alma nahe

Tu, țac…

In SuperBlog2017 on Octombrie 16, 2017 at 10:45 PM

Eu sunt fata care a înțărcat zorile și le-a încurcat florile.
Când le cuprindeam cu mâinile-amândouă
din ele scuturam, până la ultima petală, rouă…

Ba, zău că tu ești fata care înțarcă nopțile și le-ncurcă limbile! îmi ziceam în gând, în timp ce îmi expuneam talentul actoricesc  în fața ochilor oblici ai ambasadorului Chinei (mai oblici acu, lost in translation) și a altor oficiali, fie chinezi, fie de alte naționalități.

Eveniment: Ziua limbii chineze!

Ce căutam eu acolo?! Limbile zilei sunt, oare, mai multe decât limbile nopții?! (Alt gând năvalnic, nu știu cum să mă opresc!

În afara faptului că eram total încurcată de motive — ca, de exemplu, „wtf, ce caut eu aici (în limba română)?”, fiind unul dintre ele— , de parcă nu era de-ajuns, mă mai încurcau și gândurile mele (veșnic) paralele!

Ce căutam era foarte simplu de explicat! Abia ce-mi înființasem propria Companie Teatrală. De recitat?!, o să mă întrebați, presimt! Degeaba întrebați, nu vă răspund! Să răspundă partenerul meu, că el îmi făcuse rost de prima noastră acțiune împreună, în independență. În dependență de mai multe, veți vedea…

Desigur că nu vrei să-ți deschizi activitatea în proaspăt înființata companie recitând în limba ta maternă și tradusă în chineză, când știi că ăștia-s campioni la traduceri… praf!

Cum ar fi: „Fuck vegetables”, „Slip and fall down carefully”, „Please don’t touch yourself, Let us help you to try out”, „Racist park”, „I like your smile, but unlike you put your shoes on my face”, „Soup for sluts”, „Tiny grass is dreaming”— hilarious chinese translation fails. Dar, vrei să prinzi cât mai multe contracte, fiind la început și, se înțelege de la sine că nu îl refuzi pe primul!

Sigur că, atunci când am luat decizia să ne dislocăm de postul de/la stat și să ne punem pe picioare propria afacere, fără să renunțăm la diplomele noastre de actori, nu ne-am pus și altele în cârcă. Cum ar fi pregătirea psihică pentru un moment ca cel istorisit acu, de subsemnata, dacă nu chiar niște cursuri de limbi străine. Asta cu cursurile cere timp, e de înțeles că nu o iei în calcul din prima. (Nu?)

Dar, deh, numele meu e Săpunaru, dacă nu știați! Înțelegeți? Și, funia? Unde-i funia? 

În numele partenerului, dar nu vi-l zic! Că n-am acordul. Tot ce pot zice e că e sinonim cu funie! Pricepeți? Wink! Hai, că pricepeți!

Noi doi (S),  ne-am zis într-o bună (?) zi: tu(adică eu), țac, o să faci aia și tu (adică el!), pac, o să faci ailaltă și gata, am înființat compania! Baftă! (În limba română!) Baftă în alte limbi… altă dată! Că doar s-au terminat evenimentele corporatiste românești fix la noi, nu?,

Ca o ironie (fină!), alături de sediul nostru social, pe strada Martin Luther nr. 2, scria mare (cât să nu dai cu capul):

NOU: Cursuri de limbi străine pentru firme 



Traduceri specializate, of course!
logo_swiss_solutions-patrat

Lângă, rețineți! Nu mai încolo! La doi pași! 

Ne despărțeau numai câțiva metri și un zid (acu, chinezesc).

Domnul S (colegul meu, cu nume sinonim cu „funie”) găsise deja drum online către Agenția de traduceri Swiss Solutions, fiind un împătimit al căutărilor pe Facebook — și asta am aflat ulterior —, dar nu i-a trecut prin cap că am avea nevoie de propriul interpret, ca să nu rămânem la mâna interpretului chinez, din dotarea ambasadei. Mie, nici atât! (Îmi amintesc că am citit undeva că limba chineză e cea mai vorbită limbă de pe pământ și tare m-am mai mirat).

Acum o să mă întrebați de ce nu și-au adus ei artiști de-ai lor? Păi, și-au adus! Noi eram invitați din partea ambasadei române și fiecare ambasadă își avea reprezentanții ei, care pregătise câte un moment dintr-ăsta artistic, omagiu limbii și culturii chineze (prestând din propria limbă&cultură).

Habar n-am ce au înțeles gazdele, dar nici nu cred că vreau să mai știu, faptul e consumat de-acum. Singurul gând care m-a consolat a fost că și ceilalți artiști de alte naționalități au beneficitat de FIX același tratament.

Nu vreau să insinuez că interpretul angajat de ambasada Chinei nu era bun. Însă, judecând după fețele nedumerite ale ambasadorului și oficialilor… Nu știu ce-am înțărcat, cuprins sau scuturat! În niciun caz nu s-a interpretat momentul artistic așa: „It takes two to tango. The words are on us!”Cât despre încurcat…

Când e vorba de relații dintr-astea comerciale între firme, că vinzi un spectacol sau un obiect, e vorba de expunere, în primul rând, la noi culturi.

Și, nu văd cum altfel s-ar putea dezvolta această interacțiune, în limitele ei decente, dacă nu realizezi la timp cât de important poate fi un moment, ca cel relatat de mine, în cariera TA.

Desigur că, aflându-ne la începuturi în ale afacerilor — chiar dacă o afacere cu miez artistic —, nu ne-am ars prea tare, dar nici nu a fost o acțiune aflată sub controlul nostru total, control care, în definitiv, e cel care aduce profitul.

Când limba sursă e una și limba țintă e alta, asta presupune o bună cunoaștere a ambelor limbi, pentru ca procesul de traducere să nu fie alterat. Cunoștințele lingvistice ale traducătorului și, în cazul nostru, cele ale interpretului, trebuie să fie impecabile, în funcție de domeniu.

Tărâmul artistic e și-așa unul încărcat cu simboluri și subînțelesuri, așa încât uneori ar fi nevoie de un translator din limba ta (actorule), în limba lor, a spectatorilor; deși vorbitori ai aceleiași limbi…

Sigur că, pentru afacerea noastră, am putea să ne raportăm numai la evenimente românești și să le evităm pe cele străine, care ne-ar putea dăuna imaginii pe care ne-o dorim nouă, ca actori, implicit companiei. Dar, nu cred că e un plan de afaceri de viitor!

Mai ales că Swiss Solutions are traducători specializați în 80 de limbi (și sute de combinații de limbi), n-ar fi păcat să nu profităm?

received_1669335343096928

O afacere nu e chiar „țac-pac”!

Asigură-te că ai ceea ce îți trebuie! Și, totul se poate schimba numai înspre bine… cu primul TĂU curs.

SuperBlog2017, Proba nr.7

Note de subsol:

1. În text am scris cu „italice” câteva expresii româneşti numai şi numai fiindcă mă distra gândul cum ar putea fi traduse şi dacă li s-ar păstra sau nu sensul.

2. Din fericire, prestația la ambasadă s-a petrecut în vis, dar Agenția şi serviciile ei sunt cât se poate de reale!

 

Anunțuri

Hotel Royal

In SuperBlog2017 on Octombrie 13, 2017 at 10:49 PM

Trăiesc pe bucăți. Ca orice om. Și, în mare parte, în orașul unde m-am născut, deși, mă consider un zburător, căci gândurile-mi sunt năvalnice, imaginația nu-mi stă locului niciun moment. E explicabil, până la un punct, fiindcă așa sunt artiștii. Nu sunt conștientă de tumultul și largul vieții, nici n-aș avea cum să fiu propriul meu spectator, oricât mi-ar plăcea asta.

La un moment dat mi-a trecut prin minte să-mi număr plecările. Nu plecările toate, desigur, căci ar intra aici și chestii mai sensibile. Doar călătoriile! Să le număr, e un fel de-a spune. De fapt, ideea era să le așez pe hârtie și apoi să încep a le bifa pe hartă. Nu cea a lumii întregi, ci aceasta, a limbii noastre atât de bogată în sclipiri de moment și înțelesuri.

Am călătorit mult în trecut. Pe vremea aceea eram un tânăr actor amator, angajat la teatrul din oraș (nu ca acum, profesionist bătrân și liber de orice angajament — posturi blocate). Călătoream mult căci mergeam la multele festivaluri de teatru de amatori, existente la acea vreme, astăzi împuținate și ele.

Harta asta a mea — în bifare încă — pare mai degrabă  o „oală” cu memorii, așa încât o să-i pun un capac transparent pentru moment, iar eu o să mă opresc din fierberea cu care am început prin a mai scoate la iveală doar o singură particularitate a  acestor călătorii (după care mă topesc): Hotelul!

Nu știu dacă am mai povestit, dar, dacă ajungeam într-un oraș nou și eram cazați la un internat — lucru care se întâmpla destul de frecvent, căci era costisitor pentru organizator să fie cazate toate trupele participante în festival numai în hoteluri —, eu, înainte de a se face ora de începere a spectacolelor, dădeam fuguța și căutam hotelul cel mai apropiat de locul de cazare și exersam ieșiri de gală, din fața ușii hotelului, imaginându-mi că sunt o celebritate a acelor timpuri. Bineînțeles, și mintea îmi era mai tânără, și naivitatea (inocența) mai în floare… Acum sunt ceva mai rezervată.

Când mă întorceam, colegii mei mă ischiteau în legătură cu zâmbetul meu, larg, până dincolo de urechi, căci observau disparțiile mele frecvente, însă nu le spuneam nimic. Pentru ei, eu mergeam la plimbare și atâta tot! Nu le spuneam nimic, pentru că, evident, ar fi râs de mine.

Ei, bine, acum, după atâția ani, am rămas tot la fel de interesată în astfel de incursiuni, numai că le fac mai profesioniste — și plecările!— și, dacă ar fi după mine (și buget), aș locui din hotel în hotel, nu mi-ar trebui o casă decât ca s-o folosesc tot în regim hotelier, ca frecvență. Ca să simți o plecare, trebuie mai întâi să ai de unde, ca să-i simți actul acela minunat al desprinderii, pe care îl numim libertate.

Mi-am amintit toate astea căci, în Decembrie voi sta la un hotel în Poiana Brașov, e deja în rezervare pe undeva, în coacere, pe numele meu la Hotel Royal. Nu, nu merg la vreun festival de teatru, v-am zis deja că s-au împuținat plecările mele în ce privește acest aspect. În Decembrie e Gala SuperBlog, iar eu — având la activ vreo 9 participări în concurs, asta de-acum ar fi a 10-a — sunt, practic, o veterană a SB-ului și nu mi-ar plăcea să lipsesc.


Cumva, întâlnirile astea cu organizatorii, reprezentanții firmelor ce sponsorizează aceste probe și cu superblogării seamănă, pe undeva, cu acele vacanțe ale mele din trecut, în ce privește emoția momentului. Deosebirea majoră ar fi că la SuperBlog, până acum, am beneficiat numai de cazare în hoteluri (sau pensiuni) și nu mai trebuie să exersez ieșiri regale imaginare, din fața ușii, ci le pot executa, privilegiată, din interior, cu bună știință și beneficiară a facilităților de cazare proprii locului.

Hotelul Royal este situat în apropierea unui lac (Miorița), la 1 numai km de teleschi, iar amplasarea hotelului oferă o priveliște frumoasă (na, cui nu îi place în Poiana Brașov?) plus facilitățile de agrement și relaxare ale hotelului: saună, bar, biliard, darts electronic, fotbal de masă.

Trăim pe bucăți, cum ziceam, și, între aceste bucăți ale mele — bucăți de gânduri, de călătorie, de visare — eu adaug câte un loc de cazare. Unii numără gâște, bani etc, iar alții, ca mine, ieșiri din hoteluri, cât mai reale și, când e cu putință, cu adevărat regale.

SuperBlog2017, proba nr.6, sponsor: 

Un nume nou de învățat

In SuperBlog2017 on Octombrie 12, 2017 at 12:58 AM

Mi-a venit să încep cu „a fost odată”, dar ceea ce urmează să scriu nu e o poveste, dar nici realitate nu-i! De fapt, poate că e ceva între, un ceva despre o lume pe care nu o știm, doar o intuim și, cel mai adesea o improvizăm de-a dreptul.

Să încep, totuși, cumva…

De un an de zile fac voluntariat la un Centru de Zi. Sună rece numele ăsta al locului, dar oamenii de-acolo sunt calzi.

Copiii care vin în Centru, la recuperare, merg la școli speciale, în funcție de deficiențele lor, iar după ore vin, însoțiți de părinți, mai ales ca aceștia din urmă să-și recapete zâmbetul măcar pentru câteva minute.

Pe mine m-a adus acolo teatrul „meu”, dacă nu cumva nevoia mea de a-l descoperi în forme noi. Cumva, mi-am zis că el, teatrul, chiar poate crea un mediu real în care copiii cu sindrom Down, Asperger, autism, ADHD, cu deficiențe de vedere și deficiențe de auz să fie doar copii.

Căci, un copil cu probleme, oricare ar fi ele, este mai înainte de toate un copil, nu-i așa?

Dincolo de jocul de rol, care îi poate ajuta să se coordoneze — dar și alte joculețe de dezvoltare personală—,  mi-a trecut prin minte că, poate, într-o bună zi, aș putea să fac, împreună cu personalul Centrului, un spectacol de teatru-dans, mai întâi cu grupa de copii — mixtă, cu diferite deficiențe—, cu care lucrez eu, apoi, în funcție de disponibilitate și implicare exterioară, mai ales financiară, să putem integra în spectacol toți copiii care frecventează Centrul.

Uite-așa, cât ai zice Edifier, ne-a prins aventura!

Cum de zis, am zis, mai rămânea de făcut, am chemat toți terapeuții în sala unde îmi țin eu cursurile (de fapt, eu îi zic sala de visare) și, ce-a urmat e mai ușor de văzut, decât de povestit, oricât de ludică, în scris, aș fi eu.

Ah, muzica, cum de nu mă gândisem până atunci! îmi ziceam privind și observând exaltarea în comunicare, care, de altfel e cea mai grea dintre toate, indiferent de felul de terapie.

Timp de o oră, dacă nu şi mai mult, ne-am închipuit că boala e doar un cuvânt şi, dacă nu eram eu coordonatorul, cu siguranță că aș fi fugit la baie să mă smiorcăi, ca să eliberez emoția momentului.

Jocul surprins în filmare se numeşte „oglinda”. Şi, nu l-am ales întâmplător pentru reprezentație, fiindcă, în fond, dacă celuilalt din față nu îi e bine sau nu e în apele lui cele mai prielnice, poate că îl ajută „oglinda-om” din fața lui să fie ceea ce poate fi şi nu ştie că e, mai ştii?!

Chiar și-așa, ochiul din afară fiind, tot nu mi-am putut stăpâni câteva lacrimi, dar chipul meu nu exprima nicidecum suferință sau milă pentru acești copiii minunați, ci deplină fericire, dovadă filmarea (cu acordul participanților și al părinților).

Mărturisesc că n-am anticipat emoția cu care au intrat în acest joc „colegii” mei.  Sunt extrem de emotivi și nu le place să se expună așa în fața copiilor.

Dar, cumva, ziua aceea golaşă, începând ca o oricare altă zi, la acel moment, îmbrăcată de muzică, a schimbat ceva în ei… Și tot acest aranjament în mine. 

img_0314img_0315img_0316

Am pomenit mai devreme un cuvânt, care poate vi s-a părut străin, la vremea (şi locul lui) în propoziție!

Imediat vă dumiresc!

Astăzi, răsfoind căile internetului, am descoperit lângă Brandul EDIFIER, despre care ştiam prea puține şi, mai ales specificații tehnice (ştiți că mie îmi place să cânt, ba chiar am pe almanahebandcamp destule lălăituri), cuvântul „comunitate”, căci  Edifier oferă burse unor studenți (diverse discipline) de la Institutul de Tehnologie din Beijing.

Programul lor de burse are chiar și un angajament vizavi de inovație.

Totodată, prin programul EDIFIER Angel Sound Foundation, această companie îi ajută pe copiii cu deficiențe de auz să descopere magia asta minunată a sunetului. (Fundația a primit la lansare, din partea EDIFIER, o donație de 2 milioane de dolari, astfel că, peste 60 de copii cu deficiențe de auz au primit implanturi cohleare).

Deși, Edifier , înseamnă, în primul rând, pasiune pentru sunet, pasiune pentru design și pasiune pentru calitate, eleganță și, nu în ultimul rând, experiență.

Și, văzând toate informațiile astea, m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat (și mai mult decât fusese) dacă în locul sistemului avut (habar n-am ce marcă!), era un E25HD Luna Eclipse Home Theatre?

E25HD-Luna-Eclipse-Home-Theatre

Am fi vorbit acum şi de rezonanță acustică performantă?! Am fi!

Edifer este un nume nou de învățat! Sunetul bun poate schimba lumi, gânduri, vise…

 

Superblog2017, Proba nr.5, Sponsor: logo-magazinultau_1504192561