”Ţi-ar plăcea, Maestre Cino, să iasă inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele.
nu-i aşa ? ”(Ezra Pound)
Am forțat un pic, dar s-a deschis într-un final. Pe ea scrie „revine singură”. O ușă. Mai devreme, trecusem pe lângă „Ceasuri. Ora exactă”, un magazin. Față-n față cu „Ceasul rău”, un ceas care merge bine, dar așa i s-a dus buhul, de pe vremea când nu era bine.
E cumva un soi de comerţ în aceste întâlniri: eu dau cafeaua, tu dai frâu liber (în volum, operă), prin filtru, neliniştilor tale. De care să fie tura asta?! Apă fierbinte peste colier de boabe proaspăt măcinate, la umbra unui arbore de cafea, fără ghete, fără ghiare?
Fără ghid, rouă preţioasă, cuvintele tale se tot urcă la etaj și acolo se lipesc de primul bec și se ard sau se topesc. Nu știi! Eu nu mă trezesc.
Ale mele, deși cu țintă, ricoşează-n podea, se sparg într-o explozie ca de bibelou, iar de-acolo aburul le lipeşte de cea mai apropiată fereastră, dâre de gând, un dragon, forme bizare. Şi chelneriţa, uite, grijulie și iute, cu o cârpă…
Afară e ceață, o boabă de cafea, fantomatică, îmi deschide nările, tu narezi…o povestioară alunecoasă despre eterna disciplinare a sufletului. Mie îmi ajunge că bei cafeaua încet. Și chelnetiţa. Chelneriţa, care deţine răspunsul suprem şi stoarce cârpa-ntr-un ibric.
Eu îmi contemplu forma degetului arătător într-o sticlă de candelă, el încăpăţânat, suspendat într-o echilibristică de revistă, patinează de-acolo fluierând pe marginea ceştii, în sens invers acelor de ceas și-n sens invers chemărilor.
Chemările nu îmi stau inscripţionate în palmă, căci liniile-i chiromanticoase duc spre aceleaşi concluzii naive: măritiş din dragoste, doi copii…hehe, se oglindesc aiurea-n cafea, tulburi şi în luciul linguriţei, diforme, metalice, dar totodată strălucitoare. Șterg marginea ceştii, aprind o brichetă. Laşi capul în jos…
Tu eşti… la nisip…, spui, și eu atunci cred că înţeleg de ce luna se oglindeşte absurd în tine. Dacă aş ţine un registru cu hoinari de breaslă în cuvânt, în dreptul tău aş nota : aici şade un nomad înecat în pulberea propriului miliard de cuvinte.
Pun cupa cu partea pictată frumos înspre tine, dar o tot răsuceşti. Cu o îndărătnicie stupidă, de muscoi.
Un ac de metal scrijeleşte şi iar scrijeleşte tăcerea, un expresor saeco picurând și restul, caligrafie automată.
Odată, mi-am îmbătat cafeaua.
Am luat-o prin surprindere,
cu tărie,
grade multe.
Apoi am aşteptat.
O sorbeam şi îi urmăream pereţii albi,
îmi imaginam ce-ar fi vrut să aştearnă
şi râdeam,
că eu îi pregătisem altceva.
De obicei o beam într-o cană fumurie,
maron,
dar pentru un aşa exerciţiu
era musai să fie în alb.
Ce poate fi mai minunat decât să-i deturnezi întâmplarea?
Să nu îi laşi zaţul în libertatea lui de zaţ…
Să îi schimbi destinul celui ce citeşte,
ghicindu-i alt drum.
Tu sorbi zgomotos, eu amușinez aroma. Eu îţi sorb cuvintele, așa, puține cum sunt, tu, pe-ale mele le-nmulțești și te începi cu ele. Eu sunt o boabă de cafea, tu ești ce-o macină și ce-o topește.
Eu sunt o cafea, tu ești un expresor de cafea.
Suntem…
Salvaţi (la fix). De chelneriţa zeloasă cu nota de plată calculată la fix. Să nu uit s-o răsplătesc!
O fugă are nevoie de toate căile ei!
Hai, că tocmai la final am îngropat pruna (din gură) ușor ceremonios într-o găluşcă filozoficobăţoasă.
Pe undeva, e de înțeles, căci prin criptele obscure şi tainiţele minţii, ne stau câteodată mărturie adaosurile.
O poveste într-o ceașcă de cafea preparată în Magazinul MarketOnline.ro și măcinată și pentru „duzina de cuvinte”(sau jocul celor 12 cuvinte), scriere pe care am îmbătat-o, ca să se spună (căci fiecare avem tainele noastre), dar în alt cadru: romantic acolo, cândva și o amintire haioasă aici. Dacă nu v-aș ști tăcuți de-o vreme pe câțiva, v-aș invita aici pe toți la o poveste cu o ceașcă de cafea, aburind, așa, ca de ziua numelui meu. Cel de-al doilea nume, pe care nu prea-l folosesc?! 🙂 Dar merge o dată, așa, ca pretext pentru un schimb de povești cu și despre cafea. La mulți ani, mihaili&gavrili!
Superblog 2014, proba de povești de adormit la cafea cu
Punctaj obținut: 91