alma nahe

Posts Tagged ‘online’

Puteam spune că…

In Almanahe cu poze și g(l)umă, Spring SuperBlog 2017 on Mai 11, 2017 at 8:06 PM

Am fost la Gala Spring SuperBlog 2017! La Mamaia, Hotel Aurora. Pot spune încă, dar nu pot dovedi. Încă! Deşi…Niscaiva dovezi mi-au parvenit în particular, dar mai bine să rămână acolo o anumită horă… Ce-am horit! Şi multe alte escapade… 😛

  1. Am fost juriul probei 18, al cărei autor tot eu am fost. Aici sunt dovezi clare! De fapt, acest motiv m-a ţinut legată de una dintre mesele de pe terasa hotelului Aurora, unde am rămas pradă corbilor cele două zile de petrecere şi Gală. Ca să capăt două portocale, două mere şi două prăjiturele (nu erau pişcoturi!) a trebuit să mă dezleg de masă cât să fac vreo 2 dansuri. Dar am sfârşit tot legată. De masă, dar şi de locuitorii ei constanţi (nu constanţe), adică tiză-mea, Mihaela şi aricioaica Ioana, cu care aş fi stat la poveşti dincolo de nori. Au trecut mulţi&multe pe la masă, dar numai ele două şi-au tocit. Şi gura, nu numai şezutu’!
  2. Primăvara asta n-am mai fost de Competiţie, ci pe lângă ea, cred că s-a observat(?) şi acum, scriind din această postură, mă simt un fel de dispozititv cu reacţie întârziată, dar toate s-au întâmplat, jur, chiar dacă nu le-am consemnat eu când trebuia. Da’ chiar aşa, când trebuia?
  3. SuperBlog de primăvară s-a încheiat şi au câştigat: Locul I- Raluca Ilie, Locul II-Marius Mandache şi locul III- Oana Grozavu. Întreg clasamentul aici.
  4. Albert şi Claudia sunt părinţii SuperBlog, dar mă gândesc să le fac un copil: SuperBlog Junior. Trebuie să îmi amintesc mai întâi cum se fac copiii…
  5. Nu am reuşit să stau de vorbă cu toţi concurenţii, dar am reuşit să depăşesc recordul la cuvinte nevorbite, în sensul că am vorbit cu mult mai puţin decât pot eu de obicei. Rău de mare, pesemne…
  6. Visez la o săptămână de Gală SuperBlog. În altă ţară.

După cum se observă, deşi puteam să zic multe, am ales să zic mai puţine, fiindcă cele mai multe sunt de interior, despre prietenii şi ne privesc mai mult pe noi, cei care le înfăptuim acolo, înainte, în timp ce şi, mai ales, după. Exteriorul e şi va fi despre participare, în general. La care vreau să (vă) îmbii, dar numai singuri puteţi descoperi, participând.

Deşi am devenit dependentă de SuperBlog, am reuşit să rămân pe margine, în haine de partener, care haine haine(accente, accente!) m-au pus să îmbrac şi haina de (în)jurat şi acest fapt a făcut să devin un partener activ, altminteri, probabil că dormeam. Liniştită!

Sigur, ca partener jurat, ar mai fi de zis că e o provocare să răspunzi la contestaţii, spre exemplu, fiindcă inevitabil îţi aduci aminte că ai fost şi tu la capătul acela (şi al răbdării!) şi că ţi-ai imaginat de multe ori cum sfârşeau imaginar juraţii, întâlnindu-se cu tine… 😉

Acum, că am consemnat toate astea, mă retrag în mare.

Aşa cum am pomenit toate cele, în mare şi ele…

În mic, aş mai dezvolta un pic… aş face să alunece un peştişor (auriu) prin mâinile mele şi aş depune aici (nu icre!) trofeele ludice Almanahe Handmade, cu care i-am cadorisit pe cei 14 câştigători ai probei nr. 18 (iniţial erau 12, dar am suplimentat 2).

Gata! Cam asta a fost şi încă vreo 30 de mii de cuvinte, pe care nu le-am scris. Nu e de mirare, am locuit două nopţi cu o pisică neagră.

Îi mulţumesc, în mod special, Alinei că m-a „ridicat” din gara Buzău şi m-a dus până la uşa hotelului. Şi invers!

Spre SuperBlog de toamnă de-acum…! Felicitări tuturor!

Puteam spune , dar am ales ! Un amestec nici prea oficial, nici foarte particular…

Cale-n dar…

In rapid! personal şi accelerat..., Superblog2012 on Noiembrie 13, 2012 at 4:51 PM

Orice direcţie nouă, e o virgulă nouă!

Unele sunt răsunătoare, altele mute, pentru tot restul veşniciei. Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, iar „progresul vine-ntotdeauna cu un cost suplimentar”!

Fiecare efect îşi are o cauză a sa. Orice lucru nou, care-apare, nu face să dispară ce era vechi, ci uitat, şi asta în cel mai rău caz.

Zăpada e albă şi are o singură culoare, dar asta când o privim din depărtare. Dacă ne-apropiem o descoperim profundă, nu?

În timpul călătoriei individuale pe acest pământ, învăţăm una-alta şi descoperim maşinării trebuincioase, ori de prisos.

Spre deosebire de lingură, furculiţă, cuţit, farfurie, castron, polonic ş.a.m.d., care sunt de-a pururi şi vor mai fi unelte de ajutor în gospodării, precum şi în a evolua, scriind pe mai departe istoria civilizaţiei, vom găsi felurite aparaturi mai puţin trebuincioase în particular, dar servind comunităţii, în general,  fiindcă deşi am evoluat şi totul e aproape computerizat, ne înghit încă maldărele de hârţoage.

Maldăre de hârtie, care-ar putea fi înlocuite cu tablete, spre exemplu – aparent mai costisitoare, dar mai eficiente – , însă cineva (sau ceva?) se încăpăţânează să ne complice existenţa. Căci dacă s-ar preocupa cineva să calculeze câtă hârtie consumăm pe cap de locuitor şi în baza acestui calcul câtă vom mai consuma, am constata că deja nu mai avem păduri. De fapt, vorbesc prostii, chiar sunt diferite Asociaţii care fac asta, dar fără vreun succes major. Dar aceasta-i altă discuţie.

Aşadar, vechiul rămâne (şi nu neapărat în forma sa, clasică, ci evoulând şi el la rându-i) cu noul laolaltă – obţinându-se ca rezultat, un mix clasificat pe nevoi – ca fiind un fel de răspuns complicat la felurite cerinţe ale anumitor grupuri de interese? Poate…

Fiindcă noul nu înseamnă lipsa vechiului, ci completarea lui, aşa cum multe lumi se ascund în sufletul nostru şi aşteaptă să fie descoperite.

Până la urmă, orice ne e dat, ne e de folos, în mai mică, ori în mai mare măsură.

Eu sunt actriţă, şi deşi aparent fără nicio legătură, am nevoie de imprimante, copiatoare. Pentru ce? Păi, pentru afişe şi textele ce urmează a fi puse în scenă…

Deşi, cumva în zilele noastre nu afişele aduc spectatori în sală, ci înţelegerile între reprezentantul instituţiei de cultură şi reprezentanţii altor instituţii (licee, şcoli, armată, fabrici şi uzine), precum şi crearea de evenimente pe faimoasele şi extrem de utilizatele reţele de socializare, nu s-a renunţat la lipirea lor pe toate gardurile şi zidurile. Şi e explicabil, căci nu toată lumea e upgradată la nou, din cauza neputinţelor financiare.

Şi în meseria-mi (care coincide cu vocaţia-mi, slavă Domnului!) lucrurile au evoluat, teatrul de proiect e noua direcţie, sau şi mai nou, teatrul de apartament. 

Se ştie(?) că actorii stau cu textele în mână în timpul repetiţiei, făcând tot felul de adnotări(din mers) pe marginea textului, sărind peste repetiţiile lungi şi obositoare la masă, în care, pe vremuri, se insista, petrecându-se un timp îndelungat întru găsirea de nuanţe şi direcţii a celor ce urmau a fi spuse pe scenă, astfel că, un teatru de provincie reuşea să pună în scenă doar o premieră pe an. De fapt, în oraşul meu nici acum nu se pun mai multe, dar motivele sunt altele.

Cum ar fi ca eu şi partenerii mei de scenă să avem în mână, în loc de foi, o tabletă?

Vă poftesc pe voi în a almanahi  întru acest exerciţiu de imaginaţie.

Eu găsesc că fiecare lucru e la locul său în trecerea asta prin viaţă. Chiar şi formatul şi direcţia blogului meu, care acum se îndreaptă spre altceva, fără să altereze cu nimic ceea ce am a transmite. Am constatat că de când cu participarea-mi la SuperBlog vorbesc mai mult despre mine, iar blogul a căpătat o formă mai clară de jurnal. O fi un lucru bun, habar n-am unde-o să ducă. Dar nu-mi displace şi aş vrea să fie foarte clar. Nici munţii, mările, deşertul nu rămân într-un loc. Nici pomii, florile, ierburile pământului, şi nici animalele. Deşi, ne place să credem asta, pentru stabilitate…psihică.

În fapt, mie mi-ar plăcea să  fiu ca vântul, să o iau în orice direcţie voiesc, dar fără a distruge şi fără a da socoteală nimănui. Dar nu e posibil…Pentru asta însă avem partener de nădejde şi speranţă visarea.

Când eram mică visam tot felul de aparate minuscule, un fel de televizoare portabile, ori telefoane cât un deget, şi asta se întâmpla prin anii ’80 şi când îi povesteam mamei mele se speria. Şi, iată-le…uşurându-ne comunicarea.

Calea pe care o urmăm, dinspre vechi spre nou este drumul naturii, o cale-n dar,  în necontenită schimbare, căci fiecare deschidere a celor ştiute deja, asemenea unei cărţi, filă cu filă, aduce cu sine un nou înţeles.

E de preţuit şi print-ul şi online-ul, căci pot trăi laolaltă în bună pace.

În lupta print versus online nu există nici victorie, nici înfrângere, există doar mişcare, înapoi, înainte… De fapt, eu personal nu consider că există o luptă, ci numai imaginaţie, în nemărginirea ei.