alma nahe

Posts Tagged ‘residence hotels’

Cheia

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Noiembrie 18, 2016 at 11:25 PM

Se întâmplă că, dacă am nevoie de apă, ea cade, cum dacă mi-e foame, mănânc. Şi, dacă mi se arată numai o broască, făuresc îndată o cheie, am conchis eu pentru sine, un sine pe care îl percep adeseori ca pe singurul meu spectator și, care mă face să mă simt eu, cea adevărată.

Adevărul e că nimeni nu e adevărat (!) și nici prea sigur de sine, până nu află ce anume îl face să vibreze întru îndestulare; de orice tip! Poate fi un alt om, un loc anume — hotel Domenii Plaza (Residence Hotels), că tot mă aflu încă aici —, un obiect, precum la fel de bine poate fi un fel de mâncare. Undeva, în acest moment, în această lume, poate că un om îți pregătește un alt munte de urcat sau o prăpastie, un altul se află în contemplare, într-un muzeu. În altă parte, poate nu departe de adultul ce își amintește de copilărie strângând în pumn un soldățel de plumb, altul poate că gătește cuiva cel mai bun fel de mâncare făcut vreodată. Desigur că acestui boutique de vibrații i se pot alătura oricând altele, dar dacă ar fi să alegi un moment din cele exemplificate, pun rămășag că ar fi acela ale cărui vibrații ating orice muritor: cine n-ar vrea să guste din cel mai bun fel de mâncare gătit vreodată?

Se poate întâmpla să fie la doi pași de tine și să nu știi? Desigur, aromele pot spune multe și te-ar putea duce de nas, dar cum știi că acela e cel mai gustos fel? Îl guști, normal! Dar, ca să ajungi la el, nu trebuie să te pornești într-o călătorie, având unic scop acest curios demers?

Slavă, Domnului (ăla pofticios la merinde) că sunt într-un loc cu bucătărie proprie, bio, așa încât demersul meu de azi e minimal: cer cât mai multe farfurii cu mâncare și mă las la cheremul  simțurilor stomacului, papilelor gustative și, în cele din urmă, la cel al creierului meu.

— Mama, mama… Mai dulează mult? Ajungem în culând? Ce autobuz afulisit, melge ca un melc! Mama, șofelul știe că mă glăbesc? Mama, timpul meu e același cu timpul lui? Eu cled că timpul lui a lămas tale în ulmă. 

Evident, creierul meu, pomenit fiind, a selectat o amintire care i-a convenit: aveam vreo 3-4 ani și îmi era o foame de lup, chiar dacă dialogul poate păcăli că e vorba de o Scufiță Roșie. Uităm de scufiță (sub care sunt roșcată) acum și ne întoarcem la farfurii, că acolo rămăsesem —  între timp bucătarii au așezat în ele ce și cum s-au priceput ei mai bine și-o să vedeți și voi, căci vreau să fac din asta un moment unic, special, extrem de particular, chiar dacă sunteți invitați. Nu mai mult de 80 de doritori, că atât permite decorul. Știu că ambianța poate momi pe mai mulți, dar nu vă îngrămădiți, puteți rezerva pe rând, orice motiv de celebrare ați avea: botez, nuntă, zi onomastică, petrecere corporate etc. Sau numai pentru voi, tot restaurantul, un vis cum numai un film american îl poate sugera și acu eu, împrumutând ideea. La care jinduiam, jinduiesc, sper că nu voi mai jindui!

Chiar de v-am invitat, vă țin numai la fereastră, v-ați prins!



— Sper numai să nu se ia curentul!

O voce, nu identific exact încă a cui e, dar nici nu cred că e foarte important.

— Avem generator, sare imediat specialistul PR al Residence Hotels,  Georgiana Mihăilă!

Promptitudine! Gata, au sosit farfuriile, pianina cântă, timpul de așteptare l-am umplut, mesele sunt decorate.

 Serviți, POFTĂ bună!

Acuma, că le (și) vedeți, sper să înțelegeți că  latura mea poetică bălește, la rându-i. (Nu că mi-ar cere cineva, în mod explicit registrele. În care scriu!)

După ce v-am pus în fața acestei situații numai în contemplare, mă simt obligată să nu vă las așa. M-ați urmat în această călătorie culinară — și o să vă spun că pătrundem într-un restaurant bio din București, care se numește Citroniers.

Hotel Domenii Plaza are restaurantul lui! Dacă ați zăbovit „În luxul toamnei”*, accesând link-ul de sub primul paragraf, știți deja de ce și cum m-au purtat pașii (și alte dantelării) până aici, iar acum sunteți chiar în miezul desfășurării acțiunii, ca un martor tăcut, inactiv, dar având ochi pentru acest alb în care scriu, acum extrem de înviorat (privirea în farfurii!) și prindeți din zbor și motivul pentru care am rămas. Poate atinsă de vibrațiile celei** ce-a locuit în fosta casă, transformată acum în hotel de tip boutique*** sau poate pentru că, dacă aș avea posibilitățile financiare necesare, ele nu m-ar îndepărta de natura mea de călător curios, mereu în aflare și aș alege huzurul locuirii într-un hotel de tip boutique, oriunde aș merge. Și eu, trebuie să mărturisesc acum, numai aș merge, m-aș tot duce în toată lumea. Învârtindu-mă!

Dar, uite că îmi vine acum în minte un amănunt căruia nu îi dăm importanță, atunci când privim: celebrarea bucuriei ****din propria farfurie. Și, dacă ar fi să sparg acum farfuria (cuvântul!), aș zice că „furia” stomacului n-are întotdeauna un „far” care să-ți arate câte și cum se pot așeza, întru degustare. Eu una, nu cred că există decât limita aceea a expresiei „gusturile nu se discută”, căci nu toți gustăm la fel. Ține de numărul papilelor gustative, care apropo, aceste formațiuni ale limbii se pot observa cu ochiul liber, dacă ne punem pe limbă colorant alimentar, fiindcă ele nu se colorează și, cu cât limba e mai roz, cu atât mai mult poți simți infinite gusturi. (Invitație la joc, chiar!)

Când asculți o muzică, oarecare, se poate întâmpla să nu-ți placă decât vibrația ei și să nu-ți placă cântăreața, așa că nu vreau să mai rătăcesc în cuvânt și mă întorc la vasele mele. Sau veselele?

Eu merg la restaurant, de obicei, și comand mămăligă cu brânză. Atât îmi e pofta atunci și cred că și genul. Nu că nu îmi place să încerc denumiri sofisticate sau că nu apreciez creativitatea în bucătărie (cuvântul ăsta mă sparge pe mine, că dacă l-aș sparge eu… )


Dar, uneori presimți ura (acreala, sarea, piperul etc) bucătarului, de ce să nu fim… precauți. Dacă viața îți dă o lămâie, fă-o limonadă, zice o vorbă. De duh!

Eu, Oli, monadă acestui discurs, am să închei cu altele, care nu conțin zahăr — fără a considera că s-a sfârșit această călătorie întru artă gastronomică, căci, undeva, pe 10 Decembrie, eu și alți superblogări vom asista, după Moș Nicolae, la premierea creativilor acestei competiții, în cadrul Galei SuperBlog, găzduită de Rezidence Hotels. La Sala Victoria, a hotelului Arc de Triomphe, iar petrecerea de după premiere va fi în restaurantul hotelului, Oliviers. Au același meniu! Diferă modul cum sunt decorate (și hotelurile, și restaurantele) și etajele unde sunt amplasate, căci Citroniers e la parter, Oliviers e la etajul întâi (fiecare în hotelul lui!)


Arc de Triomphe e încă unul dintre cele 4 boutique-hoteluri de patru stele, ale lanțului Residence Hotels. La Conac, al treilea, se află tot în București, iar cel de-al patrulea, Les Mandariniers, este situat pe Riviera franceză, în Hyères les Palmiers.

Cum eu mă voi bucura de premiul oferit (o oră de jacuzzi și una de saună) în cadrul competiției, pe care mi l-a adus punctajul la cealaltă probă (în concursul SuperBlog, încă în desfășurare) a lanțului hotelier Residence Hotels, fiți siguri că voi intra și în bucătărie, nu imaginar, ca acum. Abia atunci o să pot aduce o mărturie veridică despre gust, că despre imagine, galeria foto vorbește singură. Și nici pianina nu cântă încă! Dar poate începe să cânte, de ceri!

Cel mai bun fel de a vorbi despre mâncare, în general, e acela în care farfuria e linsă la sfârșit. Iar momentul meu în acest restaurant va fi unic, dar încă e în pregătire, nu e momentul lui: vreau să iau măcar micul dejun singură! Eu, singura răsfățată și restaurantul gol. Măcar până când înghit tot ceaiul din cană! (Sper să audă cine trebuie să audă.)

Se întâmplă că, dacă eu am nevoie de un moment special în drumul meu prin viață, știu unde să poposesc. Și cum, ca să îmi tihnească! Pe urmă zic și altora, ca să le priască și lor. Sper ca acolo, la Oliviers, să găsesc felul (de mâncare!) cel mai bun din lume! Din lumea mea, evident, fiincă altfel n-ai cum raporta, decât la propriile exigențe.

În lumea asta largă sunt multe arte, din care, cea a scrisului mi-e hotel (micuț, cum e cel de tip boutique) în sensul că nu trăiesc din asta. Dar, cred că mi-ar fi plăcut să pot dărui (sau lua) stele***** restaurantelor, hotelurilor din lumea asta, vizitându-le incognito și fiind un soi de critic, metodă care, la noi în țară nu e atât de implementată, ca în alte țări: stelele se capătă pe cu totul alte considerente, nu intru acum în amănunte.

Ca să vedeți că nu vorbesc aiurea, sper că din fotografiile de mai jos reiese bucuria mea de-a așeza puțină brânză, cașcaval, măsline, ardei roșu, nițel pătrunjel etc. (Ăla e un fund de pisică neagră, da!). Povești pe pâine.

Eu celebrez cu bucurie… ! Citroniers, Oliviers CELEBREAZĂ CU BUCURIE… Pentru suflet, o poveste într-o farfurie! (Da, știu cum sună, de aceea nu e pic de carne pe felia de pâine! ;))

(Va urma – după Moș Nicolae!)

PS: Până atunci, dacă sunteți din București și, nu mai aveți răbdare să termin povestea, mergeți și încercați voi propria voastră bucurie!


* titlul textului către care conduce primul paragraf

** scriitoarea Doina Uricariu

*** hotel mic, potrivit călătorului curios

**** trimitere la motto-ul Residence Hotels

***** cele care indică categoria

SuperBlog 2016, Proba nr. 19. Sponsor:

În luxul toamnei

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Octombrie 19, 2016 at 10:05 AM

pana

În moalele Bucureştilor,

picioarele se afundă în cleiul de frunze căzute*. Se întâmplă să mă plimb fără ţintă şi mi se aprind îndată surcele mai vechi în minte. Atunci, îndes mâinile adânc în buzunarele hanoracului şi strâng pelerina fără de mâneci, de deasupra lui, pe lângă mine, ca şi cum aş vrea să ţin focul ăla lăuntric numai pentru sine şi încep să număr gânduri care nu se (s)pun. Ale mele şi, uneori, ale altora ca mine.

Fete tinere trec pe lângă mine în grupuri. Valuri fierbinţi de carne galopând pe sub Arcul de Triumf ca să-şi (de)săvârşească intima poveste de viaţă sau târându-se spre aceleaşi săli de conferință din București, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, prin aerul rece al dimineţii lasând în urmă burtă de abur. O pauză de-a lungul trotuarului mă întoarce din puietul minţii fiindcă poftesc la… saună și jacuzziCât pe ce să cad! Scap, însă, Maxilarul Inferior**. O să-l ridic mai târziu, sunt încă în pragul realităţii, nu l-am depăşit. Poate o să-mi folosească. Nu pragul, maxilarul!… Îmi sar gândurile.

Există un anume lux al toamnei, pe care îl încerc în orele mele de dispariţie. Dispariţie, adică flecăreala asta metaforică care mă transformă într-un excursionist notoriu, deşi oamenii te caută la nevoia lor.

Metaforele ascund oamenii de ochii lumii când lumea ştie a privi numai între cer şi pământ.

Pentru o clipă de înalt, îmi îndrept atenţia spre copacii dezbrăcându-se pe fondul muzical al toamnei şi mă gândesc cum se oferă ei atât de goi şi altor focuri. Ridic cartea şi dezlipesc de ea o frunză cu rouă. S-a lipit, poetica!, de copertă, dar de data asta n-a nimerit genul: un excurs memorialistic al poetei Uricariu, „din teatrul infinit al memoriei”*** ei, ca să „putem privi lumea cu cât mai multe perechi de ochi, de la cei ai furnicii la cei care o scrutează sub microscop, ca s-o vindece”***

„De la privirea broaştei, din miluri, la aceea a vulturului, în înălţimi, râvnită de filosof”***

Un corporatist muşcă

cu poftă dintr-o gogoaşă, dată cu generozitate prin zahăr pudră şi-mi taie calea în viteză, în Piaţa Domenii. Hei, străinule, spre ce te îndrepţi acum? Nu crezi că ai uitat să iei în bocanc frunzele!? Vrei să ne întrecem? Ai cui pantofi le aruncă mai sus, vrei? Vrei? Mă iau după el. Nu ştiu unde o să ajung. Hehe! Poate într-o locație pentru evenimente corporate?!

Şi-a terminat gogoaşa, îl văd din spate cum se şterge la gură. Înghite ultimul dumicat şi se opreşte în faţa unei case. Citesc pe plăcuţă că e, de fapt un hotel. Hotel Domenii Plaza

image description

El citeşte pe o coală de aşteptare, pe care scrie „team building București” şi salută scurt, cordial, tânăra care ţine cu sârg, îmbujorată, în uşa hotelului, consemnul de recunoaştere.

— Am aterizat! îi zice el şi urcă treptele până la ea, călcând pe covor roşu.

— Mergeţi la Recepţie, vă rog!

Tânăra se uită la mine zâmbind. Un zâmbet aproape identic cu cel pe care-l adresase călăuzei mele. Un zâmbet pe care îl ai în portofoliu, de obicei, pentru străini, pentru cei pe care nu îi ştii. Cu toţii avem unul! Cred, totuşi, că am zărit-o mai devreme, într-unul din grupurile de fete.

— Am… Eh! Aş vrea să-l imit, să aterizez şi eu şi n-aş minți cu nimic, dar mi se pare că am zburat prea departe, aşa că nu mai dau din mâini şi le las uşor bălăngănindu-se pe lângă corp, în jos.

— Aveţi nevoie de cazare în Bucureşti, nu sunteţi…?

— Nu! îi răspund. Dar nu ştie la ce i-am răspuns.

Continuă să bifeze într-un carneţel, în timp ce, vizibil emoţionată îmi zice că e nouă în firmă (adică în cea „presupus” a noastră?) şi că, dacă nu mă supăr că nu mă recunoaşte, să îi zic numele.

— Aş putea să stau la…

— Alt hotel din Bucureşti? Nici pomeneală! Huh, Team building, remember?! Aici stăm cu toții, nu ne împrăştiem.

Nu mă pot abţine, trebuie să intru în casa asta; îi iau carneţelul din mână şi scriu numele meu.

— Nu eram pe listă! Nu eram a Corp…

— Nu sunteţi singura! V-aţi hotărât în ultimul moment să veniţi, aşa-i?

… orației. Îi zâmbesc, încheind la rever(b) gândul început şi împrăştiat, şi pătrundem. Înăuntrul clădirii, spre recepţie. Ia te uită! Casa e placată cu acelaşi tip de piatră ca şi cea de pe Arcul de Triumf. Nu sunt specialistă în pietre, dar sunt actriţă şi e ceva. Şi, rectific! În ceva pietre, cred că sunt! Specialistă.

r1

Tânăra ia o cheie cu cănăfior de la recepţioneră, eu vreau să caut cartea de identitate, aşa că scot mai întâi cartea de citit din geantă, pentru spațiu de desfăşurare şi o pun pe tejghea. Scot şi frunza, pe care n-am abandonat-o…

— Nu e nevoie. De cartea de identitate. Apartamentul e deja rezervat pe numele meu. O să stăm împreună.

Îi dăruiesc ei roşiatica frunză, un gest simbolic. Recepţionera zăreşte numele autoarei cărţii şi nu îi înţeleg înflăcărarea pentru moment:

— Doina Uricariu? Extraordinar! Casa aceasta, mai înainte să fie hotel, a aparţinut dânsei.

Nu îmi zice mie, crede că ştiu. Dar eu râd în sinea mea de potriveală şi nu mă mir.

Tânăra şi noua mea „colegă” se arată impresionată foarte puţin. Sau poate că nu ştiu eu a-i deosebi acum, pe moment, muţenia cauzată de uimire, de muţenia controlată şi rece a fiinţei care lucrează „fără ferestre”. Deşi, mă pricep la mut(r)e.

— Ăsta e spațiul tău! Eu voi dormi alături. E un apartament business .

a5

Auzisem încă de la recepţie că e apartament (business). Şi văd.

— După ce te reîmprospătezi, ne vedem sus, la Astrodom, să bem o cafea, ok? Plăteşte tot firma! Iese… Se întoarce… A! Nu te scăpa la telescop!

Iese. Iar eu rămân. Oricum, nu ştiu pe unde o să ies din această poveste. Desigur că pe o uşă, aşa cum a făcut la un moment dat Doina Uricariu, luând cu ea memoriile şi încredinţându-le cărţilor ei. Dar mie mi s-a deschis, mai degrabă, o fereastră (a cărţii?) şi tot pe-acolo s-ar cuveni să ies, nu?! Sau o gaură a cheii? Pe cine întreb?

Pliul soarelui

spa5

De parcă Dumnezeu ştie toate propoziţiile lumii, ce, cui i se potrivesc mai bine şi în ce proporţii, mi-a ales şi mie una scurtă, o oră mai târziu: SPA în București. Fără predicat! Indicaţie precisă! Pentru relaxare.

Astrodom****-ul, terasa de sub stele, îl/o povestesc altădată, dar, oricum, priveliştea a fost aproape ca un masaj cu pietre calde.

astrodom

Aşa încât, o să optez acum pentru… bambus. Poate şi-o împachetare cu piper. Şi spirulină. O saună, jacuzzi, o baie…

 În aburi de lux!

Aburii luxului urcă repede la cap şi, mai ales, în cerul gurii. Pe mine m-a purtat aici cartea, pe tine te-au purtat şi te vor purta alte felurite interese.

Fosta casă a scriitoarei e acum o luxoasă locație pentru evenimente în București *****, o clădire ce se regăseşte în lista clădirilor de patrimoniu arhitectural național şi, dacă de la mine ai aflat asta, acum, aşa, ca impresie finală, eu ştiu ce să-mi placă mai mult şi mai mult (tu vezi şi turul virtual de pe site!).

domenii_plaza_contact

Se întâmplă că, dacă am nevoie de apă, ea cade, cum dacă mi-e foame******, mănânc. Şi, dacă mi se arată numai o broască, făuresc îndată o cheie…

(Va urma)

00181

*vers aparţinând poemului”Repetiţie”, de Doina Uricariu

**roman de memorialistică în două Volume, autor: Doina Uricariu

*** inserţii de pe coperta romanului „Maxilarul Inferior”

**** terasa de pe acoperişul hotelului

*****Domenii Plaza face parte din lanţul de (patru) boutique-hoteluri (de patru stele) RESIDENCE HOTELS (business & wellness). Încă două, Arc de Triomphe și La Conac, se află în București, iar cel de-al patrulea, Les Mandariniers, este situat pe Riviera franceză, în Hyères les Palmiers

******restaurant

premiu

00181

SuperBlog2016, Proba nr.6. Sponsor: residence-hotels-mic-300x235