Când eram mică, ca orice copil, desfăceam în bucăţi câte ceva, nu multe oricum, că nu eram prea stricăcioasă, mai mult curioasă. Le făceam jucăriilor mele şi pregătiri de înmormântare. Uneori, le boceam, răvăşită: Sunt distrusă, distrusă, distrusă… Alteori, râdeam cu gura până la urechi, la priveghi.
Dar acelea erau nimicuri, fireşte, şi nu mă simţeam prea responsabilă. Când, însă, spre exemplu, într-o zi, am destrămat casa păpuşii, pe care mi-o ridicase bunicul din temelii, cu siguranţă numai şi numai ca să-i înţeleg arhitectura, a fost un moment deosebit de greu. Şi neasemuit de trist.
Ceea ce ignoram, desfăcând-o bucăţică cu bucăţică, era faptul că nu mai exista cale de întoarcere. Bunicul murise, la scurt timp după ce o finisase şi era singurul lucru pe care mi-l dăruise vreodată.
Din fericire, cea din urmă desfacere m-a impresionat până la lacrimi şi, n-am stat pe gânduri, nici n-am început nicio pregătire de înmormântare, ci am alergat iute în curtea bunicii, să adun crenguţe şi, din ele să construiesc un nou adăpost pentru cea care tocmai rămăsese fără acoperiş. Eu o lăsasem fără acoperiş! Şi aveam numai 6 ani!
-Grav! mi-a zis, atunci, bunică-mea, nu pentru că chiar era, dar cineva trebuia să pună paie pe foc, ca altădată să mă gândesc de o mie de ori înainte s-o mai fac. La mine prin suflet, treceau repede cuvinte precum acesta, dar, momentul era unul covârşitor şi, chiar mai târziu, crescând, am rămas tot atât de transparent afectată la câte vreo dojană mai simplă sau complicată de-a ei.
În ziua aceea, aerul era fierbinte şi, într-un mod straniu, electrizant. Am adunat crenguţele, am muncit asiduu, dar degeaba: căsuţa Gaiei nu depăşea condiţia de cort.
Bunică-mea savura întotdeauna liniştea tuturor vinovăţiilor mele şi, cum suferinţa, mai ales cea de copil, adulmecă de la un moment la altul, ca să-şi mărească proporţiile, următoarele ei cuvinte m-au răpus!
-Nu o să-ţi iasă altceva decât cortul ăsta, să construieşti o casă, Gaiei, îţi trebuie multe, foarte multe…
-Deci, sunt acte multe de făcut, nu?
–Avize de amplasament, acorduri, autorizaţii, DTAC, PAC şi… multe altele.
-Ţac, pac?! Serios? Auzisem că durează câteva luni bune…
–DTAC şi PAC, adică Documentaţie Tehnică pentru Autorizaţia de Construire şi Proiect Autorizație de Construire. Cât despre cât durează, aţi auzit bine, e vorba de câteva luni bune, pentru a îmbina perfect caracteristicile economice, constructive și estetice ale viitoarei case. Dar de aceea aţi ajuns la noi, AIA Proiect poate parcurge toți aceşti pași, necesari și oferă suport pe toată perioada pre- și post-execuție a unei case AIA.
Zâmbet.
-Nu am mai făcut asta niciodată. Dacă aţi şti cât m-am chinuit mai demult să construiesc o casă. Gaia…
-AIA!
Mă aflu în altă lume, în care aproape mă înec de plâns.
-Gaia…
-Ce este? Vă simţiţi bine? S-a întâmplat ceva?
Simt un curent care trece prin mine şi mă ridic. Nu ar trebui să fac asta! Se vor petrece lucruri rele şi totul va sfârşi iară într-o mare de lacrimi.
-Sărmana Gaia!… Până şi soarele e la fel de orbitor ca atunci…
Domnul din faţa mea continuă să se îngrijoreze. Gaia îi e străină şi nu are cum a înţelege că eu trăiesc în acest moment o graniţă grea dintre prezent şi amintire.
-Ce este? Mai bine vă aşezaţi, dacă nu vă simţiţi…
Se ridică şi se întreaptă spre dozatorul de apă, îmi umple un pahar şi mi-l întinde.
-Un pahar cu apă e doctorie, o să-ţi mai dreagă din durere, zice bunică-mea.
De parcă nu era suficient că sufeream pentru distrugerea căsuţei, mai şi căzusem din copac, încercând să obţin o anume ramură, trebuincioasă noii mele construcţii. Aţi observat, fireşte, că o nenorocire nu vine niciodată singură! A mea venise la pachet cu o julitură proaspăt obţinută prin alunecare. Înghit apa, dar îmi intră cu noduri…
-Acum nu mai pot să caut ramura perfectă, bico! Trebuie să stau în casă, să-mi treacă piciorul…
Piciorul meu era bine-mersi, julitura era destul de mică şi…trecătoare. Doar că eu încercam să câştig niţel timp pentru un plan, două, de ieşire din situaţie şi, mai ales, mângâiere.
„Bico”, adică bunică-mea, prescurtarea de la „bunico”. Înduioşată, s-a aşezat lângă mine, în patul în care mă întinsesem, lată.
-Nu mai poţi căuta ramura perfectă, aşa-i! Dar, înainte de următoarea căutare, ai un plan de construcţie? Ca să ştii şi ce-ţi mai trebuie! Uite, desenează casa dorită, abia pe urmă o să te gândeşti la materialele din care o vei construi! Să fie cât mai durabilă…
Bica mea era înţeleaptă, era a nu ştiu câta oară când mă îmbărbăta cu explicaţiile ei miraculoase. Avea dreptate, eu habar nu aveam cum vreau să arate noua căsuţă a Gaiei! Fusesem oarbă! Bine, mă orbise şi soarele, dar, mai ales, mintea de copil.
-Ca să punem în valoare amplasamentul, vom porni de la o idee, idee care o să vă aparţină! Pe urmă vom verifica cum putem implementa toate ideile, astfel încât să îi fie la îndemână constructorului, părți scrise, părți desenate. Contează chiar şi cum pică soarele…
Vorbea ca bica! Bica nu era nici arhitect proiectant, nici constructor, dar ştia ce ştia, fiindcă mâinile ei frământaseră, în afară de aluat pentru turte, lut. Bunicul îşi ridicase singur o casă, lucrând în construcţii, iar bunică-mea îl secondase. A durat mult timp până să-şi ridice casa singuri, dar au răzbit într-un final.
-Nu vă faceţi griji, vă oferim suport în demersurile necesare autorizării viitoarei construcții, căci serviciul biroului de proiectare AIA este unul dintre cele mai apreciate, datorită timpului pe care beneficiarii îl redobândesc.
Cuvintele deveneau din ce în ce mai liniştitoare, depăşisem atacul de panică ce mă cuprinsese mai devreme şi cred că se vedea că îmi dispăruse paloarea. Ceea ce însemna că prima mea consultare cu arhitecţi proiectanţi nu va fi, din nou, sortită amânării. Iar amânarea, în ce mă priveşte, nu era la prima abatere!
-Ai desenat? mă ischiteşte Bica, trăgând cu coada ochiului la desenul meu. Bag eu seamă că eşti mai sigură pe fluture!
Pleacă, râzând, să trebăluiască, eu rămân să privesc desenul, întrebându-mă ce a vrut să zică bica.
Fluturi mai desenasem, se înţelege! Îmi pierdeam multă vreme cu ei, alergându-i. Poate că asta a zis şi ea?! Adică, siguranţă ar însemna să unesc punctele?!… Să îi pun şi un nume? Gata, ştiu, casa Lă-cră-mioa-ra! *
-Gaia, Gaia…
Gaia era lângă mine, o strecurase bica în casă, pe nesimţite, ca să îmi ţină de urât sau să mă inspire.
-Dacă nu aveţi încă o idee despre cum o să arate, putem să vă arătăm un proiect de casă AIA, deja la cheie. De altfel, orice proiect de-al nostru disponibil este adaptabil amplasamentului dorit sau dimensiunilor terenului. Să ştitţi că e posibilă orice particularizare, în funcţie de buget sau altele… Ori, poate vreţi o casă cu concept unic?!
-… Nu vreau să mă pripesc. Cândva am avut un eperiment extravagant de traumatizant. Am scris lucruri, le-am desenat, o să mi le revizuiesc şi…
-Vă puteţi întoarce oricând sunteţi pregătită. Acum ne aflăm abia în etapa consultărilor iniţiale. Când vom definitiva totul, adică idei, aspiraţii, amplasament, buget disponibil, această primă versiune de proiect va fi evaluată de personalul nostru, specializat. Proiectul oferit de noi include arhitectura, structura şi instalaţiile necesare, recomandări generale şi particulare referitoare la proiectul de casă mult dorit, toate având drept scop obţinerea autorizaţiei si uşurând astfel demersul întru construire..
-Ştiţi, eu sunt din Vrancea…
-Noi suntem disponibili oriunde, în România!
Din ziua aceea, Gaia şi-a recăpătat, pe rând, ceea ce îi luasem: un ochi, nasul. un nasture… casa nu şi-a recăpătat-o, dar oricum, ulterior istoriei întâmplate, am realizat că mai mult dormea în patul meu decât la ea acasă, aşa încât i-am făcut imediat mutaţie şi, când credeam eu că îi e dor de-un acoperiş, îi acopeream faţa veşnic cu altă carte. Deschisă.
La distanţă de vreo treizeci şi opt de ani, am hotărât să construiesc o căsuţă.
Gaia, astăzi nu mai e, dar cum eu sunt păpuşăreasă**, înţeleg foarte bine când trăieşte o păpuşă sau moare.
M-am ridicat, mi-am luat „la revedere”, urmând să sun la AIA, când voi fi aşezat totul în mine, urmând a stabili o nouă întâlnire pentru a mă sfătui cu echipa de profesionişti AIA, cei care fac ca tot acest demers întru construcţia unei case să coincidă cu dorinţele fiecăruia. M-am întors din prag…
-Ştiu exact ce îmi doresc: o casă din lemn, care să îmbine elemente tradiţionale, totodată, dar şi moderne…
De pe umărul meu, îşi ia zboru-i, alb, un fluture…
*Câteva proiecte de casă AIA poartă nume de flori: Bujorul alb, Begonia, Brânduşa, Lăcrămioara, Petunie, Iasomie, Narcisa
**Actor păpuşar
SpringSuperBlog 2018, Proba nr.3
Alma Nahe(r) 
Atât de emotionante sunt povestirile tale, în special cele în care apare „Bico”. Cred ca cea mai frumoasa parte a copilariei este cea pe care o petrecem cu bunicii. La tine se simte apropierea extraordinara si relatia strânsa pe care ati avut-o. Uneori îmi dau lacrimile, pentru ca eu nu am avut parte de asa bunici. Ma rog, însa, ca fii nostri (tu stii care) s-o iubeasca si s-o aprecieze pe „mamaia Lumu” macar pe jumatate din cât o iubesti si o venerezi tu pe bunica ta.
Casuta o stiu! Este atât de sugestiva… si chiar cred ca daca ar fi sa-ti construiesti una, asa ar arata.
Mamaia Lumu e superbă! Şi fiicele ei! Cu nepoții, întotdeauna e mai complicat. Mai ales dacă nu vin în vizită des… Dintre toți verişorii mei, doar mie mi-a lăsat ceva în suflet, dar asta pentru că sunt singura cu firea asta de artist. Restul verilor sunt ceva mai pragmatici… mult mai! 🙂 Cum n-o să fiu ru niciodată!
[…] AIA şi Gaia […]