Cale-n dar…

Orice direcţie nouă e o virgulă nouă!

Unele sunt răsunătoare, altele mute, pentru tot restul veşniciei. Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, iar „progresul vine-ntotdeauna cu un cost suplimentar”!

Fiecare efect îşi are o cauză a sa. Orice lucru nou, care-apare, nu face să dispară ce era vechi, ci uitat, şi asta în cel mai rău caz.

Zăpada e albă şi are o singură culoare, dar asta când o privim din depărtare. Dacă ne-apropiem o descoperim profundă, nu?

În timpul călătoriei individuale pe acest pământ, învăţăm una-alta şi descoperim maşinării trebuincioase, ori de prisos.

Spre deosebire de lingură, furculiţă, cuţit, farfurie, castron, polonic ş.a.m.d., care sunt de-a pururi şi vor mai fi unelte de ajutor în gospodării, precum şi în a evolua, scriind pe mai departe istoria civilizaţiei, vom găsi felurite aparaturi mai puţin trebuincioase în particular, dar servind comunităţii, în general,  fiindcă deşi am evoluat şi totul e aproape computerizat, ne înghit încă maldărele de hârţoage.

Maldăre de hârtie, care-ar putea fi înlocuite cu tablete, spre exemplu – aparent mai costisitoare, dar mai eficiente – , însă cineva (sau ceva?) se încăpăţânează să ne complice existenţa. Căci dacă s-ar preocupa cineva să calculeze câtă hârtie consumăm pe cap de locuitor şi în baza acestui calcul câtă vom mai consuma, am constata că deja nu mai avem păduri. De fapt, vorbesc prostii, chiar sunt diferite Asociaţii care fac asta, dar fără vreun succes major. Dar aceasta-i altă discuţie.

Aşadar, vechiul rămâne (şi nu neapărat în forma sa, clasică, ci evoulând şi el la rându-i) cu noul laolaltă – obţinându-se ca rezultat, un mix clasificat pe nevoi – ca fiind un fel de răspuns complicat la felurite cerinţe ale anumitor grupuri de interese? Poate…

Fiindcă noul nu înseamnă lipsa vechiului, ci completarea lui, aşa cum multe lumi se ascund în sufletul nostru şi aşteaptă să fie descoperite.

Până la urmă, orice ne e dat, ne e de folos, în mai mică, ori în mai mare măsură.

Eu sunt actriţă, şi deşi aparent fără nicio legătură, am nevoie de imprimante, copiatoare. Pentru ce? Păi, pentru afişe şi textele ce urmează a fi puse în scenă…

Deşi, cumva în zilele noastre nu afişele aduc spectatori în sală, ci înţelegerile între reprezentantul instituţiei de cultură şi reprezentanţii altor instituţii (licee, şcoli, armată, fabrici şi uzine), precum şi crearea de evenimente pe faimoasele şi extrem de utilizatele reţele de socializare, nu s-a renunţat la lipirea lor pe toate gardurile şi zidurile. Şi e explicabil, căci nu toată lumea e upgradată la nou, din cauza neputinţelor financiare.

Şi în meseria-mi (care coincide cu vocaţia-mi, slavă Domnului!) lucrurile au evoluat, teatrul de proiect e noua direcţie, sau şi mai nou, teatrul de apartament. 

Se ştie(?) că actorii stau cu textele în mână în timpul repetiţiei, făcând tot felul de adnotări(din mers) pe marginea textului, sărind peste repetiţiile lungi şi obositoare la masă, în care, pe vremuri, se insista, petrecându-se un timp îndelungat întru găsirea de nuanţe şi direcţii a celor ce urmau a fi spuse pe scenă, astfel că, un teatru de provincie reuşea să pună în scenă doar o premieră pe an. De fapt, în oraşul meu nici acum nu se pun mai multe, dar motivele sunt altele.

Cum ar fi ca eu şi partenerii mei de scenă să avem în mână, în loc de foi, o tabletă?

Vă poftesc pe voi în a almanahi  întru acest exerciţiu de imaginaţie.

Eu găsesc că fiecare lucru e la locul său în trecerea asta prin viaţă. Chiar şi formatul şi direcţia blogului meu, care acum se îndreaptă spre altceva, fără să altereze cu nimic ceea ce am a transmite. Am constatat că de când cu participarea-mi la SuperBlog vorbesc mai mult despre mine, iar blogul a căpătat o formă mai clară de jurnal. O fi un lucru bun, habar n-am unde-o să ducă. Dar nu-mi displace şi aş vrea să fie foarte clar. Nici munţii, mările, deşertul nu rămân într-un loc. Nici pomii, florile, ierburile pământului, şi nici animalele. Deşi, ne place să credem asta, pentru stabilitate…psihică.

În fapt, mie mi-ar plăcea să  fiu ca vântul, să o iau în orice direcţie voiesc, dar fără a distruge şi fără a da socoteală nimănui. Dar nu e posibil…Pentru asta însă avem partener de nădejde şi speranţă visarea.

Când eram mică visam tot felul de aparate minuscule, un fel de televizoare portabile, ori telefoane cât un deget, şi asta se întâmpla prin anii ’80 şi când îi povesteam mamei mele se speria. Şi, iată-le…uşurându-ne comunicarea.

Calea pe care o urmăm, dinspre vechi spre nou este drumul naturii, o cale-n dar,  în necontenită schimbare, căci fiecare deschidere a celor ştiute deja, asemenea unei cărţi, filă cu filă, aduce cu sine un nou înţeles.

E de preţuit şi print-ul şi online-ul, căci pot trăi laolaltă în bună pace.

În lupta print versus online nu există nici victorie, nici înfrângere, există doar mişcare, înapoi, înainte… De fapt, eu personal nu consider că există o luptă, ci numai imaginaţie, în nemărginirea ei.