alma nahe

Posts Tagged ‘online’

Atenţie! Puț interior cu acces la smiorcăielile lui Dum…

In springsuperblog2018 on martie 21, 2018 at 11:03 PM

…nezeu! (nu înjur!)

M-am uitat în jur. Apoi în sus şi nu era. Nu EL… Nu mai era tavanul!…


 

Asta aveam să aflu un picuţ mai târziu, ai răbdare! Iar dacă n-ai, atunci interesează-te direct ce-i aceea o termografie clădiri! Sau un recuperator de căldură. Că are legătură cu istorisirea (rece!) de mai jos!


 

Mai întâi s-a auzit o bufnitură, jos, scurtă plou-plumb-pa-plec (a se citi cu voce tare şi, la alegere, de mai multe ori) şi, la ceasul acela târziu, nu mă mai aşteptam decât să mă salute din moment în moment un omuleţ negru, ieşind dintr-o pâclă roşie, deasă, cu o faţă batjocoritoare, îmbrăcat cu…cu o şapcă pe…

Mai bine îl las gol, că nu degeaba i se zice Dracu’ Gol… Şi, oricum, de ce ai îmbrăca pe cineva care îţi pică, la ora aceea, din cer?  Ştiu, de obicei, dacă pică de sus e Dumnezeu, dacă vine de dedesubt, e… vecinul, dar e povestea mea şi pică de sus cine vreau eu, adică Necuratul!

Ptiu, drace, da’ ştii să alegi! Chiar şi ora! Ooo, bine ai sosit în bucătăria mea, dar să ştii că nu te vreau că eşti plin de defecte!

Îmi pregăteam eu discursul de primire în gând, îndreptându-mă spre bucătărie, asta după ce, preţ de o clipă, am crezut că totul e în capul meu. Nu tavanul, păţania! Fiindcă, na,  dacă e trecut de miezul nopţii cu un sfert de ceas, nu te-aştepţi nici la zgomote (care-ncep cu „p”) şi nici la vizitatori. Goi. Asta în cazul în care nu i-ai chemat chiar… (Stăpâneşte-te, Alma Naho, nu interesează pe nimeni escapadele tale nocturne!)

Acum, te-ai putea întreba, fireşte, de ce nu mai ajung, naibii, să adun molozul. De la sângele care-mi îngheţase în vene, iaca un motiv! Dar adevărul era acela că, mi-am zis că e mai cuminte să aştept unde eram, în sufragerie adicătelea, împietrită. Să aştept să iasă cineva de-acolo şi am avut dreptate, a ieşit: cu coada sus, scuturându-se de moloz, cu un mârâit înfundat, dar fără să îi fi dispărut fir de mândrie: pisică-mea!

Însă, cum aşteptarea potopeşte, m-am hotărât să parcurg, totuşi, cei trei-patru metri care mă despărţeau de intrus, fie ce-o fi! Secondată de pisică, care se holba la mine ca la o nălucă.

Băgăciosul, vezi bine, era… unde stă el de obicei (şi îi stă bine acolo!): nicăieri! Cum nici covorul din bucătărie nu se mai vedea, m-am blocat! Unde Dum…? Taci, Alma Naho, nu vrei să îl mânii, numind rivalul! Dacă se ascunde?! 

contrast de lunăM-am uitat la geam, nu era (de) termopan, dar nu era lipsă! M-am uitat la uşă, la fel, nu era lipsă! M-am uitat în sus… m-a trecut un fior rece, cu mult, ca intensitate, peste acea obişnuită  radiaţie rece a pereţilor casei mele (un prim semn că se pierde căldura!) cu care eram oricum obişnuită. Nimerisem în Infern şi, dacă Iadul ar cere ca cetăţenii lui să aibă carte de identitate, cea din stânga era fix poza (de/din buletin!) care îmi trebuia.

Vezi, bine (că eu nu vedeam…), luna îşi canalizase toată energia spre apartamentul meu, că de aprins becul (care oricum consuma mult, mulţumesc, Doamn…. mulţumesc şi atât!), nici vorbă! Becul nu mai era pentru că nu mai era nimic de care să se prindă.

Într-un cuvânt, am simţit că Siberia e la doi paşi de mine, după cotitură sau, în orice caz, că va năvăli peste mine şi mă va prinde… Iarna! Noroc că era vară, sfârşit de vară, ce-i drept, dar în situaţii dintr-astea, zău, nu contează deloc anotimpul. Numai umorul!

radiaţie rece

Că au ceva deosebit cuvintele vântu’ zburdă-n beznă, au! Că-ţi place să te lipeşti de  pereţii reci, când te înfierbânţi, să-ţi placă! Dar, în acest caz eu nu le-am putut lega decât de acel cuvânt pe care nu l-ai putea încărca altfel, în roaba memoriei, decât ca fiind o mare grozăvie ceea ce mă aştepta, dincolo de astea, peste numai câteva ore: RENOVARE!

Una majoră! Pe care am simţit-o-n coaste instant, probabil de la coarnele de REN, dureros lăsându-se înspre OVAR… O, var frumos, o, var frumos!… Dacă pare că acum cânt, mai de departe se vede că implor, fiindcă ştiu ce mă aşteaptă. Ultima oară când am renovat, mi-a luat încă vreo 2 luni să scap de şantier, şi, când nu ai unde să te muţi şi trebuie să-ţi faci o baracă tot în cutia de chibrituri… Mă opresc, să nu iau foc!

Aţi observat că tavanele nu cad niciodată în timpul zilei? Numai noaptea, ca să priceapă toţi vecinii din bloc că eşti acasă, să-ţi faci simţită prezenţa.

În fine, gândurile n-au adunat molozul în locul meu, s-au lăsat pradă calculelor şi deciziilor ce aveau să se pună în practică odată cu frumosul răsărit de soare, iar ochii mei s-au hotărât şi ei că la lumina zilei „lucrurile se văd altfel”.(Şi nu numai că se văd altfel, SE VĂD!


-Ştiaţi că e nevoie de un certificat energetic pentru toate clădirile care se construiesc, se vând, se închiriază sau sunt supuse unor renovări majore, el fiind obligatoriu?! 

Nu ştiu a cui e vocea asta îngroşată, dar dacă aşa vorbeşte Dumnezeu, pesemne că n-a mai vorbit de mult timp şi s-a hotărât să grăiască acum, ca să nu îl chem în ajutor altădată.

-Certificat energetic ieftin!

Aşa mai merge!


 

De parcă nu era de-ajuns că performanța energetică a apartamentului era plasată (printr-un audit energetic*), certificat-energetic-Bucuresti-300x225înainte de nenorocire, într-o clasă energetică încadrându-se, de la „A” la „G” (unde „A” e Dumnezeu,  iar „G”, Încornoratul),  cam pe la „D” (cu „d” de la cine oare, că şi ăl de sus, şi ăl de jos se bat pe litera asta ca Eva şi Adam pe mere).

Desigur, mie trebuia să mi se întâmple o nouă lipsă de performanţă H! Cu H de la Hristos?!

Dar ce aşteptări (a se citi „clasă!”) poţi avea, când ferestrele sunt vechi de vreo 35 de ani, tâmplăria-i deodată cu darea în folosinţă a blocului, nu folosești becuri economice, țevile și caloriferele îți vorbesc, drăcoveniile, când ţi-e odihna sau somnul mai plăcute, de electronice și electrocasnice din clase superioare de consum nici nu cred că ai auzit vreodată, izolația pereților exteriori nu există şi prin acoperiș te plouă… ? Nu simți curentul, Almo, lua-te-ar D, du-te la D…!


Dacă ai căutat (că te-am trimis la început) ce-i aceea o termografie (termoviziune), acum ştii că e o metodă nedistructivă ca să descoperi (la timp!) ceea ce am descris în paragraful de deasupra şi încă altele în plus, cum ar fi, o conductă spartă sau să constaţi că rostul clădirii e prost executat (fără protecţia de aluminiu).

Dacă aş fi căutat şi eu, mai înainte să-mi cadă tavanul!… semnele erau!**


Şi, acum,  daţi-mi un martello (ciocan)! Che cosa ne vuoi fare?! (Ce vrei să ne faci) nu mă întrebaţi, da’ mi s-a părut potrivit să iau în considerare cântecul, limba. Şi ciocanul! De mai jos! (Nu mă crede pe cuvânt, uită-te!)

 

Atunci când Dumnezeu (ştiu sigur că el!) s-a hotărât că doreşte să sape un puţ interior în blocul meu, ca să-şi dosească smiorcăielile sau alte ape, desigur, sfinte, care-l trec (că poate-l trec, de ce să nu-l treacă?!) pe Administratorul Suprem al Lumii, nu ai cui să pişi (sau picuri) ochii… adică, ce vreau eu să zic e că la cine dracu’ să depui plângere, la rându-ţi că a ales fix  bucătăria ta! Bucă… tăria… mda!

La o adică, ce?! Nu-ţi plac stelele?! Nu iubeşti tu ploaia? Nu ziceai tu că atunci când cad ploile peste flori de tei, pune Dumenzeu de-un ceai universal?!

Ziceam! Îmi plac! Dar nu în casă!

Când ţi se întâmplă treburi dintr-astea, care te lasă fără grai (ştiu, pare că încă îl am!), dar cu găuri, zi-ţi mai degrabă că întâmplarea de mai sus îţi asigură, producându-se, o comunicare mai bună cu UNIVERSUL (că acum îl şi vezi!), certiFICATUL nu e scump şi faci rost de el repede (între 4-24ore)  şi, cel mai important e că termograFIEREA îţi asigură o mai bună cunoaştere a locului căruia îi zici casă şi a condiţiilor în care îţi duci veacul. Fie vorba între noi, duci numai câteva decenii, de fapt, că e posibil să ajungi mai repede la unul dintre cei doi D importanţi din viaţa ta din cauza florilor de mucigai sau a altor căderi pe care le poţi păţi într-o noapte friguroasă de vară, ca a noastră.

Dacă nu ai citit la timp acest articol, care să te conducă prin infiltraţiile (linkurile) sale către, cu adevărat, multe alte importante informaţii, păcat! Umorul e certificat (energetic!), îndeobşte, de cei care, observându-l în analiza pe alţii, zâmbesc în colţul gurii. Închise! Când e în vervă gura, n-are colţuri, se dă rotundă!)

Când, însă, e vorba despre sine… ATENŢIE! Enermed!***noutati-certificat-energetic


*Auditul energetic include certificatul energetic la situaţia actuală a imobilului şi reprezintă un studiu mai complex

***Compania Enermed Impex SRL București este formată din experți în certificare energetică, audit energetic și termoviziune clădiri sau termografie pentru clădiri, cu mulți ani de experiență în domeniu.
Echipa de auditori energetici gradul I de la certificat-rapid.ro este atestată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și eliberează certificate energetice pentru orice tip de clădire: apartamente, case, spații comerciale, spații de birouri, hoteluri, case pasive energetic, farmacii, spitale, instituții de învățământ etc.”

** Poze din arhiva personală

 

 


Spring SuperBlog 2018, Proba nr.7, Sponsor:logo_Avizez

Reclame

Puteam spune că…

In Almanahe cu poze și g(l)umă, Spring SuperBlog 2017 on mai 11, 2017 at 8:06 PM

Am fost la Gala Spring SuperBlog 2017! La Mamaia, Hotel Aurora. Pot spune încă, dar nu pot dovedi. Încă! Deşi…Niscaiva dovezi mi-au parvenit în particular, dar mai bine să rămână acolo o anumită horă… Ce-am horit! Şi multe alte escapade… 😛

  1. Am fost juriul probei 18, al cărei autor tot eu am fost. Aici sunt dovezi clare! De fapt, acest motiv m-a ţinut legată de una dintre mesele de pe terasa hotelului Aurora, unde am rămas pradă corbilor cele două zile de petrecere şi Gală. Ca să capăt două portocale, două mere şi două prăjiturele (nu erau pişcoturi!) a trebuit să mă dezleg de masă cât să fac vreo 2 dansuri. Dar am sfârşit tot legată. De masă, dar şi de locuitorii ei constanţi (nu constanţe), adică tiză-mea, Mihaela şi aricioaica Ioana, cu care aş fi stat la poveşti dincolo de nori. Au trecut mulţi&multe pe la masă, dar numai ele două şi-au tocit. Şi gura, nu numai şezutu’!
  2. Primăvara asta n-am mai fost de Competiţie, ci pe lângă ea, cred că s-a observat(?) şi acum, scriind din această postură, mă simt un fel de dispozititv cu reacţie întârziată, dar toate s-au întâmplat, jur, chiar dacă nu le-am consemnat eu când trebuia. Da’ chiar aşa, când trebuia?
  3. SuperBlog de primăvară s-a încheiat şi au câştigat: Locul I- Raluca Ilie, Locul II-Marius Mandache şi locul III- Oana Grozavu. Întreg clasamentul aici.
  4. Albert şi Claudia sunt părinţii SuperBlog, dar mă gândesc să le fac un copil: SuperBlog Junior. Trebuie să îmi amintesc mai întâi cum se fac copiii…
  5. Nu am reuşit să stau de vorbă cu toţi concurenţii, dar am reuşit să depăşesc recordul la cuvinte nevorbite, în sensul că am vorbit cu mult mai puţin decât pot eu de obicei. Rău de mare, pesemne…
  6. Visez la o săptămână de Gală SuperBlog. În altă ţară.

După cum se observă, deşi puteam să zic multe, am ales să zic mai puţine, fiindcă cele mai multe sunt de interior, despre prietenii şi ne privesc mai mult pe noi, cei care le înfăptuim acolo, înainte, în timp ce şi, mai ales, după. Exteriorul e şi va fi despre participare, în general. La care vreau să (vă) îmbii, dar numai singuri puteţi descoperi, participând.

Deşi am devenit dependentă de SuperBlog, am reuşit să rămân pe margine, în haine de partener, care haine haine(accente, accente!) m-au pus să îmbrac şi haina de (în)jurat şi acest fapt a făcut să devin un partener activ, altminteri, probabil că dormeam. Liniştită!

Sigur, ca partener jurat, ar mai fi de zis că e o provocare să răspunzi la contestaţii, spre exemplu, fiindcă inevitabil îţi aduci aminte că ai fost şi tu la capătul acela (şi al răbdării!) şi că ţi-ai imaginat de multe ori cum sfârşeau imaginar juraţii, întâlnindu-se cu tine… 😉

Acum, că am consemnat toate astea, mă retrag în mare.

Aşa cum am pomenit toate cele, în mare şi ele…

În mic, aş mai dezvolta un pic… aş face să alunece un peştişor (auriu) prin mâinile mele şi aş depune aici (nu icre!) trofeele ludice Almanahe Handmade, cu care i-am cadorisit pe cei 14 câştigători ai probei nr. 18 (iniţial erau 12, dar am suplimentat 2).

Gata! Cam asta a fost şi încă vreo 30 de mii de cuvinte, pe care nu le-am scris. Nu e de mirare, am locuit două nopţi cu o pisică neagră.

Îi mulţumesc, în mod special, Alinei că m-a „ridicat” din gara Buzău şi m-a dus până la uşa hotelului. Şi invers!

Spre SuperBlog de toamnă de-acum…! Felicitări tuturor!

Puteam spune , dar am ales ! Un amestec nici prea oficial, nici foarte particular…

Cale-n dar…

In rapid! personal şi accelerat..., Superblog2012 on noiembrie 13, 2012 at 4:51 PM

Orice direcţie nouă, e o virgulă nouă!

Unele sunt răsunătoare, altele mute, pentru tot restul veşniciei. Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, iar „progresul vine-ntotdeauna cu un cost suplimentar”!

Fiecare efect îşi are o cauză a sa. Orice lucru nou, care-apare, nu face să dispară ce era vechi, ci uitat, şi asta în cel mai rău caz.

Zăpada e albă şi are o singură culoare, dar asta când o privim din depărtare. Dacă ne-apropiem o descoperim profundă, nu?

În timpul călătoriei individuale pe acest pământ, învăţăm una-alta şi descoperim maşinării trebuincioase, ori de prisos.

Spre deosebire de lingură, furculiţă, cuţit, farfurie, castron, polonic ş.a.m.d., care sunt de-a pururi şi vor mai fi unelte de ajutor în gospodării, precum şi în a evolua, scriind pe mai departe istoria civilizaţiei, vom găsi felurite aparaturi mai puţin trebuincioase în particular, dar servind comunităţii, în general,  fiindcă deşi am evoluat şi totul e aproape computerizat, ne înghit încă maldărele de hârţoage.

Maldăre de hârtie, care-ar putea fi înlocuite cu tablete, spre exemplu – aparent mai costisitoare, dar mai eficiente – , însă cineva (sau ceva?) se încăpăţânează să ne complice existenţa. Căci dacă s-ar preocupa cineva să calculeze câtă hârtie consumăm pe cap de locuitor şi în baza acestui calcul câtă vom mai consuma, am constata că deja nu mai avem păduri. De fapt, vorbesc prostii, chiar sunt diferite Asociaţii care fac asta, dar fără vreun succes major. Dar aceasta-i altă discuţie.

Aşadar, vechiul rămâne (şi nu neapărat în forma sa, clasică, ci evoulând şi el la rându-i) cu noul laolaltă – obţinându-se ca rezultat, un mix clasificat pe nevoi – ca fiind un fel de răspuns complicat la felurite cerinţe ale anumitor grupuri de interese? Poate…

Fiindcă noul nu înseamnă lipsa vechiului, ci completarea lui, aşa cum multe lumi se ascund în sufletul nostru şi aşteaptă să fie descoperite.

Până la urmă, orice ne e dat, ne e de folos, în mai mică, ori în mai mare măsură.

Eu sunt actriţă, şi deşi aparent fără nicio legătură, am nevoie de imprimante, copiatoare. Pentru ce? Păi, pentru afişe şi textele ce urmează a fi puse în scenă…

Deşi, cumva în zilele noastre nu afişele aduc spectatori în sală, ci înţelegerile între reprezentantul instituţiei de cultură şi reprezentanţii altor instituţii (licee, şcoli, armată, fabrici şi uzine), precum şi crearea de evenimente pe faimoasele şi extrem de utilizatele reţele de socializare, nu s-a renunţat la lipirea lor pe toate gardurile şi zidurile. Şi e explicabil, căci nu toată lumea e upgradată la nou, din cauza neputinţelor financiare.

Şi în meseria-mi (care coincide cu vocaţia-mi, slavă Domnului!) lucrurile au evoluat, teatrul de proiect e noua direcţie, sau şi mai nou, teatrul de apartament. 

Se ştie(?) că actorii stau cu textele în mână în timpul repetiţiei, făcând tot felul de adnotări(din mers) pe marginea textului, sărind peste repetiţiile lungi şi obositoare la masă, în care, pe vremuri, se insista, petrecându-se un timp îndelungat întru găsirea de nuanţe şi direcţii a celor ce urmau a fi spuse pe scenă, astfel că, un teatru de provincie reuşea să pună în scenă doar o premieră pe an. De fapt, în oraşul meu nici acum nu se pun mai multe, dar motivele sunt altele.

Cum ar fi ca eu şi partenerii mei de scenă să avem în mână, în loc de foi, o tabletă?

Vă poftesc pe voi în a almanahi  întru acest exerciţiu de imaginaţie.

Eu găsesc că fiecare lucru e la locul său în trecerea asta prin viaţă. Chiar şi formatul şi direcţia blogului meu, care acum se îndreaptă spre altceva, fără să altereze cu nimic ceea ce am a transmite. Am constatat că de când cu participarea-mi la SuperBlog vorbesc mai mult despre mine, iar blogul a căpătat o formă mai clară de jurnal. O fi un lucru bun, habar n-am unde-o să ducă. Dar nu-mi displace şi aş vrea să fie foarte clar. Nici munţii, mările, deşertul nu rămân într-un loc. Nici pomii, florile, ierburile pământului, şi nici animalele. Deşi, ne place să credem asta, pentru stabilitate…psihică.

În fapt, mie mi-ar plăcea să  fiu ca vântul, să o iau în orice direcţie voiesc, dar fără a distruge şi fără a da socoteală nimănui. Dar nu e posibil…Pentru asta însă avem partener de nădejde şi speranţă visarea.

Când eram mică visam tot felul de aparate minuscule, un fel de televizoare portabile, ori telefoane cât un deget, şi asta se întâmpla prin anii ’80 şi când îi povesteam mamei mele se speria. Şi, iată-le…uşurându-ne comunicarea.

Calea pe care o urmăm, dinspre vechi spre nou este drumul naturii, o cale-n dar,  în necontenită schimbare, căci fiecare deschidere a celor ştiute deja, asemenea unei cărţi, filă cu filă, aduce cu sine un nou înţeles.

E de preţuit şi print-ul şi online-ul, căci pot trăi laolaltă în bună pace.

În lupta print versus online nu există nici victorie, nici înfrângere, există doar mişcare, înapoi, înainte… De fapt, eu personal nu consider că există o luptă, ci numai imaginaţie, în nemărginirea ei.