Scuturam o carte de cotor,
ca să verific depărtarea
până la care se poate face auzit glasul omenesc
și mai cădea un pas bun,
se mai ridica un popas rău,
mai amuțea o frunză, care nu mai fluiera
(oricâte buze experimentate-ncercau),
se mai aruncau niște păduri în spate
și pe loc creșteau piepteni
și-atunci
părul mi se desfăcea spic
și simțeam
cum de fiecare fir îmi mai atârnau o casă,
de casă o masă,
de masă un dans
și de-aici încolo, uite
cum mă scufundam într-un pantof imens
și navigam prin toate bălțile,
Doamne, cum mai ocoleam bâtele,
Doamne, cum mai ocoleam și câte un cuvânt mai deocheat,
îl trăgeam la încheieturi ca să nu i se aplece și
el se lungea, se lungea și se făcea vorbă
și de-aici încolo, trop-trop,
sărăcia omului — un fel de bogăția maimuței —,
trupul pe scări,
ca o lumânare în vânt,
beția zorilor, ca un văl,
clarul nopții, ca o trenă,
dar eu locuiam tot în miezul zilei,
în mersul ei,
dar pe barba mea,
cu mâinile pe gât,
dar împreunate în spate
și oriunde voi fi sau nu voi fi de-acum înainte
sunt în siguranță,
unii își asigură mâinile,
alții picioarele,
un sfârc,
eu mi-am asigurat urechile și ochii:
de câte ori văd un război, mai bine nu-l aud,
de câte ori îl aud, îl trimit în barbă
să caute în înțelepciunea dintr-un glonte
și în nebunia artelor
peste care mi se suprapun forțat, mereu,
un cerc de păsărele,
câteva raze de soare pe limbă
care sapă după graiuri moarte.
O, cum între oameni e atâta timp,
dar atâta spațiu pierdut?
Pe cer, două pete albe aflate în treabă
ori poate în sulița vântului
vor să picure cândva apă dulce.
Vine ploaia,
uite ce nori am ridicat și astăzi!
Alți psilunatici găsim în tabel la psică.
Alma Nahe(r) 