alma nahe

Archive for 7 octombrie 2020|Daily archive page

Despre senzaţia de a nu mai fi

In Ciné m-a visat, Rece-n zi e, SuperBlog2020 on octombrie 7, 2020 at 10:58 PM

Plouat

Jurnal de answearitate, 7 octombrie 2020

Plouă, scrie cineva. Nu ştiu cine e, dar de câte ori scrie şi îi aud penele — că uneori nu i le aud—, am senzaţia aia că o să mai fiu. Nici nu contează ce sau unde, ci senzaţia că se mai poate. Că se mai poate şi atât! Fără prea multe farduri şi perfuzii în cuvinte.

Îndată ce a terminat de scris primul paragraf, a şi început să plouă mai tare. Picăturile de ploaie nu omoară pe nimeni, doar udă, a continuat să scrie şi eu aştept acum… să mă regăsesc, căci încă nu mă regăsesc în primul său paragraf, deşi picăturile i le simt.

Nu mă lăsa aici, plouată! îmi vine să-i strig, dar nu mi-a dezlegat gura încă, deşi simt şiret… Despre senzaţia de a nu mai fi plouat nu mai scrie nimic.

În cercuri de frig

Mi-e urât fără şapte. 7, nu şoapte! Sunt 7 importante ca 7 punţi! Ai răbdare să le anunţ?!…

Scrie că rătăcesc încă, cu umbre şi aburi de răzvrătire. Oprită, dar tot răzvrătire!

Auziţi, doar eu am gânduri de-astea când vine toamna? Cu ce vi le trataţi?! Bine, presupunând că sunt gândurile mele, că eu mai mult îmi simt picioarele acum: un pas, doi… mers leneş, dar drumul nu e leneş deloc. Dovada? Se aud sub tălpile-mi goale frunzele, strivindu-se.

Când merg desculţă sunt visul din realitatea mea, drumul e un desen naiv şi nu simt nici-o găurică în… pantofii scâlciaţi.

Am pantofi?! De când? La ce cuvânt m-a încălţat? Nu vreau pantofi scâlciaţi! Da, ştiu, eu (cu accent pe eu!) îi stric mereu fiindcă merg ca o raţă. Da, recunosc! Şi, ce? Nu merit şi eu o pereche de botine noi?! Hei, tu, care scrii, încalţă-mă cu ceva ghes! Guess, nu ghes! Ghes am!

Da, de lac! Şi ce dacă plouă? Plouă la nesfârşit? Şi, oricum, mie îmi plac eşarfele colorate şi îmi plac tocmai pentru că se reflectă în luciul botinelor. De unde ştiu că mă scrie acum?! Nu ştiu, da’ dacă mă întreabă cineva asta, o să răspund ca şi cum m-a întrebat cineva dacă știu.

Atenţie, answe(a)r: Poate că sunt un suflet scris de mai multe ori, da’ am nevoie de aceeaşi medicaţie în a fi, mereu, şi cine scrie, ştie asta!

Ia, închide ochii şi deschide-i! Ce vezi mai întâi?

Vezi eşarfa Medicine, nu-ţi mai plimba ochii aiurea! Chiar dacă sunt doar încălţată, eşarfa asta acoperă destul(e).

Eşarfa şi botinele sunt două din şapte lucruri importante fără de care n-aş putea traversa toamna.

De parcă eu doar o traversez! Eu o ocup, o posed, o aglomerez, o invadez, o… opreşte-mă, că mi-a venit un gând de sărut. Şi nu e indicat, e o toamnă pandemică asta a lui 2020, aşa că uite cum sar peste sărut (cu toamna!) şi sar într-un picior și că vreau să se mai lase botinele, că-s noi şi, ştiţi cum e cu lucrurile noi şi…

Gata, m-am prins, gura mea e funcţională, pesemne că a terminat-o de scris, altminteri de ce m-am pornit să vorbesc ca o femeie la cumpărături? Mi-e şi un pic frig… trebuie să mai pun ceva pe mine, nu?

Să mai pun ca şi cum ar fi ziua mea azi!?

Nu, că mai sunt zile! Mai sunt senzaţii… Mai sunt trei zile până când voi sărbători ziua mea de naştere, al pa’şaptelea an, hehei… şi încă ţin minte toate drumurile mele pe jos, care numai aparent sunt încâlcite şi nu duc nicăieri, dar chestia asta, că drumurile par încâlcite şi nu duc nicăieri mie mi se întâmplă numai îmbrăcată. Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă tot.

Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Tot! Nu când am botinele-n picioare şi un batic care acoperă! Totul! Nu când…

Mă desfac ca o portocală! Mai bine sting lumânările din tortul de ziua mea, că n-a scris nimeni tortul, chiar dacă lumânările par scrise, totuşi.

Adevărul este că sunt multe cărări să te descrii în călcătură şi umblătură şi uneori e bine să sfârşeşti prin a fi mai practic. Să-ţi iei pe tine ceva, repede-repede, musai colorat şi să te întorci înapoi în pătratul alb al zilei sau cel negru al nopţii, în raze îndulcite de soare şi pe muchia asta solunară a unui echilibru stabil, adică să te îmbraci pur şi simplu!

Îmbracă-te, Olimpie! Îmbracă-te tomnatic, la Answear ai câte branduri vrei! Şi dacă te-ar fi scris bărbat, şi dacă te-ar fi scris copil…

Nu uita! Încă 5 piese esenţiale pentru o toamnă neesențială! 2+5=7… Scrie iar?! Nu mai scrie tu, că mă descurc eu de aici încolo!

Toamna lui 2020 nu e încă esenţială fiindcă nu a început să o scrie nimeni altfel decât e şi, la o adică, dacă cineva mă scrie pe mine, pot şi eu să-mi scriu măcar o toamnă, nu? Sau să aleg una gata scrisă de Answear?

Uite! Spre exemplu, o toamnă bună are 7 piese de vestimentație esențiale şi ea, toamna, ar putea fi orice brand. O toamnă Medicine sau o toamnă Vagabond!

Mie îmi place să ies din tipare!

Ies şi din povestea asta, cu o umbrelă Answear.lab.

Pot să ies şi în zbor, și cu mănuşi. Dacă pot să ies cu mănuşi, pot şi cu o valiză şi cu ochelari de soare. Căzuţi pe nas…

Respir încet şi las aşa, minutele să lunece, vagabondând, iar mintea mea să aleagă numai ce vrea ea. Eu mă îmbrac în toate culorile pământului şi cine mă scrie o dată, ştie asta!

Nu mai amestec sensurile. Le atârn la gât ca pe nişte bijuterii. Nu mă faceţi să revin la o zi obişnuită! În care nu visez şi nu dramatizez. În care tai dovlecii, să îi fac pane. Sau la una de întins rufele pe sârmă. O zi obişnuită, cu un început de ploaie, cu picături reci, când nu mai vreau să ştiu de nimeni şi nici nu mă mai poate rescrie nimeni.

O poveste inspirată de noul brand Answear. Lab, un text de colecţie, ediţie limitată, toamnă, 2020, SuperBlog! Proba 1.


Alertă cu cuc

In cap umplut, SuperBlog2020 on octombrie 7, 2020 at 8:21 PM

Unde suntem, ce ceas este acum?” Sunt pe drumul literelor care formează cuvinte, cuvintele formează şi ele ce pot, ce sunt lăsate şi  mai sunt alea care îngheață. „Gheața nici măcar nu rămâne pe pământ!” se topește gândul pe care-l aveam într-un alt gând.

Uneori, când scriu articole de înscriere la Superblog, simt totul ca şi cum aş fi un soldat lăsat la vatră. Niște puști îmi zâmbesc?!… Că mă lasă vederile, nu e un secret, peste trei zile vine şi ziua în care s-a mai dus un an din viaţa mea şi habar n-am când a trecut juma’ de an de pandemie, aşa că… ă…

Că trec direct la podcastul ăsta!

Ca şi cum ar fi trecut un elefant printr-o fereastră, ştiu, dar nu e nimic planificat, scriu cum vin cuvintele, deşi ele mai mult pleacă şi lunecă între mine şi tine şi habar n-am dacă or să mai stea celelalte, alea notabile, cum s-ar zice, că la 23:59 e deadline la prima probă SuperBlog 2020 (ediţia de toamnă) şi, de când n-am mai dat eu prin casa blogului s-a schimbat şi editorul wordpress. Nu că îmi aminteam prea bine cum se foloseşte cel vechi, dar îmbrac şi eu spaţiul c-a rămas dezbrăcat destul.

Gata! Mă opresc! Alarma zice că mai am cuvinte, dar nu mai am timp să le scriu. Superblog, deschide uşaaaaaaa!… Lasă, nu o mai deschide, e bună şi fereastra!