alma nahe

Posts Tagged ‘duzina de cuvinte’

Alb

In Cartea în care se tace on Decembrie 8, 2014 at 2:40 AM

Transfer © K E V I N • C O R R A D O

Unii îi spun răspuns, alții îi zic ceas,
dar mai bine i s-ar zice ora de murit.
O cutie în pământ, un transfer…
în lumină…
și e ciudat că în lumină,
fiindcă sufletul știe corpul tău de când s-a născut și,
imaginează-ți cum face față trierii:
Hei, tu corpule, în întuneric cu tine!
Iar corpul, ascultând, fără sentiment — normal,
fără suflet! — păstrează distanța
și poziția.
Nu știu a cui e vocea,
dar nu e a unui moș, căruia îi spunem Dumnezeu,
puțin răgușită de la tutun
sau fiindcă a răcit stând la nesfârșit pe un nor.
Poate e mâna destinului,
o mână vopsită în alb, care dă norii la o parte,
o mână vorbitoare.
Nu e un picior vopsit în alb,
nu te simți ocrotit?
Cineva stă
cu pământul în cap
și picioarele în cer pentru tine,
îți așteaptă oricând ultimul suflu.
Iar tu, ce să faci,
viețuind,
înveți să mori la nesfârșit,
scrii scenarii peste scenarii,
cauți definiția morții în mări,
munți, dealuri,
pe câmpii,
într-o floare
sau frunză,
când, de fapt, moartea e ultimul suflu.
Nicio altă inspirație.
Treci pe minus, cum s-ar zice.
Cum să o treci pe plus?
Doar muzica poate…

image

Infinită filosofie

In dicţionar de mişcare on August 23, 2014 at 4:01 AM

Erika Kuhn

A scris primul (şi ultimul) volum de poezie
ca un supliment la inimă,
prin absorbţie – el era critic,
dar cum lumina era bună,
a scos ţăncuşa din pepene,
august
şi-a muşcat…
zeama i s-a scurs în bărbie,
era dulce dar trecut,
şi-a scos limba la defilare,
ea se lungea, se lungea,
ieşea din imagine,
ajungea până la lună,
până la stele,
până la sfârcuri,
până la osul pubis
(care, apropo, seamănă cu o mască de carnaval),
unde mai fusese punea steaguri,
unde nu mai fusese – sfârrr – se minuna:
ce salt!
Ţopăia, scuipa un sâmbure,
creştea o chestie ce alunga somnolenţa,
scuipa ultimul sâmbure în uitare,
ea se zbătea de 8 ori,
îl avea,
cu mască, fără mască,
ca şi cum sexul ar fi (infinită) filosofie.

Infinită filosofie în 12 picioare la (o) psică, în tab(i)el.

Alb pentru tot restul vieții

In dicţionar de mişcare on August 9, 2014 at 10:09 AM
image

Erika Kuhn

Mi-am vopsit pereții în alb vindecător,
apoi am așteptat cu un aer văratic,
cu bucuria omului alchimist,
omul cu verificările.
Nu aveam aprobare,
nu aveam nici măcar un proiect,
cei de la Salubritate au trimis și ei un reprezentant,
care imediat m-a pus la punct:
— Domnule visător, sunteți naiv!
Acesta e un alb sălbatic,
orice nălucire își va găsi culcuș aici.
Priviți aceste muște, pe care le-ați strivit!
Deși incert deocamdată,
prin alipire, obținem conturul unui inorog.
Eu vedeam negru înaintea ochilor,
așa că i-am închis — simțeam aproape
14 miliarde de ochi închiși — și-am poftit afară toate închipuirile,
ele ieșeau pe rând, politicoase,
cu o mână ștergeam muștele,
cu cealaltă ștergeam lacrimile.
Când a venit omul cu verificările nu mai era nimic,
nu mai erau nici pereți,
am păstrat doar o singură închipuire,
călare pe-o șa (de bicicletă),
pe care am depus-o
la bancă — grație omului cu banca —, sperând că într-o zi
voi trăi în alb
tot ce se poate trăi în alb,
un trai fără lipsă,
alb pentru tot restul vieții
din dobândă.
00181

Alți ochi, aceleași cuvinte, alt înțeles la psi.

Fantezie

In Cartea în care se tace on Iulie 4, 2014 at 9:09 PM

imageMi-am cusut cu ață albă cămașa fanteziei
— care era neagră
și-o purtam ca pe-o cămașă neagră oarecare,
descheiată la gât,
rezistentă la spălări multiple,
dar ușor sensibilă la bătăile inimii.
Se rupsese, bineînțeles,
în dreptul inimii,
sub greutatea sentimentelor,
în formă de X
și pe-acolo am rătăcit eu așa,
o vreme,
ori plângeam, ori râdeam — și de-asta
unii mă comparau cu Sorescu,
alții cu Tzara —, dar am cusut-o până la urmă,
că oricum,
tot ce vedeam
nu părea decât un hol interminabil, pe ai cărui pereți
nu mai încăpea niciun ac
(erau doldora de exponate,
care de care mai fanteziste),
însă,
cel mai mult îmi displăcea că
în toate aceste plimbări
nu întâlneam decât același timp,
veșnic pe post de câine,
care nu știa altceva decât să latre și să mi se pișe pe picior.
Mai aruncați-i câte un os când treceți pe-acolo,
eu aștept aici,
să se mai ducă mirosul,
dar, firește, mă tem că s-o toci cândva cusătura.
00181

12 cuvinte, alte povești găsiți în tabelul psipsinei.

Radiografie

In Cartea în care se tace on Iunie 27, 2014 at 9:46 PM


imageCând aud clopotele dimineața bâtând
mă ridic imediat în fund
și scârțâi:
Hmm, osii neunse!
Pe cap îmi pun dafin
(am la plic)
ca un soldat
care-și schițează în suflet,
mecanic,
înainte de luptă,
cu limba,
norocul
drept paradis
și mă dezlănțui.
Frântă,
la sfârșitul zilei,
beau praf de cretă
și la radiografie
nu se vede decât această puțină poezie.
00181

Cine mai dorește să se joace cu cele 12 cuvinte bolduite, pentru cei care mă citesc demult știu că e vorba de duzina de cuvinte și că există un tabel la psi, unde ne putem înscrie joaca, dar poate se încumetă și alții.

Când(cu soarele)

In Cartea în care se tace on Iunie 21, 2014 at 3:45 PM

Încă îmi mai ies din palmă
ori din pernă
(panoplie viselor)
în pas de pisică
ori ca apucata cu pensa zodiei(Balanță),
ca să mă gudur pe sub câte-o fire,
dar cel mai ades o fac ca să trag soarele de raze
fiindcă din când în când nu-l sufăr
(luminează doar exteriorul,
de parcă defectele nu-și găsesc locul lor din naștere),
dar îmi port întotdeauna inima cu  mine
— și n-am niciun merit, așa e din Construcție! —,
ca un peron care-și afișează
în ore și linii mersul
Tristețe-Fericire,
Ură-Iubire,
Război-Pace,
plecări-sosiri cu rutele lor,
sub patina lui a fi
care își modifică vibrația,
perpendicular pe câte-o stea,
alteori pe câte-o gaură neagră
și uite-așa,
cu pupilele atinse de somn,
colecționară de vii
și morți,
rămân în post, cum s-ar zice,
cu mâinile ocupate cu păpuși,
fără paravan trupului ori feței,
ca un piton ruginit (a)sudat de cercul lui,
în așteptarea unei corzi de sens,
cu limba uscată,
ca mulți alții,
bieții pastori rămași blocați în coardele vocale,
perpetuînd conflicte bizare
și identificând
pietre,
ierburi,
căi,
Oameni,
constelații cărora le dăm nume,
încrezători că astfel nu ne vom rătăci nicicând
adunând,
socotind…
Însă priviți acum, ușor descoperiți:
la final nu vi se aruncă decât câte-un pumn de pământ
din milă,
limba se retrage ușor-ușor.
Doar cerul rămâne la fel de întins
și nemișcat
în albastrul lui cu plus și infinit.

00181

Când cu soarele mă măsor, mă mai ia, așa, câte-un dor de psipsină și de câte-un cuvânt…sau de câte-o duzină.

M-am trezit

In Cartea în care se tace on Martie 22, 2014 at 4:44 PM

v_devi_alma.gif
M-am trezit — darnic sens — cu un deget
pe coșul de gunoi,
apăsam cu foc.
O farsă de dormitor,
ar zice unii,
dar, în fapt,
un miros,
un dor,
gata să producă amintirea.
Care, de la o vreme,
nu se mai fabrică
ușor,
are nevoie de un miros
foarte înțepător.

În for,
m-am trezit în formă!
Nu m-ai conținut! i-am zis,
dar nu mai împrumut norilor lacrimile mele
(că oricum, străzile nu devin mai curate și poezia e sătulă),
le adun de-acum în mine, pe toate,
pân’ n-oi mai putea
Nu treceți de ochi!le-am zis
și uite-așa curge-napoi povestea mea.

Dacă m-ai stoarce, aș prefera să-ți curg în gură,
prin tălpi,
o lecție de consecvență,
o aventură,
un document
sub far de lună
în inimă și nu în mână,
dar mi-e că aș rămâne atunci toată,
numai un zâmbet.

Și cine-ar vrea să rămână o viață așa?
O gură!
Fără înfrângeri deschise,
fără cafea,
treaz doar viselor blânde și veseliei,
cu colțuri în sus,
fără melancolie?
Și-apoi, ce drum ar lua,
tot ceea ce astăzi nu-mi merge,
nu-mi vrea?

Când m-am trezit,
eram udă-leoarcă,
o focă în doc
trăgând de-o idee
ca de o arcă.

00181

M-am trezit că m-am culcat și n-am mai scris pe-aici. Pe dincolo nici atât! M-am trezit ieri, de ziua poeziei, dar abia azi mi s-au scuturat niște sentimente. Nu știu cum va fi de-acum încolo…De mână tot m-am folosit, dar în alte îndeletniciri. Și de cap, firește! 🙂 Probabil o s-o țin tot așa.

Alte mâini, alte capete, alte sentimente, alte idei pornind de la „duzina de cuvinte” găsiți călătorind până la psi în Tabel.

Ultima cireaşă

In cap umplut on Decembrie 20, 2013 at 10:02 PM

Atârna așa, puțin indecisă, ca un mesaj de adio pe o ceașcă aurie( 🙂 ) a viselor golită de suflarea nopții, lăsând în urmă o lume uscată, bolnavă, dementă, desprinsă de restul universului, în care nimeni nu mai făcea diferența între natural și artificial, și cu care nu mai era în armonie demult, ca o ultimă picătură de sânge prelinsă din dulceața vieții, sentință acelei crengi , care o reținea încă, la moarte, fără drept de recurs, dar totodată părea că s-a creionat cumva luminând neștiutul desiș al măruntaielor pământului, aidoma unui lampadar vestitor al altei lumi, fară noduri, fără asimptote — și, de ce nu, poate că acea lume îi va purta numele —, dar asta întâmplându-se doar lăsând în urmă, fără niciun regret, discul solar, luna, ploile, vânturile, iarba, izul salin al mării, scoicile, căluții de mare, dezlipindu-le din amintire pentru totdeauna, ca pe niște abțibilduri.
Ea, ultima cireașă în roșu-aprins, colorând tăcerea, prinsă într-o clipă care nu mai trecea pe deasupra, ci pe dedesubt, apropiindu-i soarta. Ești gata, inimă?

00181
Aceeași cireașă o împart astăzi și clubului psi, și noului club ireal, fiindcă mi s-a stricat laptopul și cum nu știu dacă îl repar anul ăsta, voi deveni un picuț mai tăcută; tableta nu mi-e prea de ajutor.
Înmormântăm laptopul și în comentarii, nu face subiectul acestui text. 😉

Dicţionar de mişcare

In dicţionar de mişcare on Decembrie 14, 2013 at 12:48 AM

Precum o distanţă între două cărţi erau acum(scrise, nu neapărat de doi autori diferiţi) şi, o nouă pârtie, „bun de tipar şi ea, între cei doi, unul înspre celălalt, avea sorţi de izbândă cam cât aveau urşii panda din titlul lui Vişniec să demonstreze că muzica saxofonistului – care avea o iubită la Frankfurt – făcea, de fapt, ca dansul urşilor (sâc!) să fie un vals alunecos al deschiderii întru comunicare cu lumea de dincolo fără dresor. Posibil deci, dar câte ocolişuri?

Niciunul dintre ei nu avea Şcoala celor 9 căi, deşi, cel puţin unul dintre ei s-a fălit, cu diverse ocazii, că nu e mare lucru şi că orice e posibil, atâta vreme cât te laşi purtat de al nu ştiu câtălea simţ şi nu de vajnicul şi mult prea invocatul raţionament, falit, de altfel, fiindcă, cât de raţional poţi fi, dacă crezi într-unul, Dumnezeu, pe care nu l-ai văzut vreodată în viaţa ta?

Prinsă de jocul de-a transforma gestul în act, ea chiar lăsase cândva, una lângă alta, Jocul cu mărgele de sticlă şi teatrul lui Kouros, Melissa şi Cristofor Columb pe un fotoliu, şi, pisica – la pândă,  ce credeţi? – îşi trecu ghearele peste copertele lor, şi, până să apuce ea să îi zică câţ, prinsă cu mâţa-n sac(cred că au şi ele o expresie asemănătoare măcar, dar n-o cunosc încă), felina îşi ascuţi ghearele lăbuţei stângi de cea de-a doua – prima era oricum patinată de timpul de aşteptare activă – şi i le arătă pe urmă, sclipind, în lumina veiozei, foarte mândră de gest.

Dacă ştia mai bine pisica de ce sau din cine ştie ce considerente o atacase pe cea cu coperta mai acătării? Da, ştia! Zic aşa, că ştia, fiindcă, ca să inventez un personaj  acum, pe loc, care să se întoarcă în chiar momentul întâmplării şi care să înţeleagă limba pisicii, nu e chiar aşa de uşor, fiindcă şi de acela ar trebui să te îngrijeşti: scoală-l, culcă-l etc. Aş putea să-l reinventez pe Dumnezeu, să-l fac pe el personajul secundar care vede, aude şi traduce tot pe limba fiecăruia, un Dumnezeu personal al mişcării, şi el atunci, insul responsabil cu utopia, ar sorti – cu plecare din punctul A spre punctul B, cu toate poticnirile -, un eros mai războinic decât credem noi că este, noi, capabilii ăştia, care încă ne amăgim că suntem făcuţi ca să înfruntăm destinul. Dar, de n-am mai cârti, n-ar mai fi posibil absurdul!

Însă, cum ea, protagonista, are şi mania rearanjării în sine a faptelor, într-o ordine convenabilă, deşi pare acum distantă, e fascinată de teatrul poematic şi îşi va înţelege şi pisica fără translator, în cele din urmă.

Situat în acelaşi context, el înţelegea! Înţelegea că e oarecum greu să uneşti albastrul marin cu pământul roşcat şi pietros, definitiv, fără accidente majore, astfel încât, inspirat de spiritul pământului şerpuia, ca un ţipar, nadă unui vis în care ar fi vrut să-şi lepede sălbăticia într-o partie în care ea, nu apare ca o soţie-stafie în inima căreia e înfipt un pumnal de aur, dar pe care o transformă, de fiecare dată, cu fiecare intenţie în mişcare, din iubire, într-o altă alegorie. (va urma)

00181Alte incursiuni în lumea poveştilor, mişcând, în felul lor unic, folosind cele 12 năzdrăvane, le găsim, ca de obicei, în tabel la psi.

Echilibristică într-un pahar cu vise

In dicţionar de mişcare on Decembrie 6, 2013 at 10:02 PM

Te simt acum ca o bărcuţă de hârtie ce îmi încearcă apele şui şi nu poate înainta ca un tanc, nici cu cânt înainte, marş! Dar nu dispera, nici nu te înmuia, ai un sort de chei în tine (şi-o apucătură de gâscă)înmoaie-ţi un călcâi mai întâi, ţipă dacă e fierbinte (chiar dacă o să pari un mâţ calin), eu o să te alint, o să te încurajez – nu-ţi fie teamă! – , calcă apa, ca şi cum te-ai plimba prin deşert şi vino cu buzele arse de soare (la ce-i bun luciul de buze?), eu o să ştiu atunci că te-ai predat şi-n ţeapa(ghimpe) de războinică o să-mi arborez catarg alb (sau mi-l pun şorţ de bucătărie, dar mă mai gândesc!), şi-o să-ţi fac cu ochiul – unde vezi tu însemnul piratului?

Tu ţine-te de fusta mea, în buzunarele ei am întotdeauna frunze de călin (şi-o tipă de gaşcă – un clişeu hazliu – cu care mă înlocuiesc din când în când, însă pe care, minusculă fiind, o tot călcai din neatenţie, c-o mai scăpam pe câte-un cant descusut şi de aceea am retras-o la un moment dat definitiv), dar nu citi paranteza, mai bine sari peste ea, citeşte-n mat, nu-n sclipire sau tăiş de sticlă!

Eu ştiu să-mi ţin echilibrul într-un pahar cu vise, cum să îmi înec corăbiile în el, dar şi să le scot la mal, îmi uit teapa(apa trebue să vie la matca ei și omul la teapa lui – Pann), pot să fiu un desert, chiar dacă amărui, numai că îmi trebuie – am nevoie! – de mai mult de o privire, pe care mi-o arunci în lumini, mai mult decât un zâmbet cu subînţeles, şi chiar de mi-e caligrafia un pic furtunoasă, dacă te vei orienta după stele-mi din ochi şi nu după mâna care le împrăştie, ai să găseşti poezia întreagă, rotundă – dă pe-afară!- dincolo de pahar, inundând alte forme, ce-şi caută încă ceasul vrăjit întru iubire în carul lor mare, în carul lor mic, şi-într-un infinit de gesturi, cu care n-am apucat să te dezmierd, fiindcă viselor nu le e bine într-un pahar, ci în nebunia muzicii pe care-o împrăştie –  nefalsificând viziunea – atingerea.

Uite, dacă vreau acum, pot să suflu peste hârtie, ca s-o urnesc, dar mai bine suflu peste titlu, ca să-l aburesc, nimic să nu pricepi, ca un ţânc care abia îmi descoperă largul şi-n locul lui un clinchet să te cheme, iar tu atunci să te sui în el vrăjit şi cu viteza lui să menţinem treaz un singur vis, restul sunt oricum probe de curaj…(9decembrie2013)

00181

Psilunatici(eu şi duzinăreasă azi): psi©, scorpio, dor, Carmen Pricop, Lili3d, Vero, Vienela, Adriana, Adrian, ch3815h, gândurilunatice, simonaR, filedinpoveste, Alina, Abisuri, D’Agatha, ComiCultural, Mugur, Cristian, Kadia.