurd de călcături.
Se porniră iarăşi pe mers, în direcţii diferite, deşi nu ştiau încotro or să apuce în secunda imediat următoare. În aerul jilav al zilei, fumul acru ii făcu să tuşească. Intrară în prima farmacie ce le ieşi în cale. Apoi în primul magazin de încălţăminte…

Cap cu cuc

oameni la stânga,
oameni la dreapta.
chiar și supermen,
omul nou,
omul cosmic,
în sus,
în jos.
eu am nevoie de un ochi în frunte
ca să-i cuprind pe toţi:
cultivatori de iarbă,
flori de plastic,
lucruri care contează.
mă uit la TV doar pentru culori,
și mă gândesc să mă fut cu un cuc,
pentru că, în sinea mea,
eu stiu că-i un singuratic,
dar mă îngrijorează taxa pe profit
în urma publicării poveștii.
așa că stau în scaun și ratez celebritatea
urmărind cu doar doi ochi, cum oamenii,
se marită ,se însoară, divorţează, se fut între ei,
și-mi tot repet că supermen e doar un superplângăcios,
care salvează lumea din superdragoste
(și mi-e ciudă că bunica mea a-nţeles asta-naintea mea).
așa că eu o biată fiinţă cu supercuci în cap
iau oamenii din stânga și-i mut în dreapta
și-n numele libertaţii de expresie
îmi aștern un covor roșu sub picioare
și mă piș pe arta unora de a spune prostii.