alma nahe

Ca să capeţi cea mai frumoasă amintire cu Momondo…

In springsuperblog2018 on martie 9, 2018 at 2:49 PM

… ai nevoie de o coală albă de hârtie. Şi un fond… Bun! Pe fondul ăla bun se adună acele amintiri pentru care continui să îţi fabrici altele. Nu toţi avem un fond bun, nici amintirile noastre frumoase nu se aşază singure, nici în cale, nici în noi, aşa încât, un mic ajutor (în căutare) poate fi mană cerească.

O mică paranteză (o acoladă): m-am întrebat, la un moment dat, ce-i cu expresia „mană cerească”, am folosit cel mai cunoscut motor de căutare întru orice „in mondo” şi am acum un răspuns:  mana cerească e cea din Exod, nu e mana din Dex (sau când e supărat Dumnezeu), adică îmbinarea a două cuvinte ebraice: „man” şi „hu”, care s-ar traduce prin „ce-i asta?”

Ce-i asta o să ne lămurim pe parcurs…

rugăciune în albîntorcându-mă în albul meu, pentru o rugă către Dumnezeu, fond roş‘! Dumnezeu, în această povestire e catolic, ruga către el e îndreptată (către cer) din Viena, aşa încât nu cred că îi voi deranja pe alţi ortodocşi, de-ai mei, că o să mă leg puţin de fond. (Nu urmariţi săgeata, vârful e în jos fiindcă acolo se adună foile scrise, într-un recipient).

Mă leg de fond, fiindcă eu îl credeam albastru. De cer! Să cer pe albastru, mi se părea mai cu putinţă întru îndeplinire, să cer pe roşu nu am încercat! Până la acest fericit, frumos, deosebit moment: Viena, (Paşti sau Paşte, cum vrei!), 2017. Pios?… Să zicem! Şi, cred că m-am lămurit şi ce e cu roşul (vezi ouăle roşii, de Paşte/Paşti!)

Bineînţeles că omenirea l-ar putea invoca pe „cere şi ţi se va da” în orice context şi nu ar conta deloc fondul. În fond, orice fond e bun, dacă ajunge ruga unde trebuie!

Trebuie să (mă) mărturisesc că nu sunt atee, dar nici baticul nu îmi ţine Dumnezeul strâns în coc (ca să nu-mi iasă din cap) şi, nici genunchii mei nu execută constant şi nici exemplar, mătănii. Sunt undeva, prinsă între. Cred! Îmi place să cred că, simt că, în această lume, mă aflu într-un deplin, continuu şi veritabil stand up! Dacă n-ar fi aşa, poate l-aş ajunge pe Dumnezeu mai repede în mine. Sau invers! Aşa, ne cam fugărim! Se vede!  (vezi faţa mea!)

faţa mea în Melk

faţă de Melk

Faţă de Viena n-am (aveam o filmare lingând o îngheţată, pe fond muzical – clopotele Domului-, dar n-am dat-o youtube-ului la timp şi s-a pierdut).

Cândva, aveam faţă de dus la mănăstire, voind să mă fac mireasa Domnului, dar aveam 10 ani! Însă, cine se mărită cu adevărat la vârsta aia? Mai întâi trebuie să te cunoşti, să te afli pe sine, abia apoi poţi să alegi din ce ţi se dă, ce ţi se cuvine.

Oamenii se află, cel mai ades, într-o fugă, ştim! O fugă, pe care o numim, cuminte, călătorie scurtă. Prin Momondo acum (sau prin cine vreţi, altădată, oricum, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta, decât poate bunul simţ şi cele ce derivă dintr-acolo; bine, admit că şi inteligenţa ar trebui să fie. 🙂 )

Se duc, „se află”, se miră (de) ei! Doamne, ce mirat/ă sunt de ziduri! Ce vechi, ce nou! Ce mâncare, ce băutură! Doamne, ce mirat/ă sunt de munţi, dealuri, piatră, iarbă! Doamne, ce autostrăzi! ETC~! Şi pe urmă se întorc cu „cea mai frumoasă amintire”!

Eu sunt aeriană şi nu mă caut aşa. Nici la cap! Nici la picioare şi, nici pe unde m-or duce ele. Ambele! Cea mai frumoasă amintire sunt eu! Eu, în!

viena

Sau, la!

Nu minimalizez, cum uşor ar putea părea că! De atât timp am dispus, fiindcă depindeam de motorul  altcuiva.

Pe de altă parte, suficient cât să am parte şi de niţică hrană spirituală vieneză, şi de junk food-ul, pe care nu-l ocolim niciunii, nicicum, în călătorii.

Asta nu ne face mai puţin călători, chiar dacă mai grei!

 

Dar, să intru în biserică…

 

 

Stephansplatz-ul e… gri! Prea gri! Dar pe gri, aurul „dă” bine. Şi Dumnezeu dă! Ceea ce a făcut ca stucaturile (de aur) să nu-mi izbească gândurile. Lucru care nu s-a întâmplat la Abaţia din Melk, unde m-am şi închinat.

Dar mai avem ceva drum de străbătut până-ntr-acolo. Un minut, două… Pe hârtie, drumul e mai scurt! Şi Dumnezeu, poliglot! Şi nemuritor! Şi…

rugă

Nemurirea înseamnă să fii iubit de câţi mai mulţi oameni anonimi!* şi, cum ştiinţa e aceea de a crea iluzii acceptabile**, eu le-am atins pe amândouă, misiune îndeplinită. În bifare, o amintire frumoasă, fără „cea mai”, că e incomparabilă, deoarece e unicul gând adresat direct lui Dumnezeu, în scris. În rest nu prea dau eu acatiste.

Cum eu am vizitat Viena pe la prânz, iar slujba se ţinea undeva pe la ora 19.00, nu mi-am auzit gândul. ***

Cât despre El,…

Acum, călătoria la Viena o s-o încadrez la idei pentru călătorii scurte şi, înainte de a încheia, voi pomeni Melk-ul (un fel de Braşov), rapid, fiindcă şi acolo m-am lăsat în amintire, de data aceasta nu în scris, în scurta mea călătorie în Austria. Abia această din urmă amintire aş trece-o pe curat cu „cea mai”.

Cea mai frumoasă amintire din călătorii!

străfulgerareAbaţia din Melk, Prima zi de Paşti/Paşte.

Ei, bine, am simţit-o! Străfulgerarea dumnezeiască! Deşi, se prea poate ca ceea ce am simţit să fi fost doar forţa celor 4 virtuţi: Înţelepciunea, Dreptatea, Tăria si Cumpătarea****.

Ascultând slujba în limba germană (de data aceasta am nimerit-o, zi de sărbătoare, na!), m-au podidit deodată lacrimile. Acuma, ce să zic, limba germană nu e stimulent pentru dat apă la şoareci, fie ele de fericire!

Asta mi-aduce aminte de un micropoem de-al meu:

„Începe din mijloc, Doamne,
transpiră și adaugă o legătură de mentă
și,
fiindcă eu nu pot termina nimic,
dă-mi o limbă
ca să uit de mine”. (Freamătă-mă, septembrie2015)

Acum, ce să zic, poate limba lui Goethe e limba ce i-o ceream! Însă, revenirea din sentimentul acela n-a fost uşoară deloc. Dat fiind că, totuşi, Dumnezeu nu sună atât de melodios în limba germană, mein Gott şi, nici slujba în numele lui.

Sau poate că a fost numai gândul la tonele de aur ce oboseau pereţii şi tavanele, în pofida săracilor lumii şi, totul s-a suprapus cu finalul concertului coral, că m-a străfulgerat şi asta. Dar înţeleg că e nevoie de cultură. (De aur?!) Sunt om de cultură, deci o să trec finuţ peste! N-o să mai intru (în biserică), o arăt pe dinafară (N-am sărit gardul, am ţinut telefonul cu mâna stângă).

abaţia din melk

Exact-exact, nu voi şti ce-a fost, mă voi întreba”ce-i asta” până când voi ajunge în locul acela cu verdeaţă, dar ceea ce am simţit eu nu era nici fericire, nici tristeţe… Aşa s-a simţit în mine, aşa o încremenesc în amintire, iar, dacă aşa se simte iubirea divină, mai vreau!

Cât despre Momondo

momondo

Şi, un citat din „ei”:

„Misiunea noastră? De a crea un univers de călătorie îndrăzneț și colorat, care să unească utilizatorii și să le insufle pasiunea de a cunoaște lumea. De a aduce oamenii împreună pentru a face schimb de idei noi și de a împărtăși povești autentice. Și de a ne bucura de întreaga diversitate a lumii, cu tot ce ne oferă ea.”


Ca să capăt (eu) cea mai frumoasă amintire a fost nevoie să merg în Austria.

Ca să capeţi (tu) cea mai frumoasă amintire cu Momondo, poţi s-o faci la modul clasic, folosind binecunoscutul motor de căutare cu acelaşi nume, dar, de data aceasta, având 6 vouchere în buzunare. Ele nu se pot obţine scriindu-i bileţele lui Dumnezeu, ci povestind, printr-un comentariu la acest articol, cea mai frumoasă amintire din călătoriile TALE/ voastre.

Termen limită pentru comentarii: vineri, 16 martie 2018, inclusiv (până la ora 23:59)

Indiciu: O călătorie poate însemna o plimbare în apropierea orașului sau un bilet doar dus într-un loc de care nu ai auzit niciodată.

Poveștile voastre, dacă sunt impresionante, pot fi premiate cu un city-break de 500 euro sau cu unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro, puse, cu generozitate, la dispoziţia voastră, de către MOMONDO. Succes vouă!

 

 

Aveţi voie să distribuiţi articolul?! V-aş mulţumi! Voie bună! Şi comentarii inspirate!


Proba nr.2, SpringSuperBlog 2018, sponsor: press-logo-momondo_colour-300x300


*, **S.Freud, citate

*** La StephansPlatz, bileţelele către Dumnezeu se citesc cu voce tare, în cadrul slujbei, fiecare pre limba lui, nu traduse

****Inscripţii la intrarea în Biblioteca Abaţieiinscripţii

 

Reclame
  1. Ma gândeam eu ca despre Austria ai sa scrii… de fapt, despre tine, acolo. 🙂 Daca ar fi trebuit sa scriu neaparat despre calatoriile în afara granitelor, cred ca as fi scris despre vizita la Amsterdam. A fost de toata beleaua!

  2. Eu nu călătoresc decât online. Dacă aş avea timp, aş povesti cum m-am plimbat, agăţată de telescopul Hubble, printre stele. 🙂

    • Poate fi şi o călătorie până în spatele blocului. Dacă e magică, îți poate aduce un premiu. Nu trebuie să fie în depărtări! 🙂

      • Buna seara ! Vreau sa iti spun o poveste minunata. In vara anului 2015 noi si cuscrii nostri am fost anuntati de fata mea si ginerele meu sa ne facem bagaj lejer, pentr-o saptamana, ca vom pleca undeva cu ei. Am întrebat ce destinație vom avea, dar au spus că este surpriza. Am facut bagajele, iar noaptea pe la trei am plecat cu masinile spre București, mai precis spre aeroportul Otopeni. Acolo am ramas toti surprinsi ca „ce sa cautam noi acolo, la aeroport?”.
        Deci, surpriza pe care copiii nostri ne-au facut-o, a fost O SĂPTĂMÂNĂ DE VACANȚĂ LA PARIS.
        A fost o super surpriza, mai ales ca la Paris am aflat vestea cea mare si anume ca, fata mea urmează să aducă pe lume primul copilas!
        Surprize foarte mari!
        Ne-am bucurat tare mult de ambele surprize. Ajunsi la Paris ,ne-am cazat si nu am mai pierdut timp in camere, iesind la plimbare. Primul obiectiv a fost Turnul Eiffel, a urmat Catedrala Notre Dame. Am făcut turul orașului…
        Cat am stat la Paris am mai vizitat: DisneyLand, Arcul de Triumf, Castelul Versailles, Muzeul Luvru,. Am vizitat foarte multe alte obiective si acestea au fost surprizele cele mai frumoase din viata mea!

  3. N-am nicio poveste impresionantă, dar îmi amintesc cum am călătorit departe de un concurs bianual care m-a obsedat vreo 3 ani. Parcă s-au rupt brusc nişte lanţuri şi m-am putut teleporta „spre alte zări de soare pline”. 😀

    • Un comentariu cu care să câştigi te-ar mai apropia. Nu că ai vrea! 🙂

      • 😆
        Nu mă simt în stare de un comentariu cu care să câştig. Mai ales că sufăr, ca de obicei, de lipsă acută de timp. 😉

        • Tuşă, nu te mai alinta! Poveştile tale sunt scrise exact pe acelaşi fond (motiv!)… Hai, că poţi! Jur! Te susţin!
          Ca o încurajare, aşa, îţi mărturisesc că articolele mele sunt scrise în ţipete de copil, unul de 3 ani, altul de 4 şi ceva, prrintre firimituri de măturat şi alte sunete şi zgomote de maşinuţe, fiindcă până la 5, în fiecare zi, am 2 băieţi!

          Nu mai zic de ziua de azi, când mi l-a adus pe unul dintre ei vomând şi a trebuit să-l oblojesc, în timp ce scriam pentru proba 3. :))
          De aceea nici nu sunt sigură că voi scrie până la capăt în concurs, dar na, insist…

          Nu mai pun la socoteală repetiţiile pentru un nou spectacol, acuşi-acuşi vine Stagiunea Teatrală a E|levilor… 🙂

  4. Scrii pe undeva prin articol:„baticul nu îmi ţine Dumnezeul strâns în coc (ca să nu-mi iasă din cap)”. Eu pe de altă parte mă întreb pentru ce altceva ar fi lăsat Dumnezeu atât cocul, cât și baticul. Glumesc. Și încerc să-ți spun bine ai revenit, căci nici măcar nu am văzut când ai intrat în competiție.

  5. Eram cu maică-mea și soră-mea, pe la 9 dimineața, intr-o duminică. Morți de somn. Şi…

    s-a gândit mama, așa : „ia hai până la Soveja!” Și ne-am dus la Soveja, cu chef, cu mașina şi… orele nedormite.

    Părea ceva așa, simpluț celor ce povesteam asta, da’ mie mi-a trezit o emoție indescriptibilă atunci când, mort de oboseală, pur și simplu râdeam sub soare cu cele mai importante femei din viața mea și catalogam cetățenele mai în vârsta drept „camere de filmat”. Sau, când vedeam moșuleți care vindeau vin şi le ziceam „dezgustători”, în loc de degustători și râdeam ca proștii, toți trei, într-un Alfa Romeo încins de soare.

    Iaca! O călătorie cu multă dragoste…

  6. Intr-o seara de august, pe la ora 20, am fost sunat de un prieten si m-a intrebat daca merg la Campuri, la prietena lui. Avand in vedere ca era vara si ca nu aveam altceva mai bun de facut la ora aceea si aveam chef de o plimbare, am acceptat. Nu puteam pleca singuri, asa ca am mai sunat un prieten si am plecat la drum cu masina tatalui prietenului care ma sunase.
    Da, cel care conducea avea permis! Nu stiam cati Kilometri sunt pana acolo sau cum sa ajungem, dar aveam GPS!!! A fost un fel de expeditie. Eu si celalalt baiat ne certam pe locul din dreapta al masinii, pentru ca amandoi voiam sa stam in fata, ca sa simtim mai bine adrenalina si cum masina are doar 2 locuri in fata, unul dintre noi trebuia sa stea in spate. Pana la urma, am picat de acord sa stau eu in fata la dus si el la intors. Era o distractie pe capul nostru…
    De distrat, ne distram dar trebuia sa fim atenti si la GPS. Evident ca nu prea am fost si am gresit de vreo cateva ori drumul. Intr-un final am ajuns la destinatie. Am intrat in casa la acea fata, dar n-am putut sta mult pentru ca ne plictisesem, asa ca am iesit la poarta, poate gasim ceva de facut. N-am gasit nimic de facut, asa ca ne-am gandit sa mergem cu masina pana la benzinarie pentru a ne cumpara cate ceva. Bine…ne era si frig pentru ca erau in jur de 10 grade Celsius si noi eram in pantaloni scurti si tricou.
    Evident ca nu putea lipsi inveselitoarea bere. Ne-am luat fiecare cate una, in afara de sofer; el si-a luat suc, cuminte si am plecat de la benzinarie. De la vanzatoare, am aflat ca in acea zona sunt porci mistreti si lumea pleca noaptea la porumb pentru a-l pazi de mistreti si ni s-a cam facut frica.
    Dupa ce am mai stat putin afara, ne-a luat tare frigul si ne-am decis sa plecam. Pe drum, cum noi nu stiam cum stau treburile pe acolo, soferul nu prea a tinut cont ca sunt curbele putin mai stranse si avea putin mai multa viteza decat trebuia. Intr-o curba, ne-au sarit 2 caprioare in fata; soferul a franat, dar nu a mai avut timp si a lovit una dintre caprioare.
    Nu ni se mai intamplase niciodata asa ceva si ne-am speriat foarte tare. Am crezut ca am spart bara si radiatorul masinii. Deja aveam filme in cap cum ne face tatal soferului scandal si cum nu mai puteam pleca de acolo. Plus, caprioarele!
    Din fericire, una a fugit, cealalta, desi lovita, s-a rasucit, s-a ridicat si a plecat si ea. Am coborat toti din masina sa vedem daca s-a intamplat ceva. Nu se intamplase nimic nici la masina, noi nu patisem nimic, asa ca ne-am continuat drumul pana la casa fetei, cu viteza de melc şi cu frica in san. Mistretii nu s-au aratat, dar ni s-a parut, mergand incet, ca la fiecare curba e unul.

    De atunci, a ramas un fel de gluma a gastii intrebarea :mai mergem sa vanam caprioare? Nu prea radem niciunul!

  7. Imi place ce am citit – la tine, cat si la Momondo. Misiunea lor e pe sufletul meu 🙂 Zic asta pentru ca eu am calatorit inspirata de diversitate si culoare – in special de cea culinara 😉
    As gusta toate bunatatile lumii si as degusta toate bauturile in aceeasi masura. Iubesc oamenii si cultura urbana – ma tenteaza mai putin sa ma contopesc cu natura…
    Si am descoperit, din cauza de iubit cultura urbana & placere de a vedea si manca cat mai divers(e), ca zborurile cu escala au un rost al lor!
    In 2014 am vizitat zona Poitu-Charentes, Franta. Ca sa ajung acolo trebuia sa fac o escala intre Bucuresti – Paris, apoi din Paris sa iau un zbor intern catre Bordeaux. Intreruperile in orar variau ca optiune intre 3 pana la 7 sau 12 ore. Prima data m-am enervat – cine mai are rabdare intr-o vreme a gratificarii imediate? Vrem sa ajungem imediat, vrem totul acum!! Mi se parea inimaginabil sa fac atatea ore. Si ia sa vezi cum m-am repliat cand am facut din asta o oportunitate, nu un stres. Deci: fac escala la Amsterdam, mananc ceva interesant intr-o locatie deja planuita, vad ce am eu cef si ce pot in alea 3 ore, apoi…la drum catre Paris.
    La Paris nu vad mare lucru, ca e cam departe aeroportul de oras dar pana iau legatura interna pt Bordeaux – ma relaxez, beau un deget de vin, socializez cu un mulatru superb si cu un cuplu dragut de francezi, plus ca mai aflu ce pot vizita off-records pe la Bordeaux si Cognac. Si ce pot bea, si unde :)) grupul e vesel si ne fixam o zi, o ora ca sa ne revedem „au dejeuner en ville”.
    Un melanj foaarte placut de natii, de curajosi cat si de traditionalisti; un fusion de bucatarii cam tot in acest stil – asa mi s-a dezvaluit Poitu-Charentes. Peisaje rurale, orasele de piatra, castele intre vii. Istorie destula – de la castele din sec 10,apoi amintirea regelui Francois 1er, la marele case de comert Martel si Henessy. Afaceri de familie cu clatite, bistrouri cu branzet, vin si muzica in aer liber, alaturi de interioare cu tapiserii din alte secole.
    Nu pot reda aici tot ce am simtit, ideea este ca de atunci mi-a intrat in cap ideea ca orice calatorie va fi un buchet colorat de amintiri „a la Marcel Proust” in cazul meu – indiferent daca e un zbor direct sau cu escala, cu conditia sa fii deschis si sa jonglezi fericit cu timpul alocat, maximizand micile placeri.
    De aceea city break-urile au targetate persoane ca mine, ca tine – fiecare sa poata alege de la o bucatica de cultura la una de friptura – dupa suflet.

  8. -Ce faci?
    -Bine.
    -Ce faci?
    -Bine.
    -Ce faci?
    -Bine!
    ………….
    -Ce faci?
    -Ia-mă în brațe.
    -Ce este omul?
    -Un lung șir de amintiri.
    -Ce este omul?
    -Un lung sir de iubiri împlinite si regrete.
    -Ce este omul?
    -O fiinta ce trebuie înțeleasă si iertată.
    -Ce este omul?
    -Ce dracu’ vrea el să fie!Ce-mi pasă mie?

    • În acest caz, omul vrea să fie un călător. Şi să aducă şi o amintire cu el aici, aşa putând fi la/în subiect, ca să poată fi jurizat şi, mai apoi, de ce nu, premiat. 🙂

      Te aştept cu o amintire dintr-o călătorie scurtă, ori lungă, de-a ta.

    • Oauuu !

  9. Țin minte că eram în clasa a II-a și eram poate cel mai neastîmpărat țânc din toată clasa. Ca orice copil, îmi doream să merg într-o excursie, mai departe de județul Vrancea. Și numai bine că, doamna învățătoarea a venit cu propunerea de a merge la Galați, să „vizităm” Delta. Totul era bine, a venit și ziua excursiei ,am plecat, țin minte că aveam o pereche de pantaloni 3 sferturi, acum le spun „de pescuit”…. Şi, de cuminţi ce eram, doamna a hotărât să oprim la MC DONALD S, să ne dăm pe topogan. M-am dat ca un copil normal pe topogan, doar ca mie nu mi s a întâmplat asta ca unui copil normal…
    Așteptam, la rând, să mă dau pe topogan, eram ultimul din clasa acolo sus… vă imaginați o grămadă de copii într-un şir indian, asteptând: gălăgie, euberanţă. A venit si rândul meu, lunecam eu bucuros, dar pe drum s-a întâmplat ceva, de-am ajuns jos fără o parte din pantaloni… De ce?…un cui, în mijlocul topoganului. Vă daţi seama că, în restul excursiei am vizitat toate obiectivele cu o pungă mare de la MC trasă pe un picior?!

    E singura faza proastă care mi s a întâmplat într-o excursie, dar o țin minte toata viața… dar şi o amintire haioasă!

  10. Îmi place să văd răsăritul! Până acum câțiva ani obișnuiam să-mi adun prietenii și să plecam toți, în serile cu cer senin, în căutarea unui loc care să ne ofere un răsărit de neuitat. Era vară, iar asfaltul cald îmi gâdila tălpile picioarelor. Eram cinci. Plecam mereu de pe la 4 dimineața și ne depărtam de sat, uneori chiar și 6-7 km.
    Totuși, locul perfect l-am găsit undeva pe un pod, nu departe de sat. Deși am trecut de multe ori pe lângă el, în cautările noastre, nu ne-am gândit să ne oprim acolo, până atunci.
    Ne-am urcat pe acel pod, care se înălța, undeva la vreo 5 metri, și am început să discutăm. În momentul în care primele raze ale soarelui s-au arătat deasupra orizontului, pur și simplu nu am mai putut scoate niciun sunet. Rază după rază, străpungea câmpul înverzit, și-l împărțea în zeci de figuri geometrice inegale. N-am putut să fac altceva decât să zâmbesc, căci frumusețea acelui răsărit e imposibil de pus în cuvinte. Mai târziu le-am povestit părinților mei, despre pod, și răsărit, iar ei mi-au spus ca bunicul a fost unul dintre muncitorii care l-au construit. Atunci mi-am dat seama că, de fapt răsăritul mi-a fost trimis de către bunicul.

    • Înțeleg că podul ăla (de care ştiu, că mi-ai povestit) e pe ducă! Undeva, peste 200 de ani, un alt Marian va voi să vadă un răsărit acolo şi un alt bunic va fi fost muncitor la el, reclădindu-l!

      Succes în concurs!

  11. Aveam doua mari dorinte, in timp ce-mi mangaiam pantecul urias acum 5 ani: ca David sa vada lumea, sa ajunga acolo unde eu si taica-su nu am putut ajunge (si i-am jurat sa-l ducem acolo unde vom putea) si a doua mare dorinta era sa iubeasca povestile (i-am promis ca o sa-i spun o poveste in fiecare zi si m-am tinut de cuvant). L-am purtat in port-bebe, in brate si de mana acolo unde ne-a dus inima. Dar cel mai mult m-a bucurat prima lui intalnire cu marea, a fost unica si deosebita, eu m-am bucurat de infinit, observandu-i curiozitatea si astamparul, dar si urmarindu-I privirea pierduta in larg. Imi era limpede ca iubeste marea la fel de mult ca si mine. Sa iti povestesc mai in detaliu.
    Toamna venise incet peste Eforie nord, era o duminica blanda si usoara, octombrie isi numara a doua zi in calendar, 2016 era generos cu noi pentru ca David sa se bucure de o zi de plaja. Imi faceam griji ca am ales un sejur tarziu, dar nu puteam sa ratam ultimele zile la mal. Piciul isi gasise de lucru printre jucarii si nu era chip sa il luam de langa un cal, pana cand mi-a venit in minte sa ii spun:
    – Hai sa ducem calul la plaja!
    S-a uitat la mine cu ochi plini de mirare si m-a intrebat:
    Calul face paja, mama?
    Uitasem cu cine stau de vorba si inca o data s-a aratat mai inteligent ca mine.
    – Astazi face. Facem si noi.
    – Acolo jos langa male?
    – Da, langa mare. Hai!
    – Dar cum face paja calul, mama?
    Incurcata am privit pe fereastra si i-am zis dezarmata.
    – Nu stiu, hai sa vedem impreuna.
    A sarit din pat intr-un picior si-a aruncat calul in galetusa si-a cules grebla de sub pat, si-a luat sapca si l-am vazut la usa. Era gata de inca o intalnire cu marea si prima la care avea voie sa se rasfete putin. Le-am luat pe toate cate le-am prins in sacosa, am incaltat printul descult si am plecat. Batea usor vantul, dar soarele promitea sa nu ne lase singuri. Pe scarile ce coborau spre tarm printul o luase la inainte. Pana si calul il uitase in galeata din mana mea, pe el nu il interesa decat sa ajunga mai repede in valuri.
    – Hai, mami! Malea si ea vine la noi, uite-te…te te.
    Incurcata in nisip si nervoasa ca imi tot ieseau slapii, in zadar il rugam sa ma astepte. Mana lui dreapta era intinsa inainte, ca un inainte mergator care arata calea, degetele lui aveau o singura tinta, linia aceea fina in care infinitul albastru saruta auriul de sub picioarele noaste.
    Plaja era aproape goala, cativa curajosi, insa, se bucurau de soare. Doua fete mancau porumb pe-o patura. Un barbat intre doua varste incerca valurile cu un picior. O tanara citea fara sa priveasca in zare. Eu cautam cu ochii un loc cat mai aproape de buza marii, Alex voia sa scape de ce avea in brate, dar David era deja langa o piatra si se uita cu dragoste in larg. I-am simtit atunci pentru prima oara emotia, una la fel de mare ca si-a mea la prima intalnire cu marea din urma cu 5 ani.
    – Mami, mi-a zis atunci, uite, malea. A venit apoape.
    Asa vorbea baiatul meu de doi ani si zece luni care era fascinat de imensa frumusete din fata lui.
    L-am luat in brate, mi-am asezat prosopul acolo, in locul gasit de el si-am scrutat impreuna orizontul. Topiti amandoi de magie, prins la pieptul meu puiul nu spunea nimic. Un vaporas se pierdea in zare si eu incercam sa il arat. Cu aparatul in mana l-am furat marii si ne-a ramas pe lentila pentru totdeauna. Marea era usor agitata, anunta parca toamna in larg. Vantul de octombrie ii arunca valurile pana aproape de talpile noastre. Veneau si plecau, veneau si plecau, ca intr-un tango nesfarsit. Turcoazul ne fura privirea si un strigat de pescarus spargea inaltul, era singurul sunet real pe care noi doi il auzeam. Alex si-a pus o mana pe bratul meu si atunci am realizat ca nu eram singuri.
    – Mai stati sau mergem sa atingem apa? De-o vreme va tot uitati la ea si nu aveti curaj.
    Printul de la pieptul meu a zbughit-o atunci si a zis prinzandu-ma de celalalt brat.
    – Lidica, mami, hai in mare.
    Am pasit inainte si-am atins in sfarsit albastrul smarald, marea avea toate culorile, cele mai frumoase culori, de toamna, asa se hotarase sa ne boteze in acel an si pe el prima data. Un fior dur si rece ne-a strabatut atunci. Nu ne era rece, dar ne simteam prinsi parca de locul caruia i-am apartinut intotdeauna.
    Un val mai mare a venit cu putere si a s-a strans de gleznele celui mai mic dintre noi punandu-l in fund. Ingrijorarea pe chipul meu s-a instalat, dar el era la fel de incantat. S-a strans de mana mea care nu-l lasase si s-a ridicat. Privind in zare si asteptand un al val a zis:
    – Malea a foarte male, mami, dar e asa de fumoasa!
    Uitasem de prosoape, de castele de nisip si de caii ce trebuiau sa faca plaja, dar aveam altfel de amintiri de primit atunci. Toate numai de la mare. Care e cea mai frumoasa toamna.

  12. Amintiri din călătorii sau vacanțe? Pfuaai! Măi, copilași… pe vremea mea ( am 40, doamne ce bătrână mă simt!) nu prea le dădea mâna părinților să ne lase în tabără și nici măcar într-o mică excursie prin împrejurimi. Eram 4 nebuni la părinți și drept să îți spun era frustrant să vezi cum alții pleacă în fiecare vacanță pe undeva. Noi.. la cucuiata din deal. Mai pe înțelesul tuturor, sat Dimăcheni, Botoșani. Așa că, m-am gândit eu… cum să fac să plec și eu în tabără la Predeal. Eram clasa a V a și mi-am mințit părinții că vine toată clasa. Că, vai ce proasta târgului sunt, că stau acasă, că mor, că jale. Mno, m-au lăsat. Tata m-a condus la gară și i s-a părut lui că nu prea e toată clasa acolo, dar a tăcut mâlc. Toate bune și frumoase, veselie, zarvă, țipete și frustrarea profesorilor că nu ne pot stăpâni. Mi-a plăcut maxim până în ultima zi… când m-am rătăcit de grup. În ultima zi de vizite, ne-au plimbat ăia prin împrejurimi și la un moment dat eu cu ochii la vitrine aveam doar o direcție: înainte marș! Nu am observat că grupul a luat-o în altă direcție și imaginează-ți cum m-am simțit la 11-12 ani în mijlocul Predealului, singură cuc, lăsată pradă urșilor și altor viețuitoare sălbatice. Deja aveam un scenariu în cap (nah, de mică le aveam cu creativitatea) cum că o să mor de tânără și nu o să mă mai găsească ăștia never. Băi, nebună eram… dar deșteaptă și cu orientare în spațiu, jur! Mi-a rămas întipărit în memorie cum se numea strada unde eram cazați și am mers câțiva kilometri de nebună până acolo. Am ajuns și ce crezi? Grupul plecase la gară!!! Tunete, fulgere… „alea, alea”, că înjurături nu știam pe vremea lui Ceașcă. Am rugat cu ochii în lacrimi un nene să mă ajute să ajung la gară și când am ajuns acolo am fost stupefiată. Ăia nici măcar nu au observat că am lipsit atâta timp! Împărțeau tacticoși pachetele cu mâncare pt drumul lung cu trenul: muștar, cârnați și pâine.
    Am tras o sperietură zdravănă și chiar dacă am făcut un pic de tahicardie, excursia a fost minunată din toate punctele de vedere!
    Deci… vai steaua mea! 🙂

    • Istorioara ta mi-a amintit de faptul că, la Gala SuperBlog din toamnă, la Poiana Braşov, am simțit că mi-am găsit sfârşitul şi că acesta vine tot din partea unui urs. Cred c-am mai povestit pe aici, spun acuma pe scurt: m-a lăsat taxiul aiurea, GOOGLE HĂRȚI îmi arăta un drumuşor pe care tre’ s-o iau, dar mie mi se părea prea pustiu ca s-o iau pe-acolo, aşa încât am luat-o pe strada principală, un drum paralel pe hartă şi am ținut-o aşa vreo doi km. Poate că mergeam şi mai mult, da’ drumu’ principal se înfunda şi el şi trebuia să o iau pe lângă o cabană, de unde a ieşit un câine şi, care era speriat mai ceva ca mine.
      Aşa că, m-am hotărât să mă prind de coada lui… glumesc! Dar aşa am gândit, oricum…

      Am hotărât să mă întorc şi am întâlnit un om, turist şi el şi care habar n-avea, evident, unde e hotelul Royal, la care trebuia să ajung.

      Aş fi sunat-o pe Rudia, dar nu prea mai aveam baterie la telefon. Aşa încât, am aşteptat, cu omul ăla, un amic de-al său, care avea maşină şi, în mai puțin de 2 minute am ajuns la hotel.

      Înainte să mă urc în maşină cu ei, prietenul tipului zice: „Eşti sigură că vrei să te urci cu noi în maşină?”

      Ei, bine, răspunsul meu a fost: „Mai bine cu voi, decât să mă mănânce ursul”.

      Oricum, în jumătatea aia de oră, cât am rătăcit, nu mă puteam gândi decât la faptul că toată ziua ezitasem să plec şi, acolo, pierdută în spațiu, credeam că am înțeles de ce: nu poți ocoli soarta!!!!

      Am folosit telefonul, dând mesaj unui prieten din Focşani, dar care locuieşte în Braşov şi i-am zis pe scurt că sunt într-un mare bucluc, apoi a murit bateria.

      Mesajul nu l-am folosit ca să mă salveze atunci imediat, ci, în cazul în care muream, să mă găsească eventualii căutători, folosind coordonatele telefonului. :))))))

      Exact! Am văzut prea multe filme! :)))

      Doamne, spaimele îs crunte, dar comice când rămâi în viață!

      Baftă în concurs, Agu!

  13. Olimpio, stai sa-ti spun si eu una buna: cum m-a lasat balta logodnicul in Venetia!!! (bine, logodnicul se intampla sa fie acum barbata-meu, totusi…!). Si stai sa vezi cum a fost. Eram amandoi in vacanta in Italia si intr-o zi am mers la Venetia. Pe o caldura infernala, intr-un august dogoritor si cu o puzderie de turisti care invadasera orasul lacustru

    Firi boeme (asta insemnand si fara prea multi bani in buzunar!), ne-am invartit prin oras, ne-am zgait peste tot, am facut poze… In piata San Marco ne-am oprit la umbra, sub o statuie, pentru ca EL sa isi traga sufletul. Intre timp, eu mai trageam niste cadre foto. Dupa ce am fotografiat din toate pozitiile porumbeii din piata, m-am indreptat spre locul unde il lasasem, sub statuie. Ei, si atunci am vazut ca statuia facea umbra altui cavaler (fara platosa, fara armura!). Unde sa fie EL??? NU era nicaieri!!! Eram numai eu. Singura, cu 50 de centi in buzunar si un telefon utilizat pe post de camera foto.

    Prima reactie? Am inceput sa plang, spre uimirea unui neamt, care se uita la mine si nu intelegea de ce am o figura disperata. In Venetia! M-am redresat repede, am evaluat situatia si am mers la politie. (Era un politist care tot trecea prin piata si fluiera. Cand aparea el cu fluierul, turistii se ridicau de pe monumentele unde isi odihneau oboseala de vilegiatura. Cand disparea, toata lumea se aseza, din nou, pe statui.)

    Cum iti spuneam, fire boema fiind, aveam asupra mea un telefon cu o camera foto performanta dar fara un cent credit…

    In sfarsit, am reusit sa il fac pe politist sa inteleaga ce am patit si am reusit sa dau telefon – de la Politie – gazdelor noastre din Italia, care l-au sunat pe EL, apoi i-am sunat din nou ca sa imi spuna unde este EL (asta pentru ca Politia din Italia nu are voie sa dea telefoane internationale, ca altfel l-as fi sunat direct pe EL!!!)

    Epilogul: dupa discutia cu gazdele ma luminez la fata si incep sa ii explic politistului, intr-o italiana aproximativa ce s-a intamplat. „Logodnicul meu a plecat la gara!” Perplexitatea politistului – dupa ce a auzit asta – s-a transformat in mare haz: avea in fata o romanca parasita de logodnic la Venetia!!!

    Epilog 2: de fapt EL gandise bine: amandoi stiam cu ce tren si la ce ora vom pleca din Venetia, asa ca gara era locul in care oricum urma sa ne intalnim. (asta pana a vazut ce inseamna gara din Venetia in plin sezon!!!)

    • Eleno, aş da un bănuț să te văd în acțiune! :)))
      Succes!
      Dacă câştigi, ai grijă să îi pui cătuşe logodnicului de bărbată-tu, ca să nu te mai rătăceşti sau, şi mai bine, ține banii la tine!

  14. A fost odată ca niciodată, o fetiță și un tată. Scriitorul este tatăl!
    Hotărâți și puși pe fapte mari, am purces cu mare avânt spre mare. Vremea o fost puțin prietenoasă. Însă sufletele noastre au compensat temperatura de 8 grade, simțite într-o lună de octombrie. Drumul a fost obositor fiind o vizită de o zi. Dus, întors. Între dus și întors a fost de vis. O mare verde-albastră. Așa am văzut-o eu. Cu toate că i se spune Marea Neagră.
    Pentru fetiță a fost primul contact cu marea. Am legat-o la ochi, pentru a crește suspansul! Sub tălpile încălțămintei se auzeau scoicile, care și ele, vesele, cântau de fericire sosirea noastră.
    Și… s-a ridicat eșarfa de pe ochi! Apoi a urmat o alergătură ce a durat o veșnicie datorată bucuriei primei întâlniri cu marea.
    Marea, călduroasă, a primit-o pân’ la glezne. :)))) Aici zâmbesc.
    Acolo am plâns pentru că ea era fericită și se simțea ca într-o poveste cu sirene. Apoi acolo, pe plajă, a trecut și un… „avion”! Tatăl era motorul și fetița avionul.
    Se făcu seară și „avionul”, zbură spre casă.

    • Primul meu contact cu Marea Neagră a fost la… nudişti. Aveam 4-5 ani şi, cum îs roşcățică, ce să vezi, i s-a cerut mamei o taxă de 4 lei pt mine, crezând că sunt „străină”, evident, băiatul de la intrare ghidându-se după faptul că arătam a irlandeză.

      4 de lei, în condițiile în care, intrarea pe plajă era 1 leu pt români.

      Deci, nici urmă de sirene, numa’ neni care-şi pierduseră slipu’ şi cărora le atârna o râmă.

      Succes, Floris!

      Mi-ai trezit o amintire pe care o credeam moartă! Pe atunci, pare-se, nu credeam în zâne, dar cred acum destul! :))

  15. O zi de vară, în alt oraș. Caniculă. După amiază. Toropită de căldura sufocantă, mă îndreptam, în ritm de melc😊, spre cazare… În zece minute se întâmplă extrema: nori negri, fulgere, tunete, ploaie torențială și eu… Murată, înaintând prin ploaie. Înainte de a intra în cameră, ploaia rapidă de vară trecuse, soarele ieșea ușor-ușor dintre nori, iar ultimul lucru văzut in acea zi, afară, a fost curcubeul. Un arc peste lume, visuri, timp…

  16. Tentante premii. Cum să nu-ţi doreşti un city break primit în dar?!? (oricine şi l-ar dori :D) chiar şi numai de dragul călătoriei, ca să nu mai spun de experienţele trăite, de şansa de a cunoaşte locuri noi, gastronomia specifică altor popoare, monumente impresionante, cultură, civilizaţie, toate acele mici amănunte care îţi umplu sufletul de bucurie şi îţi înfrumuseţează viaţa. Ne povesteşti de o „străfulgerare”, o comuniune cu Divinitatea venită într-un moment (ne)aşteptat, într-un loc încărcat de spiritualitate, iar imaginile tale subliniază foarte bine experienţa descrisă şi-mi amintesc de vara trecută. La sfârşitul sejurului petrecut pe litoral ne-am hotărât să facem câteva abateri de la traseul obişnuit pentru a vizita câteva obiective turistice. Era ziua aceea în care a plouat mult şi începuseră a fi inundate staţiunile. Din fuga maşinii observam curţile pline cu apă, culturi distruse, disperare, dar asta nu ne-a abătut de la cele propuse. Ne îndreptam spre Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei şi după câteva drumuri care ne-ar fi scurtat traseul, dar pe care am reuşit să le ratăm, am ajuns. Ca prin minune ploaia s-a oprit. Nu ştiu dacă doar în perimetrul în care erau încadrate biserica mică, biserica mare, peştera şi chiliile, dar cert este că acolo nu ploua, atunci, în acel moment. Putea fi un semn că este un spaţiu protejat de Divinitate. De pe dealurile împădurite dimprejur s-ar fi putut scurge şuvoaie ameninţătoare, dar totul era liniştit. Intrând în peşteră nu am fost înconjuraţi de întuneric, ci de un sentiment de pace profundă, calm şi încredere. Sub icoane pâlpâiau candele şi lumânări. În peretele stâncos era săpat un „pat” pe care s-ar fi odihnit Sfântul Apostol Andrei, „cel dintâi chemat” venit pe aceste meleaguri pentru a propovădui cuvântul Domnului. Nu m-am aşezat pe acel pat, chiar dacă se spune că acei care poposesc acolo sunt vindecaţi de boli grave. Mi s-ar fi părut un sacrilegiu. Se spune că pe acele locuri s-au săvârşit minuni, de-a lungul timpului, fiind unul dintre cele mai venerate spaţii spirituale. Ne-am ostoit sufletele şi trupurile, pentru a ne continua drumul spre un alt „obiectiv turistic”. Adamclisi (denumit astfel de către turci, care au crezut că acolo s-ar fi aflat o biserică- „casa lui Adam” sau „biserica omului”). Începuse a se cerne o ploaie mocănească, sâcâitoare, dar nici ea, nici aleea inundată ce ducea spre monument, nici încălţămintea neadecvată, nici vântul care mi-a distrus umbrela nu m-au împiedicat să străbat distanţa până la Tropaeum Traiani pentru a vedea şi simţi tot ceea ce se putea, acolo, în acel punct în care a început a se scrie istoria unui neam nou, cel din care facem parte. Este impresionant. Nu doar monumentul în sine, ci întreg situl arheologic ce datează din secolul al II lea care cuprinde urmele unei basilici şi ale unei necropole, un ansamblu de apeducte, un turn şi un altar roman. În astfel de locuri chiar te încarci cu energie pozitivă, pari a trăi pe viu fragmente de istorie, rămân în suflet amintiri luminoase care ies la suprafaţă atunci când te aştepţi mai puţin. Am plecat cu greu şi o bună porţiune de drum nu am lăsat telefonul din mână pentru a putea filma şi fotografia zidurile antice ale fostelor cetăţi dobrogene.
    Avem locuri minunate în această ţară, mărturii istorice însemnate, pe care chiar trebuie să le cunoaştem, însă nu aş refuza nicicând experienţe similare pe alte meleaguri, măcar un city break, acolo. Sper ca vara aceasta să ajung măcar la Balcic. Sper.
    Acum, că tot am aflat de Momondo, poate… 🙂
    Succes, Olimpiano!

    • Ai să te miri, dar dacă nu sponsorizezi postarea, nu prea se îngrămădeşte lumea, că nu e cu „partikip” şi premiul nu e un ruj. 🙂

      Nici măcar blogării care trec pe aici şi nu participă la SB, nu s-au îngrămădit. Cred că e mai comod să fii judecat de „random”, decât de un juriu! 🙂

      Faină amintire, Dana! Succes în concurs!

      • Nu prea sunt cine ştie ce şanse când eşti extras de către un program, mai ales în cazul în care sunt mulți participanți. Mi se pare mai corect aşa, cu un juriu, cu toate că poate interveni subiectivitatea în aceste cazuri. Fiecare are anumite preferințe şi cred că o mai fi nevoie şi de un dram de noroc sau de o vorbă bună pusă acolo, sus. Tu te-ai scos în cazul ăsta…. 😊

  17. Probabil diferă înălţimea de la care sunt primite (privite). Nu astăzi se juriza? Sunt tare curioasă dacă sunt şi note mai mari.

  18. Vara trecuta am avut multe iesiri din localitate cu trenul, mai ales pentru a ajunge la sora mea la Brasov . Așa am și pățit și una dintre cele mai traznite experiente. Sora mea, lucrând câteva săptămâni ca online promoter, a primit o invitație la un festival din Vamă, Sunset. Cum nu se putea duce, a decis sa ma trimita pe mine acolo, urmand ca la destinatie sa ma intalnesc cu mai multi prieteni de-ai ei, pe care ii cunosteam putin. Nu mai fusesem până atunci, așa că, desigur, ardeam de nerăbdare să ajung acolo. Am găsit și tren până în Vamă, 12h, deci totul era minunat. Acuma, unii o să se întrebe: tren până în Vamă?! Da, dar eu nu mi-am pus problema așa. Am plecat de dimineață, urmând să schimb într-o stație al cărui nume nici nu-l mai țin minte. Am urcat în următorul tren, către Vamă, dar ce mi se părea ciudat în drum era că soarele continua să fie pe partea dreaptă a trenului, nu invers. Și că după câteva ore, încă nu părăsisem zona muntoasă. Traversasem păduri superbe, creste stâncoase, dealuri și câmpuri agricole și tot nu parea să mă apropii de destinație. Și acum când mă gandesc la chestia asta, nu pot să-mi dau seama cum de am trecut cu vederea atâtea detalii evidente. Munții, oamenii care vorbeau maghiară pe alocuri, satele cu case ciudate, soarele ăla care nu se arăta odată pe partea corectă a trenului. Și când mi-am dat seama, folosind GPS-ul telefonului, mi s-au înmuiat picioarele. Mă îndreptam spre Vama, un oraș mic din nordul Bucovinei, la 2 stații de Suceava. Așa că, după câteva momente de stupoare, m-am resemnat („Ești proastă Maria, o fufa monumentala”) și am rămas în tren până în Suceava.

    Desigur de aici, neavând drum direct, am făcut încă vreo 8h până la Brasov, cu schimbare în Ploiești. Și așa am făcut eu 21 de ore degeaba, într-un weekend de care am tras să fiu liberă să merg la festival, în Vamă, unde ar fi urmat să am una din cele mai faine experiențe ale verii. Ii multumesc de asemenea si companiei CFR-calatori pt minunatele pauze in inima naturii, pt ca de… ce ar fi viata fara o priveliste la care iti poti contempla linistit foamea?

    • O, Doamne! Eşti o „fufă” demenţială! :)) Mă rog să fi vizitat Vama de Bucovina, dacă tot ai ajuns pe-acolo! 🙂
      Succes în concurs!

      • O sa vizitez acel loc in aceasta vara. Chiar mi-am propus! Nu am vizitat acea Vama deoarece vreau sa o fac cu ochi mai buni decat cei cu care am ajuns acolo data trecuta :)))
        Am ajuns sa inteleg si sa apreciez mai mult „fufa” din mine. Iti datorez asta Oli.💚

  19. Martie 2017. Colegii mei de la Academia de Artă, de la Pictură, vor face o excursie la Paris spre sfârșitul lunii. Aud vestea neașteptată și parcă mă lovește în moalele capului. Cuum? La Paris? Să viziteze muzeul Brâncuși, centrul Pompidou, Salonul de Desen, să mânânce eclere cu ciocolată și macarons și să vorbească franceza? Ei nici măcar nu știu franceza iar eu am făcut odată un puzzle cu Turnul Eiffel și mulți copaci înfloriți și de atunci visez să văd Parisul primăvara scăldat în flori roz. Îl mai văzusem de vreo 2 ori dar fără flori.

    Mă avânt pe scări spre ei și mă îndrept glonț spre profesoara lor și o întreb fără menajamente dacă mă pot alătura și eu. Ea zice cam surprinsă că da, dar ei și-au luat deja biletele de avion, au rezervat motelul și eu aș fi pe cont propriu. Bine și așa, mă gândesc, tot o să merg împreuna cu ei prin Paris și nu de capul meu.
    Acasă îi declar soțului pe nepusă masă că vreau să merg la Paris și că mi se alătură și un coleg, care și el vrea să revadă orașul lui Moulin Rouge.
    – Adică te duci cu X în cel mai romantic oraș din lume?
    -Da! Nu numai cu el, cu un grup întreg.
    -La Paris? Așa dintr-odată?
    -Oui! Maintenant ou jamais, zic și sunt mai îndărătnică ca niciodată. Ca într-o transă în care nu mă interesează cum se va descurca el cu copiii în timpul ăsta, că o va scoate el la capăt cumva, 3 zile nu e mare lucru pentru el dar e pentru mine.

    Îl las încă perplex și caut să îmi cumpăr biletul de avion. Văd pe Air France că mai sunt doar 5 bilete la zborul colegilor, cumpăr unul, colegul îmi zice că și-a luat și el unul și merci mon Dieu, peste o săptămână sunt la Paris, cine s-ar fi gândit?

    Peste vreo două zile nu știu ce îmi vine și mă uit să văd dacă mai sunt bilete, așa, ca să-mi confirm norocul. Îi zic soțului:
    – Acum mai sunt doar 2 bilete…
    -Știu… răspunde el sec.
    -De unde știi? întreb automat.
    -Pentru că tocmai am cumpărat eu unul.
    ……………………………………………………..

    Cumnata și-a însușit și copiii noștri pentru 3 zile, iar eu am avut parte de experiențe artistice, culinare, lingvistice și romantism și le-am adunat pe toate într-o cutie de macarons de la Pierre Hermé, una dintre cele câteva cu care m-am întors acasă. N-o arunc, deși e de mult goală de macarons, dar e plină de momente pariziene à l’improviste.

  20. Mi-a promis că mă duce până la capătul lumii. Așa a zis: „până la capătul lumii”. Eu nu prea l-am crezut. Apoi m-am apucat să despic firul în patru… Care capăt? De la apus? De la răsărit? Că lumea are… cam (prea) multe capete. Și apoi… care lume? Am sperat că ASTA, căci ailaltă… nu părea deloc ofertantă.
    „Mergem în Cehia”, mi-a zis. L-am privit la fel de neîncrezătoare pentru că, știi tu, bărbații „tot sunt niște copii și ei”, iar uneori te frapează naivitatea cu care privesc (i)realitatea (i)mediată.
    Mărturisesc un păcat: NU l-am crezut. Nici măcar când am avut biletele în mână. De fapt, de necrezut a fost totul, cu totul! O călătorie năucitoare cu mașina. Gonind printre sutele de kilometri, cu picioarele goale întinse ilegal peste bordul mașinii. Cu nopți fierbinți, în care părea că steaua norocoasă s-a proptit acolo, deasupra mea, și că va sta aprinsă o veșnicie, cât să-mi lumineze căile. De fapt, mi-a luminat mințile, într-un târziu. Dar asta este o altă poveste, despre o ALTĂ călătorie.
    M-a luat de mână hotărât: „Astăzi vom vedea Praga”. Vocea lui a sunat identic cu aceea pe care o avea când îmi spunea: „Am să te iubesc într-o mie de feluri, în fiecare zi”. Mărturisesc al doilea păcat: l-am crezut. Și mi-am vândut rațiunea „pe sub mână”, cât să-mi cumpăr niște vise contrafăcute, cu termen de valabilitate expirat. Apoi mi-am lăsat mâna să curgă într-a lui, mi-am legat ochii sufletului și mi-am dezlegat picioarele. M-am simțit ca o răsfățată a destinului. „Am să-ți arăt casa care dansează!” L-am privit neîncrezătoare, de ca și cum anunțul ăsta era doar o altă bravadă menită să câștige inima prințesei din mine. Mi-a zâmbit îngăduitor și m-a tras după el, să traversăm strada îngustă spre ceea ce avea să fie o ciudățenie arhitecturală. Mi s-a părut atunci că una dintre clădiri este prea „țeapănă”, în timp ce a doua se mula lasciv peste ea. Nu m-am putut abține să nu remarc o asemănare simbolistică a „dansului” nostru prin viața pe care ne-am croit-o, arhitectural, prost.
    Catedrala Sf. Vitus a fost un moment de contemplare. Mi-am lipit ochii de un ceas care arăta „alte timpuri” pentru mine. Și am stat așa, cu aparatul foto pe el, neclintită, imaginându-mi că-l pot opri pentru o vreme. Păcat capital! Să te pui cu timpul! Să-i sfidezi ticăitul monoton și să crezi că ai putea să-l furi fie și o secundă!
    Dar, poate cea mai puternică amintire este legată de Podul Carol. Ironie a sorții, podul mi-a arătat „trecerea” de la ceea ce a fost, la ceea ce avea să fie. Poate și de la vis, la realitatea crudă. Când am trecut peste el, am înțeles că lumea e o aglomerare urbană, o forfotă continuă și un loc al ne-liniștilor. Am înțeles că, pe margini, tot ea, lumea, ne distrage cu diverse episoade caricaturale (un dans, un acord de chitară, o piesă de teatru pe stradă, o pictură făcută „la minut”, o fotografie la fel de unică (sic!) cu a celor dinaintea ta etc.) Când am trecut pe dedesubt, în barca-pentru-două-persoane-și-o-întâlnire-romantică, a fost ca o evadare din lumea aceea aglomerată de sus. Și mi-am permis să visez. Al patrulea păcat… Căci visul s-a rupt odată cu sunetul telefonului lui, care mi-a sădit în suflet neliniștea….

    • Cu capetele despici, deci?! Ca să ştiu, că poate ne-o încumeta cândva la un city break, fie numai să mergem să ne întâlnim cu Daniela(spicuiri), în Nemţia! ;P

      Suuucces în concurs!

  21. Astăzi de dimineață, căutându-mi nebun cheile pe care desigur le aveam puse bine in buzunarul hanoracului, mi-am dat ghiozdanul cu „roatele în sus”. Din portofel mi-a căzut o etichetă de la un gel de duș natural de la bunicul unui prieten de naționalitate franceză pe care l-am cunoscut într-un schimb de experiență. Picase pe mine onoarea de a sta cu el în perioada asta de timp dar, nu pentru că stăpâneam limba franceză prea bine ci, prin simplu fapt că mă pot împrietenii și cu urșii de la polul nord, desigur o altă poveste. Revenind, pe o parte a biletului scria cu verde „botanic votre jardin vous le rendra” mai jos adresa și numărul de telefon, pe cealaltă parte, un scris mărunt, pix cu pastă neagră „Tu as, J’ai, ils ont toujours la banane sur leurs visage. Îl faut que tu ramene to eroise en France. Pas le temps de couper la paire en deux! Garde la peche ! Merci! Merci pour ca ❤ Baptiste CAISSO ” Am rămas câteva momente în visare, uitasem că îl am, dar pentru asta sunt aceste chei, pentru a face posibil acel BOOM ce ne deschide bucla acelei amintiri.

    S-au întâmplat multe într-o perioadă scurtă dar momentul care mi-a rămas imprimat undeva intre capilare și circumvoluțiuni este cel prezentat (și nu grafic) in călătoria avuta pe Cheile Tișiței. Câțiva profesori, doi colegi și desigur Baptiste. El locuia la zonă de câmpie și nu fusese niciodată într-o zonă de munte, de altfel și pentru mine era prima dată când aveam această oportunitate. Cu o seară înainte ne cam amețisem iar eu mai am și rău de mașină, oricum ne-am trezit conștiincioși și pregătiți de „aventură”. Eu încercam să-mi oxigenez creierul în mașină și să mă distrag de la ideea de a voma oricând, el încerca să adoarmă că dormise cam rău, dar ceilalți aveau chef de vorbă și ne-au cam stricat planurile. După multe opriri, ce se datorau serpentinelor am ajuns. Aerul tare de munte ne-a lecuit de toate, aveam un sentiment de fascinație absolută, deși celorlalți le părea ceav firesc, mie și lui Baptiste mi se părea absolut fantastic totul, nu-mi venea să cred că sunt în Romania.. Priveam și focusam concentrându-mă pe anumite repere că să-mi pot imprima bine imaginea pe retină. Am mâncat pe niște bănci umede dar prietenoase înainte de a ne aventura in profunzimea munților. Acolo l-am învățat cum se mănâncă o banana, el avea nevoie de un cuțit sa taie coada bananei și se frustra că nu putea să o consume.. i-am arătat cum sa o deschidă ușor din vârful bananei și m-a numit magician. Toată călătoria am stat cu sufletul la gură, pentru prima data am conștientizat cât de mici și nesemnificativi suntem. Acele stânci ne puteau zdrobi oricând și asta-mi dădea ceva emoții, trecerea pe poduri nesigure ce se legănau singure să nu mai detaliez cum o făceam, evident, cu greutate, urmele de urs și mirosul de apă cu sulf mă făceau să mă simt totuși un adevărat supraviețuitor; păcat că a trebuit să ne întoarcem la jumatea drumului deoarece am ajuns târziu acolo și nu era indicat să rămânem după ora 16:00.

    Ideea este că ce am trăit atunci acolo a fost pentru mine ca o abgradare, un refresh de care aveam nevoie. La întoarcere am trecut pe la Cascada Putnei și privind-o mă gândeam că apa ce curgea era a fel cum sunt gândurile noastre, curg și ne sufocă dar exista o zonă ce urmează după curcubeul ăla din stropii apei unde totul se calmează și începe să curgă lin. Totul a fost emoție, nu mă așteptam că o călătorie să-și lase amprenta atât de frumos și constructiv asupra mea.Mi se părea frumos când cineva povestea despre cât de frumoasă este o anumită zonă și câte are de oferit o alta însă, până când nu am fost chiar eu undeva, nu mi-am putut imagina cât de benefică și constructivă este o călătorie. La finalul zilei eram trist că trebuie să plec, dar Baptiste mi-a spus ceva la care nu mă gândisem „Nu fi trist că s-au terminat, bucură-te că s-a întâmplat”. Mai vorbim când și când, dar i-am rămas dator cu o călătorie.

    • Super amintire, Cătălin! Mă bucur că ţi s-a deschis bulcla aici! Cât despre faptul că te-ai putea împrieteni şi cu urşii, confirn! 😛
      Succes în concurs!

  22. Am 2 amintiri cu tine.
    1. Cand am coborat din tren aiurea, intr-o halta, in loc de Sinaia si s-a spart termosul de cafea. Din cauza mea.
    2. Cand am coborat intr-o alta halta si eu, mergand la wc mi s-a furat poseta. Care era in mana ta!

    • Văleu! Ce încheiere! Dar puteai să zici şi ce vârstă aveam. 5-6 ani, parcă. Oricum, pe-aia cu coborâtul mai înainte de Sinaia, mi-o amintesc, p-aia cu WC-ul, nu! Cred că eram mai mică.

      Bine, eu mă prefac acum că nu ştiam că o să comentezi! 😛

  23. Cam asta a fost! Concursul s-a încheiat la 23:59! De aici încolo, orice comentariu va fi pus/adăugat numai şi numai din plăcerea de a împărtăşi amintiri.

    Celorlalţi, care au răspuns „strigării” până în 23:59, le mulţumesc mult de tot!
    A fost o experienţă aiurea pe facebook, în sensul că oamenii preferă concursurile cu random şi „partikip” la rujuri sau alte nimicuri, dar aici m-am bucurat să citesc toate amintirile voastre impresionante şi vă rămân recunoscătoare că le-aţi împărtăşit cu mine, datorită motorului de căutare Momondo.

    Mai ales că vă cunosc pe toţi! 🙂
    Succes tuturor!

    Probabil că nu voi câştiga eu premiul de popularitate, pentru că eu nu am sponsorizat postarea şi atunci nici interacţiunile nu au avut cum să se înmulţească, dar, dacă câştigătorul va fi ales de aici, din almanaheu, de ce să câştige un necunoscut, care-a nimerit în paginile mele numai o singură şi norocoasă dată?! 🙂

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: