alma nahe

Posts Tagged ‘poem’

Aorea

In Cartea în care se fluieră on Mai 12, 2017 at 12:54 PM

Când merg în urma cuvintelor, îmi suflec mânecile şi separ sufletul sălbatic de cel domesticit. Oamenii evită mâna din cuvânt, de parcă întreg conţinutul lor e în piept. Atunci eu le împodobesc gândul şi le spun că nu pâinea e cea care va hrăni totdeauna.

Când merg în spatele cuvintelor, stelele au vârfuri sublime, iar bogăţia soarelui, pe care o împart, e voluntară. Chiar dacă ne încălzim în mai multe feluri, răceala e şi ea la fel de umană.

Când merg printre cuvinte, nu scad şi nici nu adun, mai mult înmulţesc şi pe urmă împart. La urma urmei nu suntem altceva decât pene de împrumut şi suntem datori să înapoiem câte un cuvânt.

Când sunt cuvântul, pot privi acolo unde am mai rămas de privit, dezlipind pământul de cer. Aorea, ştiind care e soarele real , în apus, reflectându-se în ape.

În faţa unui cuvânt, pierzi! Zboară atât de jos, încât poţi atinge zvâcnitor unduirile ce dispar şi de aceea astăzi, nu! Ieri cere o pregătire cel puţin la fel de corespunzătoare…

Anunțuri

De la orice se poate ajunge în poem!

In Cartea în care se tace on Aprilie 29, 2017 at 12:57 PM

Dacă o să fiu întrebată vreodată de ce număr,
o să răspund: pentru poezie!
Eu număr bucăți de perete,
oameni iubind,
avioane
copaci,
pisici,
aspiratoare..
Când aspir, mă gâdilă ceva în talpă.
Mi se întâmplă, cred, că număr.
Gâdilătura în talpă vine şi dintr-o magie aparte a lumii,
unde nu mai stai în gunoaie.
V-ați întrebat vreodată cât gunoi intră într-o poezie?
Ce capacitate-o fi având?
Și câți microni de praf?
Uite un om închis în odaia lui, aspirând!
Vezi cum, orice ar face el,
în dosul faptelor lui nu se vede strălucirea-i iubind?
Rămâne de-a pururi imaginea singurătății lui:
un om periind covoare,
dinți
și zbătându-se să scape de praf şi de gunoaie
căutând pentru alţii cuvinte solare.

Exponat

In Cartea în care se tace on Aprilie 12, 2017 at 5:41 AM

Din când în când îmi vizitez iubirea,

am lăsat-o într-un muzeu dezafectat.

Cât timp nu sunt acolo, nu se întâmplă mai nimic, 

eu abia de-mi amintesc de ea, 

însă, de cum ajung,

totul începe a prinde viață şi eu atunci plătesc bilet, 

ca să o contemplu fără remuşcări.

Ea insistă să mă treacă pe listă,

vizitator permanent, 

dar eu nu cedez ispitei, căci nu o pot privi tot timpul.

Manifest absența

In Cartea în care se tace on Aprilie 18, 2016 at 7:20 PM

Când scriu,
începe totul atât de abrupt,
deja sunt călare pe un cal și trec zile,
uneori și nopți până mă dau jos de pe el,
nu e cert anotimpul,
însă simt că sunt un bun cetățean al gândului meu,
un chiriaș cu taxele la zi,
cu umbrelă,
în caz că plouă
(pe cal???),
dar la sfârșitul călătoriei văd, totuși,
că aș fi vrut să citesc cum m-am urcat pe cal,
unde eram.
Ce caut eu pe un cal?
Am făcut sex înainte să mă uc pe el?
Ce oi fi fumat?
Și de ce atâta prudență?
Manifest absența,
mai mult decât prezența,
dar mă bucur că ajung totuși undeva,
deși nu știu exact încotro.
Deși
ajung într-un loc acceptat,
de cunoscut ce îmi e.
La un moment dat, calul e epuizat,
cade,
eu îl împușc în cap ca să-i curm suferința
și pătimesc,
n-aș împușca un cal al altcuiva nicicând,
dar în poezie i-aș scoate și măruntaiele ăstuia,
fiindcă nu îi înțeleg devotamentul:
de fiecare dată când plec într-o poezie,
el apare sub mine viu și nevătămat.

Frec…venţe

In arena luptelor sterile on Septembrie 5, 2011 at 8:33 AM


Câteodată, mă gândesc
ca atunci când mai suntem doar noi doi,
singuri,
să nu mai vorbim despre noi.
Să ieşim afară şi
să vorbim despre vreme.
Aşa s-ar păstra şi distanţa la care (te) ţii,
cu felul ei, persuasiv, de-a mă atinge
lăsându-ne cu faţa mai aspră, poate,
atunci când vântul ne va lua pe sus,
mai răvăşiţi,
dar mai uşori, crezând că plutim,
şi cu privirea ‘nainte.
În primul rând că eu n-aş mai sta cu borcanul la ureche
ascultând fiece bătălie din inima ta,
iar tu, atunci, n-ai mai inventa, rănit, dar băţos,
linia aceea fină-n asfinţit,
care mă face să-ţi fiu, când aliat,
când inamicul, la lumina unui felinar.
Apoi am aduna, rând pe rând, toate oraşele,
toate blocurile, toate casele şi toate pătratele,
cărora, oricum nu le datorăm nimic,
deşi le tot reparăm şi văruim,
şi-am aprinde un foc nou,
cu o esenţă nouă,
poate şi-o pipă, cu o aromă nouă, neînarmaţi.
Cu un motiv nou,
fie el chiar şi-un bloc rotund…
Armele seducţiei le-am lăsa rezemate-n aşchii de poem,
şi-am asculta cântul
pe care, înserarea, cu praful ei stelar
ni l-ar desena galben pe negru, înainte de visare.
Şi, de mi s-ar înmuia genunchii,
prevăzând finalul lui, al cântului sau al visului,
aş şti cu siguranţă că ploaia ce va să vină,
o trimite toamna, cu alţi nori, mai argintii.
…sau că sesamoidele, scârţâind,
ştiu să ghicească sfârşitul de vară,
meteodependente.
Apoi, mi-ar fi foarte clar în acel moment când,
ca şi cum ţi-ai cere iertare,
ai aduce în discuţie luna plină,
sau lipsa ei,
că toate cuvintele rostite se mănâncă-ntre ele,
nu fiindcă trăim în lumi secrete,
unde ne jucăm cu toţii, de-a mama
şi de-a tata, ci pentru că
nerostitelor,
dacă nu le organizezi un marş de protest al sfinţilor,
înlăuntrul nostru nu mai scânteiază enigmatic,
nici vizibil, pe timp de zi.
Şi dacă la un moment dat (sau luat) m-ar încerca un frig,
aş jura că nu e acel ger al nepăsării,
cu care mă socoţi drept o femeie oarecare,
alunecând în ochii lor, cu gura ta,
un derdeluş.
Şi-atunci m-aş îmbrăca cu tine, ca şi cum
un pulover mi-aş trece peste cap, elastic:
(ochi)peste ochi, (nas)peste nas
(gură)peste gură, (gât)peste gât.
Mi-aş băga apoi mâinile în tine,
în locul acela special conceput pentru ele
şi, previzibil, fireşte, m-aş da mai aproape de foc.
Şi-aşa, încremeniţi unul într-altul şi-n acest „afară” născo(p)cit,
ne-am răspunde din simţiri, frecându-ne mâinile şi celelalte periferice amorţite.
Clipind doar la câte vreo rafală de vânt rece,
semn, însă, că suntem tot acolo,
ca şi cum centura scapulară, deşi incompletă, ne-ar uni,
şi nu, alunecoasă, vrerea.
Până când soarele, ridicându-se în zori,
ne-ar trimite razele-i ca pe nişte gânduri de aur,
dătătoare de văz.
Roua i-ar trezi pe tovarăşii tăi de până atunci,
soldăţeii de plumb,
care te fac să pari un general rezervat şi ursuz.
Noi am râde mai întâi de ei şi uniformele care-i fac să pară comuni.
Apoi, tu mi-ai face semn, discret, să-i organizez în batalioane
şi să-i trimit spre un alt război,
de capul lor.
Ei, obişnuiţi cu trezitul de dimineaţă,
Şi cu un singur personaj principal în viaţa lor,
ar inventa pe loc un cântec-întrebare, vesel,
de război, pentru avânt:
„De ce mama naibii, toate,
dar absolut toate,
tot încep şi
se tot termină mereu?
Nu-i prea uşor?!”
apoi s-ar arunca în ce-a mai rămas din focul, abia pâlpâind,
împrăştiind peste MINE,
acest nou „NOI„,
luminiţe verzi-albăstrui.

Mulţumesc, Angelik pentru desen! Să-i pui un nume! Sau „frecvenţe” să-i rămână, pe vecie! 🙂