alma nahe

Mulură

In Cartea în care se tace on Februarie 5, 2017 at 11:50 AM

Cuvintele nu sunt zâne.

Nu sunt o nuia,

nu sunt nici un ceasornic solar.

Uneori sunt obiecte.

Dacă-ți satură întâia sete, dă-le drumul!

Dacă-ți satură întâia foame, dă-le drumul!

Radiografia unui protest mic

In cap umplut on Februarie 4, 2017 at 3:34 PM

Sunt un om care înțelege de ce „…uie”. În stradă. Dar unul care înțelege că sunt și copii care știu să citească. Mă cenzurez, nu fiindcă aș fi o pudică, ci pentru că am în listă copii (deși regulamentul feisbuc nu permite, știm cu toții că nu există nicio barieră concretă în direcția asta). Poate ieșim cândva și pentru asta! Și pentru teme mult mai sensibile decât „dragneostea de țară”. Cum ar fi „dragostea de om”. Dar asta e o altă „instituție”. 

E în firea noastră să ne arătăm principiali, cred. Este, oare, calea corectă să abrogăm principiul după care ne ghidăm în creștere și educare, doar fiindcă credem că niște „ciume” își merită „uia”? Au murit cuvintele?! N-au murit! Sunt tot acolo, dar a murit omenia! Și roșul din obraz. Și românu’ nu e numai poet, s-a dezvoltat mare miștocar! Cu pancarte! Cu păpuși! Cu „ula-n sus, ula-n jos”. Cu orice, ca să înveselim pretextul atât de serios al ieșirii în stradă. Și e bine, înfrângem încrâncenarea. Dar…

Și pesediștii au copii? Or fi având, dar… altă întrebare! Altă temă. Noi vom fi vinovați de ura lor și „uia” pe care le-am servit-o părinților lor, neținând cont de acest aspect. Asta e un fel de paranteză pentru acel VIITOR pe care îl tot pomenim cu toții.
Acum… 

1. O să mă fac și eu vinovată de ceva! De textul ăsta, de exemplu! Care nu e scris în extaz obișnuit de manifestant sentimental pro lege. Un text cu mănunchi de chei, dar cu lacătul în altă parte. Cam ca țara noastră, așa! 

Eu ies în stradă. Am un motiv: am citit textul OUG! De mai multe ori! Dacă „… uie” se citește repede, în două silabe mușcând sau strigat din bojoci, de-l înțeleg până și copiii, nu e la fel de ușor să citești variațiunile aruncate pe piață ale OUG. Și ÎN. Fiindcă textul OUG nu e despre citit. E despre înțeles, deci, implicit despre interpretare, despre noțiuni de drept, despre căi de atac, despre înțelesul cuvântului „favorabil” ș.a.m.d. 

Sunt într-un moment în care îmi justific protestul psihic în fiecare secundă. Mie. Nu acela mult! Ăla puțin. Din mine. Dacă sunt intoxicată??? Oho!!! Variante multe. Dar… Încă un „dar”!

Eu nu mă identific cu strigăturile, cu scandările, cu vuvuzelele. De obicei! În plus, tema e oricum grea și e muncă cu sine să păstrezi pretextul ieșirii, fiindcă asta înseamnă să nu-l socoți local și să-l lași pe #Oprișan să dispară pentru moment din portavoce. Adevărul e că tema manifestării e un ceva secundar într-o piață mică, cu o stradă mică, un bulevard mic și o populație mică, care trăiește în case mici. Cu mușcate la fereastră. 

De aceea, din a doua zi stau în marginea lui de protest în contemplare, în căutarea unui text propriu, dincolo de intoxicare. Semnez condica. Nici nu îngraș rândurile, dar nici nu le subțiez. Nu strig și de-asta nici nu sughit. Adică, nu rămân fără aer. E un altfel de #rezist. Dar o fac pentru că în prima zi am ieșit la 23.30 și eram singură în Piață. La și 35 a mai venit un cunoscut. Al treilea era deja un politician… Sunt multe alte dedesubturi, particularități ale locului, dar pe care nu le voi aborda pentru că sunt prea mici. În mine! La urma-urmei un protest e opac, de grup, nu are o transparență particulară. De aceea scriu. Pentru a-l particulariza!

Dacă elimini particularitățile, ești unit la întreaga manifestare și concluzia e clară: PSD s-a grăbit! Asta mă îngrijorează. De aceea!!!

2. L-am votat pe Klaus, dar nu sunt „românul lui din stradă” care se uită la el cum papă pișcoțelul ăla din Malta și îi curg balele după încă un mandat. N-am votat PSD, dar nu institui vreo carantină, mai ales pe feisbuc, pentru că… CIUMĂ. 
Pe mine mă zbuCIUMĂ răutatea noastră, a celor mici, dar care… mari! Unii cu alții! Ciumă e toată clasa politică, fiindcă mă neliniștește! Fiindcă eu vreau să fiu un cetățean liniștit. Accept STATUL, deși nu îi înțeleg toate scaunele! 

Situația din România nu e „very complicated”, Klaus, așa, doar pentru că PSD a mimat urgența. E și pentru că vă țineți limba între dinți și o rostiți cu accentul vostru! Prost! În ritmul vostru, sibianoteleormănean! Pe mustața voastră, dar scurgându-vă alert în bărbiile noastre, în bucătăriile noastre. Amândoi vreți să fiți președinți, și tu, și teleormăneanul, și e „care pe care”. Ați început campania din timp, foarte bine! Dar nu vă bazați niciunul pe votul meu! Și nici pe faptul că o să scot oameni din lista de feisbuc, ca să vi-i înmulțesc vouă, fiecăruia! O luptă virtuală e greu de abolit. De abrogat. Fiindcă e în vid. Nu mai sunteți pe cai și prostimea pe jos. Pe cai mari, poate, dar nu pe cai! „Intensitatea vătămării” noastre sper să n-aibă prag în ce vă privește, pe viitor! Viitorul ăla, de după câmpul vostru de luptă!

3. Eu nu ies în stradă să mă uit urât la mama pesedistă a prietenului meu, în stradă și el. Nici el la mama mea! Și aici e un #rezist pe care îl subliniez. 

Mama îl place pe Oprișan, fiindcă îl știe de când era copil. A mers și ea în Piața Unirii  alaltăieri, la protest. Fiindcă e supărată pe Dragnea că nu l-a tradus rapid, în limba română, pe „DE CE”. 

Pentru ea m-am dus alaltăieri să-l întreb pe un alt om cine e. Era un penelist cu o portavoce în fruntea unui protest local de susținere a Bucureștiului, dar care venise ca om. Așa, cică. Susținem. Ca oameni! Copiii, părinții. Orașele mici, orașele mari. 

Era singurul penelist? Habar n-am! Vorbească toți ca oameni, e liber, cred! Am întrebat și pentru mine, n-o să mint! Fiindcă nu vreau să ascult în Piață discurs de propagandă. Discursul era viermănos. Mi-a amintit de Traian Băsescu. 

4. Eu am alergie la DNA, cu tot cu fusta lui! S-a insinuat în ADN-ul meu, cu patimă! Prin televizor! Prin guvernul BOC și alte 100 OUG. Sper să se descalifice toți cândva sau să-i descalifice alții și să nu-i mai scriu prin mine! Printr-o OUG, așa cum au venit! Fiindcă „OPORTUNITATEA” nu e unidirecțional valabilă.

5. Ne pupăm la proteste, „make selfie, not war!” Dăm flori jandarmilor. Foarte frumos! Filmul e și va rămâne în live-uri ca fiind un TOT nemaipomenit de emoționant.  Doar că ei rămân cu toții în filmul lor, indiferenți la susținătorii lor. Dincolo de rigoarea legilor. Lor! Noi o să rămânem tot figurație! Mereu alta, dar nicidecum specială! Sper să nu uităm asta! 

Ei bine, și acum concluzia: eu astăzi ies fiindcă vreau să fiu mai mult, să mă identific cu societatea civilă, fără de care voi, oamenilor de stat, n-ați fi! Iar societatea civilă vă cere azi egalitate în fața legii și decizii care o avantajează.

De aceea, dacă se retrage OUG, eu nu mai sunt în conflict cu decizia proastră pe care a luat-o Guvernul în ce privește OUG. DAR… Dacă strada rămâne să ceară căderea Guvernului, eu voi ieși împotriva străzii aceleia și vreau să fie clar! Cred că abia acum înțeleg ce înseamnă „masă de manevră”, dar și democrație. Și o voi înrădacina așa cum e firesc, particular. În mine. Prin acest text, o fac și mai legitimă.

Gânduri de bun simț pentru TOȚI românii vă doresc, domnilor decidenți politici. Ample!!! Pace vouă celor ce veți fi citit și înțeles EXACT CE AM SCRIS și RAȚIU…NE! Înaintea emoției, de altfel firească… 

Protest în 3 culori, pe întuneric

In cap umplut on Februarie 1, 2017 at 6:18 PM

Zilele astea nu e bine să fii ziarist. Nici politician. Nici independent. Nici dependent de Facebook. Nici nu știi cum e mai bine să fii! Ce să fii? Să nu fii deloc nu e bine, în orice caz! Perfect vertical nu prea „încape” în om, n-avem nici măcar un oscior drept în noi, numa’ curbe. Presa „de opinie” servește jalnice mâzgăleli „de la fața locului”, politicienii recită cu ochii închiși, „de la spatele locului”, iar mie nu-mi vine alt „ceva” în minte (la -10 grade și la ceas târziu, în noapte) decât „varietatea infinită” a lui Shakespeare:

„Nu-s datini să-i răpească infinita varietate!”

Desigur, Shakespeare făcea referire la farmecele frumuseții Cleopatrei, dar acest pasaj e atât de autentic în acest context al farmecelor urâtului românesc politic! Care nu e numai roșu, să ne înțelegem! Acum e roșu, în noaptea asta, dar mai ieri era portocaliu și poate deveni chiar mâine foarte galben cu puțin albastru.

Un proiect nou, în general, poate să stârnească: râs, curiozitate, îndoială, satisfacție, insatisfacție, febră, furie etc. Contează locul, anotimpul, ziua (niciodată noaptea!!!) și, extrem de important, audiența. Excesul nu e întotdeauna bizar, dar imaginați-vă că în timpul Elisabetei (regina!) s-a dat o lege care nu permitea gulere mari.

Desigur, mai sunt și observatorii… Care ar găsi într-o astfel de lege elisabetană cumpătare, moderație, dar investigația, de pe margine, întotdeauna este și va fi imaginară. Și minusul se vede!!!

Un proiect nou, dar adus de ceva vechi, înrădăcinat ca fiind rău, trebuie să fie subtil, abia perceptibil. Spre deloc! Deși stabilit ca ocupant al scaunului de guvernant prin vot acest vechi.
Eu, dacă eram PSD, câștigam alegerile, dar nu le ocupam! Le lăsam tot lor, ălora de ne-au făcut și ei rău, din care unul azi a plecat, contemporan cu protestul, din fruntea partidului înființat de el. Către ce, nu mă îndoiesc că vom afla. Dar ei, cu toții, caută puterea. Fiindcă puterea e ceva „legitim”!

Să observi tot e o sarcină imposibilă. Să observi tot timpul e deja utopic. Dar ceea ce observ eu, cu ochii închiși de ceva timp, astfel că nu contează dacă sunt pe margine sau în mijloc, e că a dispărut frumusețea oricărei dezbateri, oricărei corespondențe cu realitatea. Deși avem propriile noastre pagini de realitate proprie acum…

Poate că e de vină Facebook-ul sau natura noastră umană care abia aștepta un loc virtual în care să urle, să se manifeste, să-și arate „dosul” și nurii, frustrată fiind de organizarea pe haite, pe care ne-o tolerăm de mii de ani încoace prin distanțe, acum unite prin wi-fi.

Un popor liber e de ținut în stare de repaus. Ca să fie pace! Inactiv, cum s-ar zice. Pe „sign out”, ca să fiu modernă! Mai ales că, deși nu ne ține bateria mult, avem baterii externe, deci și rezistență mai îndelungată.

De aceea nu e bine să ieși cu ordonanțe de urgență când ești „ciumă roșie”. Mai ales dacă nu e o urgență! S-a demonstrat de-a lungul timpului că românul tolerează portocaliul, deși portocaliul irită, tolerează galbenul cu puțin albastru, deși nimic nu-i verde nici la ei, dar nu tolerează roșul, oricât de populist ar fi. Și, aici, apropo, sper să ne redăm cândva nouă câte ceva, mult mai mult decât puținul căruia îi zicem enervați „populism”. Și frumusețea și eleganța culorilor. Din păcate, orice culoare, fără lumină, nu se vede în întuneric.

România de astăzi e formată din găști. Politice și apolitice! România e în modificări de expresie de 28 de ani. În materie de „ornamente” politice suntem ași. Și popi! Necesitatea ne-a învățat să modelăm percepția, dar totodată și să nu simțim aproape niciodată proporția justă. Eu însămi oscilez. Eu știu de unde scriu acum?! Tu știi de unde citești?!

Așa ajung și la „acțiunea scenică”. Dialogul nu încape nici el clar, uniform, punctual, cum nu încăpea OUG, dar poate că e timpul unui monolog, fie el numai interior. Spiritul omului, dacă e încă liber, va căuta pe mai departe în enigme, căutând să le înțeleagă rostul. Nu îndemnat, ci fiindcă așa îi dictează conștiința.

Ieșirile în stradă sunt dispuse „în părți”, dintre care numai unele ne solicită atenția. Sper numai ca efectul produs al acestui prezent să nu devină și el unul meschin. Fiindcă suntem recidiviști în d’ale meschinăriei. Să nu fie dintr-o parte chemarea e greu. Fiindcă tinde! Întotdeauna o va face. De vină e și starea vremii. Căldura e mai periculoasă decât frigul, mai nefavorabilă. Și febra!

Nu mă voi desprinde de prezent într-un mod mecanic, am rezervele mele! Am ieșit fiindcă nu sunt în acord cu unele puncte (şi linii) ale OUG! Uite aici care! Dar… !!!

Nu tolerez înjurăturile, în defavoarea argumentului, cum nu pot să nu observ că ne pricepem cu toții la „manevre” și, din ce în ce mai mult la „live-uri” aprinse. O să ne perfecționăm, sunt convinsă! O să ne filmăm în „budă”, cântând la duș, frecându-ne călcâiele. O să fim propriile noastre „tabloide”. Televiziunile și-au pierdut deja un mic codru din „pâinea” în exces de altădată.

Dacă sunt „pentru”? Hai să zicem că nu sunt împotrivă! Cândva, lăsam în culise civilia și nu demitizam actorul. Așa era atunci! Acum e alt timp. Atunci știam al cui era, dar nu făceam nimic. Acum nu știm al cui e, dar fac(em). E periculos să fii liber! E mai periculos decât să fii supus!

Tu, omule, mai poţi vorbi de o groapă măcar, fără să nu capete marginea sau adâncimea ei un fond politic? Ne săpăm unii altora gropi, gropile sunt şi ele făcute să fie astupate, ca şi gurile. Cum? Pe bani! De obicei, publici!

Ei, şi-atunci, cumva, de aici ne împărţim, despărţindu-ne. Am devenit cu toții gropari și câte-un craniu vesel iese, din când în când, de sub pământul rânced și ni se arată ca Yorick tânărului Hamlet ca să-i purtăm amintirea. În bine. Că, na, despre morţi, aşa cică: e de bun simţ!

Rețele (de socializare) ne cunosc obiceiurile de cititor, ne ştiu numerele de telefon sau adresele cu acordul nostru şi pot face ca informaţia pe care o livrează să aibă particularităţi care să ne „atingă”?! Aceasta e întrebarea. Și răspunsul!

Aceste rânduri le-am scris public. Dar mai mult mie! Ca să mă caut în culoare. În public. În întuneric.