alma nahe

Posts Tagged ‘Nemira’

Visele smulg gratii

In Cartea în care se tace, Superblog2013 on Octombrie 24, 2013 at 3:45 AM

(apasă!)

Atunci când mă trezesc, primul lucru de care am nevoie e o gură de cafea. Nu tu apă caldă (Primarul e de vină!), nu tu apă rece(pe ochi), decât fiartă. În cană! Linguriţe? Două de cafea, una de zahăr. O fac! O fac cu ochii închişi. Nu e niciun pericol când aprind aragazul, deşi tot cu ochii închişi o fac. Imediat ce deschid ochii, ce să vezi? Pisica! O dau la o parte! Ce să vezi? Arde? Nu arde nicăieri! Îmi ridic cămaşa de noapte! Ce să vezi? Tolba de săgeţi, deşi nu-s mâncătoare de carne. Am amintirea ei! A cărnii. N-am oasele, cum s-ar zice. Hmm…Sau dinţii?! Îmi ridic cămaşa de forţă…Eu îmi rod unghiile.

N-am făcut asta dintotdeauna. Am făcut-o în copilărie, m-am oprit. Şi pe urmă m-am apucat iară. N-am pile!

Din când în când salvez copii. Copii după certificatul de naştere, copii după buletin, copii după copii. Nici nu mai ştiu pe unde m-am împrăştiat. Un fel de de-a v-aţi ascunselea, dar fără să mai scuip pereţii.

— Ptiu pentru mine! na, că m-am salvat. Pot să mă ascund în orice şi oriunde. Dacă profit de neatenţie, reuşesc să mă scuip mereu. Sunt salvată! Şi-atunci mă leg la ochi şi mă caut. Când mă leg la ochi, mă ating! Abia când mă ating, mă simt. Nu mă tulbur, plânsul nu e o opţiune! El te podideşte! Te surprinde, adică! Să crezi în tine, să crezi orbeşte!

— Baba oarba, baba oarba! Cazi ploaie, cazi! Ploaia ochilor curăţă! Plânsul e recomandat tuturor, deschide întru văz! Uneori mă gâdil. Abia în acest moment pot salva prunci. Părinţii lor mi-i aduc, mi-i lasă două ore şi pe urmă mi-i iau.

— Ia-l! Fă teatru cu el! Unul e prea neatent, altul obraznic, altul autist, altul e prea vesel, altul e prea trist? Nu-i nimic! Eu îi repar! Aduceţi-vă copiii la mine! Aici ne luptăm cu fricile, cu răbdarea, cu statul pe scaun, cu statul în picioare, cu statul la oliţă, cu statul, cu sistemul. Drepţi! O Şcoală de Luptă unde învăţăm împreună să leşinăm artistic, să aterizăm pe spate, că pe faţă nu ştiu de ce, dar nu e comod. De ce credeţi că-i zicea doica Julietei a lui Romeo, tustrei ai lui Scuturăspadă, Julica? Jocuri de culise…Castelul.

— Ce jocuri avem azi? mă scoate din castel un prichindel abia dezlipit de sânul mamei. Jocurile foamei, puiule, îmi vine să-i zic. Ceva e putred…

— Sticluţa cu…apă! Nu fuge nimeni! Suntem toţi o apă! Sticluţa cu…parfum! Nu fuge nimeni! Doar câţiva alergici! Sticluţa cu…suc! Nu fuge nimeni! Deşi, aici ar trebui să fugă cu toţii. Gata, ştiu cum să-i fac să fugă pe toţi!  Sticluţa cu otravă! E prea devreme pentru ei, ştiu! Potrivit autorului amintit mai sus, mai pe la 13-14 ani.

Oricum, otrava nu te caută la tinereţe. Nici la bătrâneţe!

— Voluntari? Îi întreb de fiecare dată. E alegerea lor, nu-i forţez! Unii s-ar tulbura şi-ar scânci. Ei, uite, asta numesc eu Spiritul Jocului. Un Scâncilă! E verde şi se scurge uşor-uşor! Aţi observat, fiecare joc are un Scâncilă al lui şi-o tăcere în batiste. Tăcerea e cea mai curajoasă formă de împotrivire! Să poţi să taci e un act de curaj! Să rămâi blocat în tăcere, e şi mai şi, devii un erou! Eroii sunt tăcuţi, nu? Nu-s scânciţi! Ţară-ţară, vrem scânciţi!?

— Pe cine? zice ţara.

Să dăm cu banul? Nu, nu! Mai bine dăm cu piatra. N-are cap, n-are pajură! Are duritate, în schimb. Oricum ar cădea, pică bine! Uneori crapă ea, alteori îţi crapă capul. Nu contează, fii ostaş! Fii câine!

— Şo, pe ei, că-s oameni bătrâni! Nu mai pot munci! Şo, pe ei, că-s cerşetori! Pot munci!  Aceştia sunt scoşi din joc de la sine! Şo, pe părinţi! Şo, pe prinţi! Şo…tron! Şotronul?

Şotron e un om, aţi observat? Are cap, are mâini, dar e vai de picioare. Nu le are! Un om-şotron se sare-ntr-un picior!  Un tron nu se sare! Dacă te-ai aşezat pe el, înfige-ţi curu’, înfige-ţi rădăcinile, dar teme-te! Teme-te de înţepenire, de moarte sigură! Există o urzeală a tronurilor foarte precisă! Trebuie să ai sânge albastru ca să rezişti acolo! Şi de unde?

— Alooo, se fac pe undeva donaţii de sânge albastru?

Acolo unde e un tron, e un loc grosolan. O să aşez cu grijă capacul! Şi o să mă trag înapoi din jocul ăsta murdar!

Pare că mă joc? Eu pe mine, da!  Uneori de-a raţele şi vânătorii, iar de când s-au împuţinat raţele şi s-a mărit numărul vânătorilor, mă gândesc că arcul meu e o raritate. Îmi stă în limbă! N-am plasture pe gură. Las’ că-mi trece!  Îmi trece mai întâi o mână, dup-aia fundul, dup-aia o bucată de picior. Băgat! Şi-apoi mi-au mai rămas ceva pene, de ce să mă plâng?!

Din când în când, prin nu ştiu ce urzeală, se întâmplă că mai vânez şi eu.

— Uite ce-am vânat azi! O pâine! Cât m-a costat? O amintire! Care mă costă încă cât fugile mele. De banal, de cotidian, de propria mea iubire. Nu mă fugăreşte nimeni, eu alerg! Eu alerg, eu mă prind! Mă joc de-a (cu)prinselea în pană, deşi către sfârşitul vieţii voi avea doar o duzină de datorii, o traistă de cunoştinţe şi, ca trofeu, o plasă mare-mare! Bugetul, ca să vezi, nu-i infinit!

Pe ce-aş schimba o plasă? Pe o fereastră deschisă când uşile sunt închise! Pe o fereastră sunt multe vise. Şi gândaci! O fereastră e un univers! Eu nu sunt un gândac!  Şi nici astronaut. Dar le simt jocul! Urcă în susul podelei! Mână cu mână, pas cu pas!

— La perete, la perete, stop! N-am înţeles dintotdeauna semnificaţia ideii. Să stai cu spatele la tot şi la toate, dar din când în când să întorci capul.  Şi ăsta e tot un joc cu scuipături. Dar pe faţă! Nu te mai ascunzi!

— Cine eşti? Nu mă simt jenată! Capul sus, te vor adora! Jocurile sunt făcute deja şi sunt toate! Sunt adult! Nu trag eu cu arcul în creatorii de jocuri, deşi, vă imaginaţi ce mutre ar face?! Le plac jucătorii înfierbântaţi! Sunt adult! Mai pot urca? Spre încă ce? Spre un câmp de licurici?

Ce de-a licăriri! Ca şi cum aş fi chiar eu un creator de joc. Eu nu sunt o fetiţă rotindu-şi fusta scânteietoare! Rosteşte-ţi numele de două ori şi ţi se va deschide! Cine-mi zice în ce direcţie este în sus?

— Fii entuziastă, fetiţo, visele smulg gratii!

00181

1. Text înscris în etapa a XI-a  a SuperBlog2013; Sponsor: 

2. Jora (prelungirea mea felină) are şi ea JOCUL ei, în SuperBBlog-ul ei.

3. Precizări: Un om cu care ne mândrim c-o ştim din virtual, dar şi din real unii, este Tuşa Vero, cea care a tradus „Jocurile Foamei” şi  o treime din „Dansul dragonilor”,  care este al cincilea roman din seria „Cântec de gheață și foc ” a scriitorului american George R. R. Martin, din care „Urzeala Tronurilor” este primul roman , iar acesta e un mic filmuleţ, făcut de psi, ca o încununare cu rod a muncii ei de traducător:

 Rândurile încadrate între steluţe reprezintă inserţii adaptate după mici fragmente din „Jocul lui Ender” şi „Jocurile foamei”

În text, am făcut referire la jocul „de-a gândacii şi astronauţii”- Jocul lui Ender

4. Fotocredit: Я люблю ФОТО(foto2), O fată de ghindă(foto1).

Ziua Retragerii

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Noiembrie 17, 2012 at 11:48 PM
Vrei să te gândeşti la noapte,
sau la ce vei spune mâine,
dar ştii deja că sunt şi zile imposibile,
deghizate în pisici blânde,
spui mulţumesc, sfinte Zăduf, că nimeni nu mă hăituieşte,
şi măcar sunt în adăpost, în cel mai sigur dintre adăposturile noastre,
iar antidotul e Floarea de Loldilal,
dar de data asta frazele din carte trec, se rotesc din cuvinte în privire,
Îţi pipăi culcuşul,
ceafa e asudată,
cum frigu’, că în calorifere nu e apă caldă de o săptămână?
Dar aşa suntem NOI, ne obişnuim repede,
e lumea NOASTRĂ,
iar eu şi Jora, în momente dintr-astea
îngenunchem cu faţa spre soare-răsare
şi ne ia cu Febra Plecării,
iar Fiii Frigului se perpelesc sub Zăduful nostru.
Sfinte Zăduf, fă să fie Ziua Retragerii, psalmodiază ea,
(în)torcând clipele de agitaţie, care niciodată nu anunţă când sosesc. 
În momentele de linişte de sfârşit de toamnă, ori început de iarnă
când pământul tremură şi el de frig,
îmi las pisica să-mi aleagă cărţile. 
Mai întâi îi trec mâna pe spinare – a hotărî nu înseamnă a rosti da sau nu, cu curaj pisică
ştie să comunice atât de simplu, nu e niciun risc să aleagă prost.
O fac cu gândul la unul dintre Domestici, unul al meu,
pe care vreau să-l stârnesc să-şi lepede în mine sămânţa preţioasă
(e şi asta o datină), datorată dintru începuturi,
însă lui nu-i este lăsat să vadă femeia încă,
reflexe metalice de crisalidă,
arată-i-o!
Ei bine, am să mă arăt, Sfinte Zăduf,
dăruieşte-mi noroc şi putere,
Jora se apropie de carte şi deschide pagina:
“ÎN ZORII ZILEI RETRAGERII SE ÎNCHEIE SEZONUL DE VÂNĂTOARE!”, aşa e,
ca să adormi e nevoie de trezirea unor încastrări,
altminteri, ne vom descurca noi cumva, 
la nevoie furăm!
 
 Text înscris şi la Duzina de Cuvinte. Duzinari:
1. Carmen Pricop 2. dordefemeie
3. virusverbalis 4. Scorpio
5. vavaly 6. Dictatura Justitiei
7. Irealia 8. psi
9. Vero 10. incognito

11. cuvânticel de toamnă.

12. simona R

 
 
 

Iubire etc

In Ciné ma pictat, Superblog2012 on Noiembrie 3, 2012 at 12:00 AM
Eu sunt o restauratoare de iubiri!
Nu ştiu, nu mă întreba când am dat primul semn c-aş fi potrivită,
poate că eram aplecată,
în genunchi
ghemuită etc.
Manifest înclinaţie,
încă de mică,
către lucrurile din afara propriei persoane – percepţie
tridimensională,
motiv pentru care mă pot lăuda cu
dexteritate manuală,
flexibilitate şi extensie corporală – libertate
pe care mi-o manifest
în interes artistic,
oarecum realist-investigativ.
O, nu te repezi, dragul meu!
După cum observi,
nu-i nicio demnitate la mijloc nici de data asta,
potrivită cu aşteptările-ţi de rege.
N-am un ţel precis,
e o muncă anonimă,
boem-haotică şi, convenabil,
nu aştept recunoştinţă,
căci nu aparţin vreunei dinastii artistice.
Unele aspecte sunt întunecate –
alte secole,
altă realitate
sub exfolierile şi lipsurile,
rupturile şi deformările,
descompletările,
îndoirile etc – dar merită!
Drumul se parcurge cu răbdare,
prelevez probe,
căutările-s pe bucăţi,
trăirile la fel,
strat cu strat,
dar la capătul lui,
înţeleg că m-am ales cu misterul originalului ascuns
(mă gândesc să scriu o carte).
I-adevărat, unele iubiri îşi pierd din graţia şi frumuseţea originală,
de cele mai multe ori falsificată,
murdăria e aderentă, deci complexă,
adnotările însă, sunt simple:
pe el l-am iubit după tine,
pe tine, cel de dinainte, nu te-am iubit mai puţin şi
ah, de voi doi nu m-am îndrăgostit în acelaşi timp,
dar a fost un timp când vă iubeam pe-amândoi.
În acelaşi timp!
Nu râde, nu e primejdios!
Poţi să iubeşti doi oameni, unul după altul,
unul peste altul
unul moderat,
unul militant,
căci cuvintele ni se preschimbă în carne
şi
que será, será,
la o adică, e dragoste,
merge şi în trois!
Astăzi o definitivez pe cea din dreptul tău,
mai am câteva retuşuri,
sper din toată inima să nu greşesc,
căci apelez la amintiri grisaille.
Nu, n-am uitat cum e să te recuceresc,
dragul meu, folosesc flămândă de
mângâierile-ţi,
săruturile-ţi
din cântec,
tehnica flamandă,
dar repetiţiile nu-s mama înţelepciunii (cum se spune),
iar iubirea-ne a suferit deja destule restaurări,
mai ales din cauza tendinţelor fiecăruia dintre noi de desprindere.
Nu mai caut nici vernis-ul izolant ideal,
voi folosi o emulsie de ou,
iar pentru strălucire,
un glasiu de ulei,
magie pe suport.
Ca adeziv de consolidare şi de dublare
voi folosi clei de peşte şi
miere de albine,
pentru elasticitate şi penetrare,
şi…cam atât.
Dacă mă mai vrei,
am salvat ce s-a putut salva,
altceva n-am ce să-ţi dau,
decât o nouă paternitate,
identitate,
şi, cine ştie ce va mai fi,
poate o carte despre noi, cândva,
tehnica degradeurilor pe ud,
Whatever will be, will be…
În rest, a urare
(ca studiu),
iubire etc.

1. Desen de Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Cuvintele vin, ca de obicei, pe alese, de la pisică, inspirate, la rându-le, de cugetările lui Tudor (multumesc pentru semnul de carte!). Despre iubire (alte etc-uri) au scris şi psi©, Carmen Pricop(I), Carmen Pricop(II), incognito, simonaR. scorpio, virusache.

Trei luni, cu rotundu-ntreg

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Octombrie 11, 2012 at 4:13 AM

Erau două. Una dimineaţa, una după-amiaza. Una era Rugină, cealaltă posibil să i se fi spus pe-atunci Oţeleanu ori Fieraru, nu m-ar mira. Una se ţine încă scai de amintirile-mi, de pe vremea când literele pentru mine nu erau decât nişte porumbei gri, care-mi ieşeau pe gură fără precizie, şi ea mi ţi-i prindea, şi mi-i îndesa la loc, în cerul palatin, şi din acest motiv n-aveam cum s-o uit. În schimb, pe cealaltă nu numai că am uitat-o, dar nici măcar nu mai ştiam până ieri că am făcut asta, fiindcă eu după-amiezile le dormeam, şi poate că ea, angelică, venea pâş-pâş, sau poate doar ş-ş, ca să nu ne trezească, responsabilă cu căldura, cu mângâiatul frunţii şi cu învelirea. Ori, când ţii ochii închişi, simţi atingerea, dar fără chip. Şi numai atingerea nu-i de ajuns, ştiţi, fiindcă atingerilor, noi omanii(umani rotunzi), le atribuim chipuri. De fapt, dacă aş fi început alaltăieri o poveste despre acele vremuri, aş fi început, cel mai probabil aşa: „Era una. Una dimineaţă…”

Eh, dacă azi ar fi ieri…Un gând neterminat. Un gând de bine şi spre cealaltă, care ieri a căpătat, în sfârşit şi ea un chip. Unul de educatoare blândă, educatoarea mea de după-amiază, dar fără vreo poveste spectaculoasă, poate şi fiindcă amintirile după-amiezilor sunt mai surde decât cele ale dimineţilor.

Revino ieri, Ane! Revino ieri, An…

– Sfinte Dumnezeule, de unde-a apărut vocea asta?

Vocile, ca şi amintirile revin pe bandă transportoare dinspre Râpa Amăgirilor, un loc unde se-adună dimineţi şi după-amiezi, una peste alta, un loc cu circuit închis, unde buchiile cărţii şi ceasloavele se aşază aleatoriu şi care deschid capul omului, ca pe un ceas cu cuc, prin uşiţe cu arc, armate cu rotunde mecanisme zimţate, anunţând fixuri sau somnuri, rând pe rând în trei limbi: cu-cu, cu-cu, cu-cu.  Ieri, pentru Alma, trei somnuri mari a câte treisprezece noroace.

Când au trecut anii ăştia, când?

Ne urmăresc facerile de bine, altele nu ne-au mai ub-ubărit de-atunci, din inocenţa aceea de pluş, lăsându-ne pradă facerilor de rău. Dar eu nu-mi amintesc ce grăiau ursuleţii aceia şi nici alte animăluţe moi, pe care, chiar şi acum, mare, le înmoi încă în ciorbiţă, ori vreun alt fel de mâncare cu nume mult mai pompos. Eu îmi amintesc lumina singurului stâlp de neon şi crengile bogate ale copacilor din faţa Căminului din Bahne, care loveau ferestrele – umbre prietenoase – când singură, în întunericul dormitorului copiilor – în vremurile acelea economia era la mare preţ – stăteam cu nasul lipit de geam şi priveam în sus, spre fereastra casei mele şi urmăream dansul vântului de toamnă în întuneric cu frunzele şi mizeria de pe jos, aburind aşteptarea.

Locuiam la numai doi paşi în jos, drept înainte şi încă la două zboruri înalte deasupra copacilor, în sus, şi unde, pe coroanele negre de întuneric,  vrăjitoarele îşi odihneau ciolanele, iar eu le priveam de sus.

Dar se întâmpla câteodată ca tata să nu-şi mai amintească în ce an e şi ce treburi sau îndatoriri are, prins de alte stări euforice, ori cine ştie ce alte omisiuni, având o slujbă temporară de electrician şi un traseu în viaţa-ne, la fel de temporar, iar mama îmi era ţinută cu forţa, de Sistem, peste program – un mod de trai îndreptat mai ales împotriva comunicării. Ca şi-n noaptea aceea.

Iar mie, o fărâmă de om, în întunericul acela de carte, cu litere jucându-se de-a moliile arse-n jurul becului îmi plăcea acolo, în dormitorul copiilor, poate şi fiindcă paznicul meu mereu se crucea, ţinându-se de burtă de-atâta râs.  Şi cum se mai minuna el de cânticelele ori poveştile, pe care le scorneam, ca să n-adoarmă-n post. Cu sticla de votcă ordinară-n buzunarul sacoului jerpelit, îşi scălda ochii în lacrimi, după cât îi dictau gradele de-afară şi, mai ales, cele de pe etichetă.

Ba îmi plăcea acolo mai mult chiar decât pe cutiile de URSS, lipită de fusta maică-mii, la fabrica de confecţii unde ea robotea, din zi şi până-n noapte, ca să trăim de pe-o zi pe alta, şi care deveniseră preferatele mele, căci nimic nu se compara cu oftatul mamei, obosind şi cu cutiile acelea, destul de moi, pe care adormeam, vizitându-mi tărâmurile neînfăptuitelor, pe unde treceam prin mine, ca nevăzută.

Şi mai aveam acolo în camera de Cămin, de pe Aleea Căminului nr.9 o estradă, cu cortină roşie, unde când nu era scândura unde eram obligaţi să ne recităm poeziile şi să ne facem de râs în faţa părinţilor noştri, pentru serbările de an, era tărâmul meu de visare al odihnei de prânz. Acolo şi adormeam, un fel de separeu, un loc privilegiat, un loc pe care-l împărţeam cu singura fiică a doamnei Rugină, Lăcrămioara, o fetiţă altfel, de aceeaşi vârstă cu mine, şi care în afară de momentele când mă sugruma în somn, era cea mai bună prietenă a mea.

Nu-şi ducea niciodată gestul până la capăt, fiindcă de fiecare dată mă trezeam şi-o priveam fix, fiere sub miere,  în ochii ei spălăciţi şi dilataţi de-atâta durere, de un verde nefiresc, asemeni Leirei, Comandant Suprem şi Împărăteasă, iar încheiturile mâinilor ei deveneau dintr-o dată moi şi-apoi începea să tremure, să-şi muşte degetele şi să plângă.

O luam în braţe, şi-o culcam alăturea de mine, în pătuţul de-o persoană, care devenea perete pe timpul zilei, şi se liniştea numai după ce îi promiteam că n-are să păţească nimic, căci n-am să spun nimănui niciodată secretul nostru, pe care-l închideam odată cu patul-dulap, uşurându-se încă o dată în patul meu, care deja mirosea a latrină, dar totodată şi a floare de loldilal.

Aveam cinci ani şi-mi imaginam o Miliţie Temporală, căreia mă simţeam încredinţată fiindcă rămâneam de fiecare dată vie, şi-mi imaginam că sunt venită din alt timp, în trecut, special să o salvez pe micuţa de lângă mine, şi-asta mă făcea să mă simt puternică. Meritam poate o altă poveste, o altă misiune la început de drum, dar acum, de aici, din punctul ăsta, al aceluiaşi oraş – pe care îl împart cu Tuşa Vero – transferată pe Strada Eroilor nr.4, mi se pare misiunea potrivită.

În anul acela ne-am mutat de la periferie, în centrul oraşului. Mama fusese răsplătită de Fabrică, nu de Partid, pentru dăruirea ei şi i se dăduse o locuinţă mai bună, dar cu aceeaşi privelişte ca cea de dinainte, însă cu mult mai mulţi copaci şi, desigur, şi mai multe vrăjitoare, odihnindu-se pe crengi. Un apartament cu două camere, situat la acelaşi etaj, ca cel de pe Aleea Căminului nr.9, dar cu mult mai aerisit.

Şi-ntr-o zi am ieşit pe balcon şi în timp ce îmi roteam ochii cercetând spaţii noi de visare, la etajul unu, al blocului de vis-a-vis, am zărit ochii aceia verde spălăcit şi o mână pe care aş fi recunoscut-o oriunde, făcându-mi semne, bucuroasă de revedere. Era Lăcrămioara…

Soarta sau cine ştie ce pisici roz sălăjluind în lună ne-aduseseră iarăşi faţă în faţă, dar de data aceasta fiecare în cuşca ei. Ne-am mai întâlnit o vreme, dar însoţite, fiindcă secretul nostru ieşise la iveală – un prinţ, Cristian, cu plete aurii, lungi, de fată, crezând că mă salvează, îi povestise doamnei Rugină despre episoadele acelea, fiindcă într-una din zile avusesem spectatori – ne pândise, de după cortina roşie a estradei, închisă. Iar ai mei, speriaţi, m-au retras de la Cămin, astfel că Grupa Mare am făcut-o acasă, cu cheia de gât.

De câţiva ani buni, n-am mai văzut-o ieşind la balcon. Şi deşi mă întâlnesc cu educatoarea mea de dimineaţă aproape zilnic, n-am întrebat-o niciodată ce s-a întâmplat cu Lăcrămioara.

Nici nu cred că vreau să ştiu.

Din când în când o simt încă acolo, în pat lângă mine, ghemuită. Şi câteodată apare şi damful acela de urină din trecut, invadându-mi nările. Dar de vreo trei luni am căpătat 16 seminţe din Floarea de loldilal, pe care le-am pus la încolţit în pământul din mine, şi care acoperă orice amintire, dintr-acelea de ne miră  apărând brusc, din alte timpuri,  înflorind mereu cu înţelesulul înfloririi şi din zeama lor, îmi picur în urechi şi-n ochi în amestec, o fiertură de-a babei Hâda, în nopţile în care mi le ştiu cu cântec.

Ce noapte fusese în seara aceea, ce noapte! Şi asta, ori fiindcă plecasem în viitor şi-i cunoscusem deja pe narzii din poveştile Tuşei Vero şi mă-nrobiseră cu amăgirea lor de lună plină, ori fiindcă prezentul era tot un fel de viitor cu o uşă între, şi-ntre care mă simţeam adesea prinsă, deşi încă la vârsta neînţeleselor cu aripile frânte ale zilei şi nu înţelgeam încă nici penele prinse smoc în păr, din aripile de plumb ale după-amiezilor. Narzii, fiinţele acelea de la care mi se zice adesea rob-de-vis  şi care-şi deschideau poarta prin care visele coboarau spre mine în nopţi cu incantaţii:

Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem
aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te
în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe,
da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are
altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe.
Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r vrea-a-a-a
să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă  anume-me-me-me
ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne
şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

Se spune că dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o zi, aşa, dintr-o dată. Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu-ţi spune. Pentru că dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă. Iar mie mi s-a întâmplat.

Mi s-a întâmplat să înţeleg o poveste şi ea e una dintre acelea cu nopţile de ubru-cu-du-bru ale Anei Veronica Mircea, cu trei luni pline, cu rotundu-ntreg.

1. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Dragelor mele Psi, Carmen Pricop, La Fee şi Lora le mulţumesc din suflet pentru gândurile lor în proză/versuri.