alma nahe

Dacă fug

In Rece-n zi e, Recenzie, Strada Înclinată on Martie 19, 2017 at 9:50 PM

terri-blackstock-daca-fug-2000x2000

Dacă vreau să fug de lume, de aglomerările din mintea-mi, pun mâna pe o carte. Şi fug ca şi cum n-aş fi comis o crimă, dar puteam, şi mă ascund dincolo de realitate pe de-a-ntregul, bănuibilă. Înainte să citesc un manuscris, nu îi mângâi coperta. Ei bine, pe asta am frecat-o. Mult! Atât de mult încât era să uit s-o mai deschid.

Cărţile au, în general, coperta expresivă, vioaie acolo unde e vioi interiorul şi până la dimpotrivă, când o găseşti prea ascultătoare,  dar respirând şi aşa îi e şi aşezarea în cuvânt.

Fiind două cărţi în pachetul meu, ambele apărute la  Editura Act şi Politon, mi-am propus să aleg după copertă pe care s-o citesc prima şi, deşi o alesesem pe cealaltă dintru început, implacabil, palma mi s-a aşezat pe aceasta. Şi-a frecat!

Conţinutul unui manuscris se descheie în tine când îl apuci de primul cuvânt. „Dacă Fug” (If I run) mi-a smuls nasturii, rând pe rând, până să apuc să văd vreunul aşezat după coperta broşată, cu aripioare. Poate, pentru că abia aşteptam să mângâi nişte stropi de ploaie care se preling pe geamul unui vehicul şi coperta asta i-a încapsulat sau, poate cătuşele lui „g” m-au împerecheat definitiv cu ea…  Habar n-am!

După mine, coperta românească este cu mult mai îmbietoare decât cea americană.

Până să revin la acest gen literar, pe care l-am abandonat (nu mai ştiu când!), mi-am zis că dacă fug de el, nu pierd nimic, deşi trebuie să recunosc că nu toate cărţile sunt atât de slabe precum sunt cititorii lor. Nefiind chiar genul de scriitură care mă mişcă, culmea, pe aceasta n-am mai lăsat-o din mână până la final şi, ce să vezi, abia aştept a doua carte din serie: „If I’m found”. Precum şi pe ce-a de-a treia, că înţeleg că va fi o trilogie.

E sânge pe pantofii mei. I-am spălat pe talpă…” Aşa începe. Fraze scurte, gânduri exprimând acţiunile ce urmează din două unghiuri subiective ale fugii, cele de fugar şi celelalte de urmăritor, care se substituie imperceptibil. Adevărul e de la început expus, nu ne rămâne decât să urmărim cum se va ajunge la el într-un final.

Sper ca, întru consecvenţa-mi revenirii la acest gen, în următoarele două manuscrise acţiunea să iasă din zona de şablon american, care ofensează destul de acut imaginaţia mea (de obicei o înfumurată!) şi, care absoarbe (ca buretele) mai mult eroicele străduinţe literare şi mai puţin nevoia americănească de a construi un erou şablonat, subiect atât de pe placul spectatorilor americani. Nu o să insist asupra acestui dezavantaj de factură personală, dar ştiu că pentru unii dintre voi contează suflul unei cărţi şi o să vă mărturisesc că el nu este nici pe departe ceva neobişnuit de nou. Colb de stele, curcubeie, meditaţie? Categoric, nu!

Pentru amatorii de suspans „creştin”, povestea va fi exact ceea ce ei aşteaptă de la acest gen: meniu simplu, se citeşte repede!

Cum am făcut deja trimitere către descrierea subiectului (sub titlul cărţii), n-o să slăbesc şi mai mult suspansul povestind, care suspans, fără îndoială, face (cel mai probabil!) să fie acest roman ceea ce este: un bestseller.

Nu mi-am propus nici să fiu un soi de telegraf al poveştilor pe care le voi parcurge de-acu înainte, trimiţând semnale dependente numai de intuiţia fantastică care mă caracterizează (dacă nu mi-o laud eu, cine?!) în ceea ce priveşte gusturile celor care „almanahesc” în mod obişnuit pe aici. Cele ce vor urma, vor semăna cu nişte supravegheri care nu ţin de greutatea cazului, ci de toleranţă, deci vor semăna mai puţin (spre deloc!) cu acele cercetări executate sub imbold obişnuit de recenzor.

Dacă doriţi o lectură limpede (precum apa de izvor), sunteţi aproape de acest izvor, „Dacă fug” are o scriitură curgătoare, datorată, cred eu, în mare măsură, Alinei Grozea (traducătorul).

Altminteri, nu mai am de zis decât că „nu merită osteneala să faci înconjurul lumii ca să numeri pisicile din Zanzibar”. Asta aşa, în ce priveşte recenzia, ca un element de îmbiere în masă.

Supravegherile-recenzie ce vor urma (ce-a de-a doua va fi pentru „Walden sau viaţa în pădure”, Henry David Thoreau, din care am extras citatul cu pisicile din Zanzibar) au la bază o interacțiune prietenoasă cu Editura ACT și Politon şi va fi o acțiune constantă, sper, dar dependentă de apetitul meu de a mă repezi să sfâşii coletul în care şed cumințele cărțile trimise.

Mulțumesc Editurii că mă obligă în acest fel să citesc mult mai des şi sper eu, prin recenziile mele, să o facă şi alții!

Răscruce cu vanilie

In cap umplut on Martie 18, 2017 at 10:26 AM

Mi-a rămas imprimată, unde mă şi aflu acum la această răscruce, decapitarea unei păpuşi de catifeaCapul îi fusese descusut cândva şi umplut cu păstăi de vanilie şi trecuse, de multe ori, drept sursa amintirilor mele, de-a lungul şi de-a latul zilelor trăite în acest cartier-laboratorîn care mi se injectase ceas de ceas ideea că, toate capetele de om sunt şi e obligatoriu să fie umplute cu păstăi de vanilie.

O singură păpuşă mai rămăsese cu capul pe umeri, oarecum: o nălucă în dungi, exprimând cu tot corpul ei o veşnică şi inexorabilă lene. Scăpase, deoarece decapitatorul celorlalte se distra mai întâi copios, prinzând-o de cap şi de picioare, cu elastic, de barele patului, vrând să-i desprindă gâtul cu foarfeca, după care uşor, scâncind, se pornea, habar n-am din ce motiv, întotdeauna să coasă locu-i abia deschis, nu înainte să-i vâre înăuntru încă o păstaie.

La sfârşit, îşi vâra nasul în moalele capului ei, căci numai şi numai atunci putea cu adevărat să o plângă.

*

Am deschis valiza şi am întins-o cu grijă lângă foarfecă, am închis-o  şi m-am aşezat pe ea, cât să-mi trag înapoi sufletul, urmând să-l oblig să iasă în ora următoare în cea mai aprigă şi fără miros de vanilie lume…

( „jocul cuvintelor”, găzduit de Vienela)

Când aprecierea e un like mai fin

In Almanahe cu poze și g(l)umă on Martie 12, 2017 at 5:07 PM

logo-sissi

Mă uit la Sissi şi la şunca ei! Deşi, la drept vorbind, mă pot uita şi la mine. Mă rog, nu peste umăr, da’ mă uit!

17190574_1436329046397560_1606416845884311941_n

Şuncă (goală) CarOli

C-am avut parte de destule aprecieri şi eu, să ştiţi! Din faşă. Nu cu caru’! Nici cu trăsura regală. Cu ceva mai mic: o roabă, un făraş…

Taică-miu a apreciat, când eram mică, că am veleităţi de prinţesă, da’ şi-a dat seama repede că n-am posibilităţi. Contează, totuşi, aprecierea şi, mai puţin asocierea lui nefericită (imediat cum s-a prins că n-o să am nici zestre regală) cum că, dacă nu răzbesc ca prinţesă, găsesc eu ceva până la urmă. Cu care să ocup trotuarul. N-aveam nimic pe-atunci de apreciat, da’ măcar eram într-o staţie. Pe care nu scria nimic, dar eu îmi imaginam mereu că scrie „va urma”.

oli

Bunica avea casa la drum şi o staţie exact la poartă. Crescând, am ocupat destul spaţiu. Că, mama a apreciat şi ea că trebuie să mănânc un vagon de mere, iar în combinaţie cu alte alimente – nu existau forumuri de mămici pe vremea aceea -, m-am balonat. În sensul că am devenit chiar eu însămi un balon.

Dacă vi se pare că vă iau în balon sau, şi mai rău, pe mine, nu vă înşelaţi! Am hotărât să vă urc în el şi să vă zbor înapoi, înspre istoricul tuturor aprecierilor de care am avut parte de-a lungul vieţii mele, dar care, staţi liniştiţi, nu m-au leşinat.

În fine, aprecierile părinţilor mei sunt! Oricare ar fi ele şi în orice ambalaj. Chiar sunt! Sunt! Ce, nu mă credeţi?!

Soţ n-am, copii… Din flori? N-am! Aşa că rămân cu aprecierile celor pe care i-am iubit. Şi apreciat! Nu intru în detalii, da’ singura floricică pe care am primit-o de la un om de care eram eu îndrăgostită, a ţinut-o tot drumul altul. Cică îi era ruşine să meargă cu floarea în mână. Cred şi eu, ar fi părut că era îndrăgostit. Şi nu era o zi prea specială, era doar ziua mea.

Hai, mai bine să vedem cum apreciază străinii, că apropiaţii sunt… prea apropiaţi! Şi, uneori, supraapreciaţi.

Ultimul gest de apreciere a venit acum vreo două-trei zile. Afară ploua. Şi suna cam aşa: „dacă aş avea părul tău, aş avea toată lumea la picioare”. De la o femeie, către o alta, poate că sună ciudat, dar pun pariu că doamna s-a prins din prima că n-am lumea la picioare şi nici n-o s-o am vreodată, dar că i-ar sta bine cu o perucă roşcată.

=olimpia

Dacă vă mai spun şi că discuţia a avut loc într-un magazin cu mâncare pentru animale… Eh! Specifică femeilor trecute de 40 de primăveri… Asta cu pisicile.

pisi-oli

Nu vă ambalaţi, ştiu eu că ce e al meu, e al meu, chiar şi neapreciat! Acu, pare că am rămas eu singura neapreciată din lumea asta, dar nu e deloc aşa. Ia să scriu!

Acum vreo 4 ani am devenit personaj. În „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur”, o carte, scrisă de o zână. Mă rog, scrisoarea ce a apărut în carte era scrisă tot de mine, dar sunt personaj sau nu sunt? Căutaţi cartea pe Google, să vedeţi ce scumpă îi! Apreciere sau cum?!
alma nahe

Personaj de pagina 77! Cred că ocupam şi un sfert din 78, da’ nu îmi mai aduc aminte şi mi-e lene să-mi mişc şuncile acu!

Mă apreciază femeileee! ( şi îmi vine să cânt) Am şi voce, uite! (Caută-mă sub voce!)

„Sub pleoape, neştiută de tine, niciodată mai multă, străine!” Aşa începe cântecul. Parcă putea începe altfel?!

Desigur, în unele situatii se poate să fii prea multă şi, în altele, să fii multă, da’ să fii prea puţină! Hai, că aţi înțeles voi cum vine asta!

Aplauze! Aprecierile actorului. Care sunt! Aplauzele sunt nişte brute, totuşi! Nu ştii niciodată ce i-a mişcat pe spectatori: fundul meu mare sau sensibilitatea sufletului meu frumos, de har…tistă.

Însă, e momentul să vă spun că aprecierea cea mai fină (precum şunca Caroli), a venit de la o fetiţă, care mi-a zis într-o zi: „Ce frumos v-ati îmbrăcat azi, doamna!” Şi eu m-am uitat să văd ce luasem pe mine şi i-am zis repede, „adică, cu ce m-am îmbrăcat?”. Răspunsul ei a fost, „da, şi asta!”.

Mai târziu am înţeles ce voia să zică. Fiindcă aşa sunt eu, mă îmbrac în haine de om, dar mă dezbrac haină!(atenţie la accent) Străinilor. Cu copiii mă descurc, când le sunt profă de teatru.

De când mă ştiu, cele mai bune aprecieri le-am făcut eu. În legătură cu mine. Şi n-am scăpat niciodată ocazia să mi le şi scriu sau să mi le cânt singură. Uneori, mi le fac cu mâna mea.

flori

Handmade-istă! Asta mi-s! Încă cu firişoare de grăsime, de care n-am putut să scap niciodată, dar nu mă deranjează, nici nu le apreciez. Iaca, mi le fac săpun şi le arunc în nume (Săpunaru).

Nu v-am spus, da’ să ştiţi că eu ştiu să colorez orice halcă lipsă.

oli-pictură

Uneori sunt poetică! Alteori exact aşa, cu toate grăsimile la mine. Ar mai fi multe de zis, campania Caroli premiind cel mai frumos gest de apreciere din blogosferă. Dar, cum stăteam prost cu confirmările, dar şi cu memoria (la vârsta mea e de înţeles!), mi-am zis să nu ratez şansa ca eu să-mi tai o felie de apreciere, scriind acest articol.

Ştiu că mă apreciaţi şi voi! Dar, dacă o să fie secretul vostru şi nu scrieţi în comentarii asta, nu plec la Viena. Unul dintre premii, cel râvnit! Că cina romantică…eu nu cinez, am motivele mele!

Scrieţi.şi voi ce gesturi de apreciere v-au făcut să leşinaţi sau să vă clătinaţi măcar un pic. Leşinul e princiar, nu vă sfiiţi! Clătinatul e… nu ştiu ce e acum!

În speranţa că măcar v-am făcut să leşinaţi de râs, că romantism nu prea aveam azi la mine, a voastră CarOli. În sensul că eu, Oli (de la Olimpia) mă car acu!

Poftă bună! Şi uitaţi-vă la prinţesa Sissi! Aprecierea e peste tot, de ce nu şi în… şuncă!?

produse-sissi

Ah, să nu uit!

Apreciaţi blogări de-ai mei, de vă simţiţi în şuncile voastre, mai aveti timp până la ora 23:59:59 să scrieţi un articol despre aprecierile voastre particulare şi să-mi luaţi biletele de avion! Măcar o să mă împac cu gândul că sunteţi mai uşori ca mine.

Apreciat organizator concurs Caroli, am citit regulamentul, declar pe propria răspundere ca nu o să cadă avionul din cauza  kilogramelor în plus. Nu  îmi iau bagaj şi o să par şi eu mai uşoară, bine?!

Vă apreciez pe toţi! Şi nu uitaţi şi să… Like! Pe mai departe! Apreciați și șunca!

Cu bine!