Fado

Încă pe aici.
În ce sens?
De dor.
Printre gerunzii.
Completez spaţii albe.
Adevărul e că am narat până n-am mai avut ce.
Spaţiu…

Nu mina de creion e de vină prin lipsa ei, şi la o adică m-am condus acum până în spaţiul ăsta tot după ceas şi calendar ca şi altădată. Nu era, recunosc, cucuvaia şi cântecu’ ei târziu, cocoţată într-unul dintre copacii micii pădurici de lângă bloc şi ăsta pare, de departe, un motiv să mai narez câte ceva. Sau o fi în turla bisericii? În toate poemele ea se cuibăreşte acolo cobind.
Deşi primeşte pet-uri, bucăţi de pâine uscată sau pietre, toate în cap imaginar, fireşte, căci eu şi cu vecinii mei ne imaginăm că o nimerim, ea tot acolo e şi azi şi mâine, şi ieri. Şi cum să nu fie dacă ea e altundeva? Unde dai şi …unde cântă?
O s-o las în copac în povestea asta. Dar o s-o scot din ea! Uşi, de-aci, cucuvaie plouată!

Dar bine că e, zic în sinea mea dincolo de uşuială, căci ritmul ei fix şi strident, la fiecare 4 secunde m-a adus, în sfârşit, în spaţiul ăsta gol.
Sărbătoresc printr-o ciocnire a norilor care m-a ridicat brusc din fotoliu, a scuturat pisica…ia să-mi scuip în sân şi să pun de cafea!
Fără să renunţ la ce-am scris până acum o să încep din nou, într-un mod diferit poate, dar este inevitabil să nu schimbi cursul firesc al frazelor după prima gură de cafea.
După scuipatul în sân deja substantivele mi s-au umezit iar adjectivele se vor stoarse.
Şi n-ai cum să nu schimbi sensul dacă vântul intră în casă nepoftit şi vântură perdeaua, altădată firavă, perdeaua dărâmă floarea, iar pământul proaspăt răsturnat devine spaţiu de joacă pentru pisică.
Ei, dar încă nu s-au întâmplat toate astea, realitatea s-a oprit undeva după adjectivele ce se voiau stoarse şi după frazele pe care niciodată nu ştiu de dinainte când să le închei până să intervină ajutător şi punctual punctul.
Dar, chiar aşa, ştiind că ficţiunea ce-a urmat poate deveni în câteva secunde realitate de ce nu mă ridic să mut floarea mai încolo?
Spaţiu.

Reţinerea şi teroarea generează poveste printr-un vicleşug. Eu inspir, respir, expir….disperarea inspiră!

Cele mai fără de sens sunete stridente ne dezvăluie, dacă le înţelegem, un mesaj întunecat ori o rugăciune…?
Păsări-profet anunţând disperate nepăsarea…
Spaţiu.

Cine nu preferă scrisul care imită măcar pe faţă altceva decât propriul exces, eşec…etc,etc,etc?
De ce et cetera, et caetera? Mă înşir în maniera asta pentru a-mi ţine cititorul departe de trăgaci?…
…sau de glonţ?
Spaţiu.

Dacă Sinbad se scufundă, Şeherezada se îneacă.
A cui viaţă mai e în joc acu?
Spaţiu gol punct

O poveste cu umbrelă

A fost odat’ o curte mare şi însorită unde se fabricau de zor umbrele. Umbrele din aripi de fluture, cu mâner de bambus.
Că era mic, că era mare, om cu om punea mână lângâ mână la confecţionarea lor.
De dimineaţă până pe la prânz oamenii alergau după fluturi, îi sortau pe culori, şi-i ferecau în câte o cameră special vopsită în culoare identică cu cea a fluturilor prinşi.
Astfel că, oamenii nu mai puteau ţine o evidenţă exactă a lor, şi tot părându-li-se că nu mai sunt decât foarte puţini, mai omorau vreo câţiva. Că “mai bine să le prisosească”, îşi ziceau ei, între ei, „decât să n-aibă materie primă”.
Aşa că, după masa de prânz, iute plecau o parte din ei la vânatoare de alţi fluturi, o parte la adunat de bambus spiralat şi ultima treime (pentru că, da, erau foarte organizaţi) rămânea să confecţioneze neasemuit de frumoasele umbrele.
Mai era însă şi-o fată care nu se încadra în nici una din aceste categorii. Era, cum s-ar spune, în plus. Se ştiau motivele rămânerii ei pe dinafară, dar dacă ar fi fost s-o întrebi pe ea, n-ai fi zis că pare nemulţumită cu situaţia, cumva involuntar creată.
Involuntar, pentru că oamenii, ocupaţi fiind cu acest nou episod din viaţa lor, al confecţionării de umbrele, nu mai aveau timp de nimic, deci, implicit nici de un timp al procreării, aşa că totul rămânea aşa, într-un aparent echilibru.
Cum spuneam, pe ea n-o nemulţumea acest fapt, acest rol al ei, deoarece, ea era singura care era obligată să poarte aceste umbrele, devenind astfel un fel de manechin, un model, deci un om important, mai important decât toate treimile din lume (lumea lor, acolo).
Imediat ce era finisată o umbrelă, era chemată să-şi aleagă culoarea zilei, de fiecare dată alta, şi trimisă la poarta ce despărţea curtea însorită de o altă curte înnourată, poartă care, îndată cum sosea fata lângă ea se şi deschidea, fără nici o formulă magică la mijloc. Pur şi simplu se deschidea, şi se-nchidea la loc, după ce aceasta îi trecea pragul.
Dincolo de poartă se punea îndat’pe plouat.
Însă fetei nu-i păsa şi îşi sprijinea uşor mânerul de bambus spiralat al umbrelei, pe piept, îşi desfacea mâinile şi începea să se învârtă într-un picior, fericită, până ameţea. Atunci se dezmeticea, şi începea să simtă primele picături de ploaie ce-i umezeau trupul gol. Asta pentru că umbrela se strica de fiecare dată, oricât de multe îmbunatăţiri îi fuseseră aduse de către oamenii din curtea cea însorită.
În zadar le spusese ea la început că materia primă nu era tocmai potrivită. Oamenii se încăpăţânau şi continuau să omoare fluturi.
Astfel că, la întoarcerea în curtea însorită hotărâ să le spună că a găsit o soluţie ca umbrelele lor să devină mai rezistente. Nu neapărat ca o deranjau toate drumurile astea, ci, mai degrabă îi părea rău de fluturii omorâţi degeaba.
Aşa că le zise într-un suflet reţeta umbrelei perfecte. Se gândise ca “fluturii să nu mai fie omorâţi, ci legaţi unul de celălalt, şi lăsaţi aşa, vii.”
Treimea sări toată într-un cor, să o contrazică, că “lăsaţi liberi, fluturii vor zbura.” Însă ea se gândise că aceştia întocmai vor reacţiona precum deja o făcuseră, aşa că avea pregătit răspunsul, care atârnă greu în favoarea ei în luarea hotărârii…
”De azi înainte se vor confecţiona numai umbrele din fluturi vii!” hotărâ treimea-ntr-o voce…
Uitaseră de bambus!…”Bambusul e destul de greu, şi fluturii nu se vor gândi vreo secundă să-şi ia zborul, pentru că sunt deja obosiţi de atâta zbatere în camera de aşteptare, deci, de unde atâta vlagă întrânşii?”
Cu discursul ăsta îi convinsese …
„De parcă fluturii ar gândi” chicoti ea în gând…”Dar nici oamenii nu mă dezamăgesc!” îşi continuă gândul năstruşnic, şi se porni să aştepte în iarbă sosirea celorlate două treimi.Treimea rămasă acasă se puse îndată la confecţionarea noului prototip de umbrelă, bucuroşi că au fost salvaţi de la rutină.
Fata îi supraveghea cu coada ochiului, ca nu cumva, din obişnuinţă, aceştia să mai omoare câte un fluture.
Au fost omorâţi vreo câţiva, doar ca o scăpare, aşa, din partea treimii.
Numai ce fu terminată umbrela, că fata şi vru s-o încerce. Doar că oamenii acum întregiţi- între timp apărură şi celelalte două treimi- fascinaţi de creaţia lor vrură să meargă până-n poartă.
”Asta da surpriză!” îşi zise fata.
Ajunşi la poartă oamenii formară câteva şiruri organizate, mai apoi formară o piramida din trupurile lor, astfel încât măcar o treime din ei să poată urmări spectacolul, pentru că poarta era destul de înaltă.
Îndată ce puse piciorul dincolo, fluturii începură a bate din aripi şi fata se trezi suspendată în aer.
În zadar încerca ea să-i facă să coboare, bâţâindu-se, fară să-i dea prin cap că era de-ajuns să dea drumul (din mână) bambusului spiralat.
Cu cât disperarea ei era mai mare, cu atât mai mult se ghicea pe faţa celor rămaşi la sol un mare şi la unison zâmbet.
Abia atunci înţelese…

(va urma O poveste cu apă de ploaie)