Mişcare de rezistenţă (feminină)

Până acum eu am plecat, acum să vină el!

Greierele şi furnica(varianta mioritico/laie/laie/bucălaie)

Era odată un om măreţ, dar micuţ de statură câââât un pui de furnică. Ba nu! Cât un greieraş.
Şi el nu reuşea, de unul singur, să-şi care grăuntele de adevăr despre el, materializat în ochii celorlalţi sub formă de steluţe antievreieşti drept punctaj de compatibilitate. Dar dacă cineva se oferea să-i facă sarcina mai uşoară, îl refuza, răsucindu-se-ntr-un picior şi zbughind-o! Incompatibili, n-am zis!?
Devenise dependent de timp şi de drum. De loc nu era.
Astenic, primăvara îl prindea concentrat asupra aspectului că se putea călugări, fictiv, de câteva ori pe zi (ceea ce nu e rău, la o adică nu contează de ce te-agăţi, numa’ să nu cazi pân’ la vară).Avea şi voce…
Dar credinţă la minut, prietenie la minut, iubire la minut, deh, nu era posibil decât în cuvinte şi în el.
Lumea înconjurătoare avea alte legi, dar nu se lăsase deloc impresionat.
Era un curajos, un trist şi-un mut(3 în 1), deşi pălăvrăgea întruna.
Niciodată orb, dar surd, râdea. Râdea mult. Puteai crede că râsul era un soi de consemn cu el însuşi, pentru că nu se putea auzi, el pe el, dar hohotul îl cutremura aşa de tare încât se trezea azvârlit în realitatea imediată, în plin consens cu Universul care îl scuipa constant în haosul perfid.
Constrâns de acest Univers să micşoreze şi să îndese tot, dar absolut tot ce avea, într-o boccea pe care o căra din loc în loc, şi în a cărei legătură se adunau de fiecare dată alte şi alte sentimente ale nimănui, când poposea din elanul ce-l cuprindea, el marele nomad ajuns azi la răscruce de cărări, de altfel bătătorite deja de alţii, se opri, neştiind încotro s-o mai apuce, şi se aşeză pe o piatră căutând soluţia perfectă.
Beheheeee…
Opri o oaie ochioasă ce refuza odată la şase minute să-şi urmeze turma _şi culmea, tocmai se nimerise că la momentul popasului călătorului nostru se împlineau exact şase minute, drept pentru care, oaia, trecând cu turma şi ciobanii prin faţa pietrei şi drumeţului nostru, îşi reluă vechiul obicei, pentru că aşa sunt oile când le ţii la grămadă: nu mai ştiu cărui cioban aparţin şi se revoltă dăruindu-se unui străin, odată la şase minute_şi începu să-i adune scaieţii.
Era un om bun şi grijuliu cu oile altora. Ciobanii, mânaţi de un câine nici măcar nu sesizară pierderea.
Dar nu despre oi e povestea asta. Şi nici despre număratul lor ca s-adorm.
Nici măcar nu e o poveste.
Ea se naşte acum din tastatură, deşi la timpul trecut, şi nu din cerneală albastră cu care mai scriu unii ca să aibă cu ce se lăuda, cum că le curge interiorul prin peniţă, mai natural (şi nu artificial, ca la un P.S.), printre ştersături şi tăieturi.
Ce mizerie!
Să refuzi uşurinţa lucrurilor…
Să refuzi privilegiul de-a te putea răzgândi…
…
Cum spuneam, ea, povestea se naşte acum, în mai multe oraşe, şi nici măcar nu e de mirare, pentru că aşa sunt poveştile astea cu nomazi: (t)urbane, viole(n)te şi cu ierburi sălbatice de-a stânga şi de-a dreapta drumului, şi cu scaieţi, evident, şi ea, povestea, astfel se petrece în mai multe locuri şi în acelaşi timp deodată.
Revenind la oile mele, voi merge pe firul subţire al poveştii, până în momentul când adunând scaieţii de pe oaia rătăcită odată la 6 minute, drumeţului nostru îi trecu prin căpşorul de greieraş să se facă cioban. Avea şi fluier…
Cu o mână pe oaie, cu cealaltă în boccea, scoţând o carte despre oierit_întotdeauna purta o carte, două după dânsul în perfectă simetrie cu colbul acumulat de-a lungului şi de-a latului drum_ se puse cu zâmbetul reuşitei imediate pe buze, pe lecturat.
Fu exaltat când cartea îi dezvălui cum e cu scărmănatul lânii, dar se plictisi la penultimul capitolul, când lâna devenea cojoc şi ţinea de cald şi închise cartea cu zgomot, astfel încât, oaia, nebună, se sperie, şi reintră de bună voie în turmă şi se jură că nu o să mai recidiveze în obsesii şi alte behăieli de-ale ei nici măcar pentru 1 minut.
El, mai bogat cu încă o tehnică, cea a nisipurilor mişcătoare_ pentru că cea de-a doua carte era despre deşert_mai zăbovi preţ de o pagină, se ridică, băgând ciulinii oii, în semn de amintire în boccea şi o luă încotro bătu cu ochii şi vântul.

Furnica(cum care furnică?) adună grăbită o pungă de nisip şi alergă repede până la răscrucea cu piatră ca să-l prindă din urmă pe drumeţul care mai avea puţin şi ieşea din poveste. Îl prinse la limită: cu un pas în afara ei şi unul în aer, gata să se dea pierdut pentru totdeauna.
“Confecţionează odată clepsidrele alea ce ne-ar oferi măcar un pic din timpul tău! Eu mă tai încă în sticla de la ele…”(îl) mai apucă furnica (de-un picior) să spună şi atât.
Enjoy the silence!
cri,cri,cri…

Azi ţi-am ghicit în cafea

Viaţa pentru tine nu mai are sens şi într-o bună zi, ca să uiţi, faci o călătorie cu Titanic 2 şi naufragiezi în mările Sudului, de te culege, ca unic supravieţuitor, o pirogă de indigeni. Îţi petreci ani mulţi, neştiut de nimeni, pe o insulă locuită numai de papuaşi, cu fete care-ţi cântă, intens, zbuciumându-şi sânii intenţionat acoperiţi de ghirlande din flori de pua. Te obişnuieşti. Te strigă Jim. Jim, cum le zic ei albilor. O fată cu pielea chihlimbărie ţi se strecoară într-o seară în colibă şi-ţi zice : „Eu a ta, eu cu tine”. În fond, ce poate fi mai frumos seara, decât să stai întins pe verandă şi să priveşti Crucea Sudului, în timp ce ea-ţi mângâie fruntea şi cocoşelul. Tu dai capul pe spate, răsfăţat de plăcere, în timp ce unii pe care i-ai lăsat în port să-ţi facă cu mâna ţi-l cred demult ulcele. A doua zi la fel, şi-a treia, şi-a patra…
Trăieşti după ciclul zori de zi şi amurguri.
Într-o zi soseşte o şalupă cu motor, cu nişte olandezi (fireşte că nu zburători). Afli că au trecut zece ani, că ai putea să pleci împreună cu ei, dar şovai. De fapt, preferi să schimbi nuci de cocos pe alte mărfuri. În plus, recolta de cânepă e în toi. Îi refuzi, pretextând că te-ai sălbaticit. Olandezii pleacă plini de admiraţie.
Indigenii lucrează pentru tine, tu începi să navighezi de la o insuliţă la alta. Ai un plan de afaceri. Îl aplici. De ce să fi plecat? Acum, când ai devenit pentru toţi Jim Cânepă? Dar într-o seară, în timp ce altă fată te alintă în cerdac, Crucea Sudului scânteiază ca niciodată, şi, vai, cât de diferită e de Ursa Mare! Ţie nu ţi se mai scoală şi fata nu înţelege. Tu înţelegi că ai vrea să te întorci acasă. Numai pentru puţină vreme, ca să vezi ce a mai rămas din tine, prin locurile acelea. Gândul plecării îţi revigorează cocoşelul şi ţi-l mai dai la mângâiat odată.
Ajungi în port. Apoi în oraş. Au trecut optsprezece ani, viaţa te-a marcat, chipul îţi e bronzat de alizee. Eşti mai bătrân, poate mai frumos. Librăriile expun cărţi cu numele tău :Jim Cânepă. Autorul e olandez. Eroul eşti tu, Marele Poet dispărut care îşi reîntâlneşte iubita de dinainte de naufragiu, pe stradă, cu riduri multe în jurul ochilor căutând pe altcineva îndărătul umbrei tale. Aşa că trece, ca şi-n carte, pe lângă tine, nerecunoscându-te, şi pe lângă şcoala ce-ţi poartă numele. Pentru că asta face oraşul pentru eroi. Îţi ia câteva minute să schimbi o plăcuţă. Ea se opreşte în faţa şcolii, oftează şi-şi continuă drumul spre cimitir. Tu nu alergi după ea. Tu te întrebi cum naiba se chema şcoala aia, înainte să-ţi poarte numele.
Apoi te întorci pe insula ta cu un exemplar al cărţii. În fond, concluzionezi tu scârbit de atâta urbanism, n-ai nevoie decât de o tarla de pământ pe care să cultivi iarbă. Tunzi iarba, o uzi. Între timp poţi fuma.