Dacă nu există în mitologia creaţiei un duh al căznirii, ar trebui inventat, fiindcă omul, prăbuşit în clisă sau în veac, are parte de experienţe adesea ingenios de turmentatoare, precum acest performance al unui artist contemporan.
Cum reacţionezi în faţa unor chestii dintr-astea care răstoarnă şi zăpăcesc mintea? Mai ales că băiatu‘ ăsta, prin martie 2019 a performat la Universitatea de Arte Bern, în Elveţia…
Şi aici, ca şi în altele, unii aşteaptă albumul, „‘e artă, dom’le, artă pură!„, iar alţii cred că muzica artistului „sună ca şase schelete care încearcă să meargă pe gheaţă„.
Nu încep un sondaj de opinie la sânge acum şi nici nu o să deschid vreo potecă despre verzi ruine, precum vânzările alea celebre la tablourile românului nostru Ghenie. La urma urmei, conteză doar gustul celui care poate promova absolut orice!
Dar, eu, dacă aş fi televiziune (sau chiar youtube!), şi aş difuza performance-ul respectiv, aş băga imediat după prestaţia artistică, următoarea reclamă.
Acuma, na, nu ca un cunoscător într-ale artei, dar ca adulant practicant al artei teatrale, să zic, şi mie mi-e greu uneori să desluşesc până unde e artă sau de unde începe ea, cu tot cu puritatea ei, mai departe de grădina teatrală, de-aceea nu aş face chiar o dezbatere pe marginea prestaţiei artistului, ci aş plusa şi cu un Black Friday la Farmacia la Pret Mic, ca să fiu sigură că s-a înţeles mesajul. Şi aş trece peste începutul ăsta tot în stil artistic:
Că-mi trec zilele ca fumul/ Oasele mi-s reci ca scrumul/ Ca neşte iarbă tăiată/ Mi-este inema săcată.*
Acuma, na, nici n-aş rămâne încremenită în păienjenişul unor subtilităţi teologice, trecând de la sarcasm la vehemenţă, dar ceva încă, independent de voinţă, un soi de vervă satirică, mă ţine pe lângă subiectul ăsta, că altminteri, nu-mi explic de ce-mi tot vin în minte versurile astea, ale lui Budai-Deleanu:
Iha! prihihu!… cu toţii deodată/ ei a striga şi-a juca începură.
Arta, în general, s-a ivit din necesitatea de a nemuri omul, dintr-o simţire duioasă, să zicem, ce i-a produs „poetului” o durere şi amar şi acel rău ce nicio iarbă nu-l tămăduieşte. În zilele noastre, însă, tămăduiea e peste tot, e câte-o farmacie în drumul fiecăruia, ba chiar câte-o farmacie online, cu preţuri mici-mici, de tot.
Dacă performance-ul respectiv s-ar fi petrecut în cadrul unui spectacol de teatru, prestaţia toboşarului ar fi fost un moment (comic sau nu) desăvârşit şi articolul ăsta de blog nu ar fi existat. Eu fac parte dintre acei artişti care cred că arta de a face orice, oricând, oriunde, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, este datoare să exprime trebuinţele unei anumite societăţi şi să deştepte simţăminte care mai de care înălţătoare, divine, şi chiar morale.
Eu nu mă leg neapărat de artist acu, ci de trebuinţă, căci mie, mai mult decât prestaţia artistului, mi-a atras atenţia audienţa şi reacţia sa: să nu râzi când e de râs, deşi imaginaţia e luxuriantă, în general… De ce? Cineva comentase sub prestaţia artistului că aşa se antrenează haterii să nu râdă la spectacolele de stand up.
Cum să nu îţi vină să rulezi un diagnostic şi să nu recomanzi medicaţie la orice preţ, darămite una la preţ mic?
Las răspunsul suspendat, undeva între Sarcasm şi Ideal haşdeian, când „o silabă pură spune un chin nemărginit”, o să suflu peste-o păpădie şi toate acele ei o să le îndrept înspre mine, din acest moment.
Nu mi-am propus să educ conştiinţa artistică a contemporanilor mei, în niciun caz. Materia sensibilă a artei nu-i de abordat pe scurt şi, câteodat’ e nevoie de multe pastile s-o explici. Dar mai rămân un pic pe culoarul pe care l-am deschis, cu referiri aproape stricte la condiţia (chiar şi fizică a!) artistului care sunt.
Ca actor, ţi se întâmplă tot felul de momente „liber la improvizaţie”, precum momentul artistic de la care am pornit, dar actorul, spre deosebire de alt pătimaş încadrat la sectorul „artist”, ştie să „doneze” fapta sa încât patima, prin mobilitatea-i, să nu îi deterioreze articulaţiile.
Astfel,
- să-l scoaţă nevătămat din patima ce l-a drinkuit, actoru’ are nevoie de celadrin la preţ de Black Friday.
- pentru bulgări reci de lună şi lumină şi eterna veghe, şi pentru resuscitarea spiritului, actorul ferecă şi desferecă, pe un colţ de masă, trecutul sau fumurile sale, sub îndrumare regizorală, dar şi ţine, pe celălalt colţ de masă, un flacon de neuro optimizer. La preţ mic!
- pentru înfiorările-i mistice sau pentru mistere chiar involuntar parodice (!), ori pentru exerciţiile de tăcere, când pe actor îl podideşte Rilke şi absolutul îl înspăimântă, fiindcă „orice înger este îngrozitor”, vitamine şi minerale. Plus soare!
Că tot veni vorba de îngeri îngrozitori, precizez că nu am vrut să strivesc corola de minuni a lumii şi nici n-am vrut să ucid cu vorba ori mintea niscaiva taine (cu accentul unde vreţi!) ce le-am întâlnit necăutate. Dar am vrut, totuşi, să luminez Raiul meu cu Flăcările Iadului altora.
- Eu sunt genul care, undeva, pe la cumpăna apelor, ce ne trec pe fiecare, întru faceri, din umbră, se ispiteşte singură a crede că lumea e o încântare, iar pentru asta e nevoie câteodat’ de suplimente uşoare.
Ca prag de lume şi potecă patimei, las dorinţele mele pastiliceşti către Farmacia la Preţ Mic, să lase la preţ mic de Black Friday (şi chiar să îl micşoreze dac-o putea!) pastilele ce-mi antrenează limba în care pot să exprim asta şi nu pentru că, ce să vezi, „tocmai ce mi-am făcut băgăjelul pentru spital„.
Recunosc că, pentru a găsi drum pe această câmpie, am consumat niţel foc sacru, dar şi foc omenesc. Râsul e combustibilul vieţii, iar eu mă avânt uneori, ca un scafandru contemplator al adâncurilor lumeşti să glorific măcar un zeu dintre mulţi alţii, care fecundează pământul acesta fericit cu creaţiile sale.
Articol ce întrerupe eternitatea pentru SuperBlog 2020, proba nr.6, dar, na… câteodată, din seminţe ce-au căzut pe piatră în pieţe au crescut statui!- dar din Mirabila Sămânţă a lui Blaga.
DACĂ SE POATE, ŞI-O REDUCERE LA MĂŞTI, VĂ ROG! ( alea de muritor!)
*Traducerea în versuri a Psaltirii, publicată în 1673 de Mitropolitul Moldovei, Dosoftei (1624-1693)
Alma Nahe(r) 
[…] Duhul căznirii […]