Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul liniștit

André Kertész – „Chairs on the Champs Elysées”

În goana noastră după nimicuri-scânteie furăm cu ochiul stânga-dreapta, înapoi-înainte, căutând drumul cel mai bun, fără gropi, fără crăpături, fără prea multe obstacole, luându-ne după semne, linii de demarcație, faruri sau urmându-l instinctual, știind deja drumul, fiindcă l-am mai făcut. Dintotdeauna am fost — fie pe jos, fie călare pe cal, fie în căruță, tren ori în mașină — privitori dincolo de ochi ca printr-o fereastră în verde, ruginiu sau alb pufos, căutând în pietre, copaci, nori, dar mai ales căutând în oameni nemaivăzutul, nemaiîntâlnitul, nemaitrăitul.

Pe unii i-am păstrat în fața ochilor, dorindu-ne să ne rescrie sau să aducă un plus în povestea noastră personală, pe alții i-am mutat cu degetul dintr-o parte în alta, fiindcă am învățat între timp cum să schimbăm imaginile și mai repede, tactil, și, mai ales, variațiunile cuvântului „mobil”.

Unii ne-am încăpățânat și am rămas blocați în traficul de sentimente, al meu, al tău, al altora sau surprinși de un semafor care nu mai vrea să afișeze culoarea așteptărilor pe scaunul din stânga.

Ieșim din case la treburile noastre, unii dintre noi ne decapotăm, alții ne ambalăm mai greu, când nu ni se îneacă corăbiile, ni se îneacă motorul și uităm că poate fi periculos să nu fii atent o secundă, că orice moment de neatenție se poate converti într-un posibil accident, oricât de antrenați ne-am considera.

Între toate astea sau pe deasupra ori dedesubtul lor, ne alcătuim din sentimente-întrecere pe care le donăm rețelei de socializare, cea mai rezistentă „prefață” a vieții din ultimul deceniu, Facebook, în orice timp al zilei și, fie că mergem pe jos, fie că ne găsim în traficul urban și accelerat al orașului, deși furați de ecran, ne mai aruncăm totuși câteva ocheade, o grimasă, un scâncet, semn că nu ne-am lăsat furați de tot de cristale lichide.

Nu mai așteptăm răspunsuri de sus care să ude plăntuța speranței, ne-am mutat zeul pe pământ, iar el…el știe tot despre noi, fiindcă e tot timpul cu noi. Fiecare ceas împreună cu el e un mare eveniment. Îi atingem ecranul și, ca și cum viața noastră s-ar putea derula cu aceeași ușurință, ne prindem mâinile sub fereastră, intenționat.

Habar n-ai unde sunt, nu? De unde îți vin…Dar eu știu, am o hartă. Uite-mă, un punct înroșit în mișcare, pulsând, pulsând, pulsând…Vin către tine. Din stânga, din dreapta, de nicăieri, de oriunde. Încă îți apar sub formă de text și de-asta nu-mi simți încă răsuflarea. Dar te ajung în curând. Astăzi, doar sub formă de experiment*!

Ia-ți telefonul în mână și scrie un SMS oricui dorești și în timpul ăsta plimbă-te prin toată casa. Nu-ți ridica privirea, ai parcurs kilometri întregi dintr-o cameră într-alta de-a lungul timpului. Te-ai ridicat din scaun? Hai, curaj, șansele să te lovești sunt mici! Crezi că te-aș fi pus să faci asta dacă eu însămi n-aș fi încercat înainte?

Dintotdeauna omul, trăind între soare și lună, s-a considerat înconjurat de duhuri pentru atunci când viața se preface într-o aventură primejdioasă. Să zicem că…sunt duhul tău azi. Acum, că sunt aici, ceartă masa de care te-ai lovit ori scaunul „rău” sau atârnă de filosofia după care se călăuzește fiecare: împăcarea cu gândul că murim într-o zi.

La revedere, cailor! Zbor mai iute ca voi…

Sau nu mă asculta! Dar nu arunca încă lampa din care m-ai scăpat, frecând-o! Fiindcă te-aș mai coborî scările, etaj cu etaj și te-aș arunca în necunoscut. Te-aș urca într-o Toyota și te-aș lăsa în viață cât să urăști piatra care ți-a sărit în parbriz ori prietenul care tocmai îți dădea un like pe Facebook și peste care tu ai dat, căci am făcut (din condei) în așa fel încât să îl omori la trecerea de pietoni, fiindcă îți numărai like-urile la un selfie cu tine la volan.

Sigur, acum sunt doar covorul fermecat care te-a silit în poveste să te urci fără regrete, dar care, pe urmă te-a îngropat în ele, fiindcă n-ai știut să te oprești!

Te-ai lăsat în voia textului, nici o clipă n-ai crezut că te voi aduce aici, în acest punct. Te-am așezat pe unul din scaunele goale dintru început și aș fi putut rândui în fața ochilor tăi perechi-perechi de păsărele care să danseze în văzduh sau stele verzi, în jurul capului, iar culoarea lor să fie atât de minunată încât să-ți vină să pui mâna pe ele, să vezi dacă-s adevărate.

Prilejuri pentru a da un semnal de alarmă sunt destule. De pe lumea asta sau de pe cealaltă. Din orice idee ți-aș fi putut naște un punct culminant, pregătit minuțios, în care multe alte vietăți apar și dispar în calea ta, un exemplu ușurat în plâns sau disperare, eu fiind acum cea liberă de orice cenzură întru durere, iar tu, cel prins pe un drum fără întoarcere. Te-aș fi putut transforma într-o fantomă speriată care nu înțelege ce i s-a întâmplat și de unde i se trage și atunci aș fi apărut eu, un duh enervant, care să te mustre și să te pedepsească cu eternitatea, timp în care îți mor toți cunoscuții din pricina unui telefon mobil și a tentației de a-l folosi în trafic ca pe singura legătură din viața lor.

Dar de ce să fac asta? De ce să te transcriu ca pe un greiere prins într-o pildă de zile mari, care nu și-a ascultat furnica și-a pierdut, rând pe rând, fiecare anotimp? De ce să îți scriu(ironia sorții!) un mesaj de „la revedere” pe Facebook întru speranța că ne vom întâlni mai buni și mai atenți pe lumea cealaltă? De ce să nu îți atrag atenția încă o dată cum să pui preț pe acest ritm, mai felurit decât cel al veșnicelor simfonii, care oricum te-ar plictisi.

Pentru că eu azi nu sunt decât un duh pornit din înțelepciunea vieții și nu din negurile ei, cuprins de rânduiala împărțirii teritoriului care nu se încheie niciodată cu moartea cuiva. Trecerea hotarului nu e azi, fiindcă vreau să cred că n-ai citit acest text în timp ce erai la volan, că pământul pe care calci acum nu este o stare, ci un fapt și că cealaltă cale e aceea în care te-ai oprit pe marginea drumului când ai pătruns în lumea magiei telefonului deștept.

Că legătura dintre pricină și urmare este o realitate concretă, poate că știi sau nu știi, dar vreau să îți spun că 23% din numărul total de accidente dintr-un an sunt cauzate de utilizarea telefonului la volan.

Scaunele din imaginea de mai sus pot fi un loc de relaxare, în care poți utiliza telefonul mobil cât poftești sau până te lasă bateria. Dar pot fi și-o ilustrare (atipică poate) a unui priveghi.

Nu scrie mesaje pe telefonul mobil când conduci! Nu moare nimeni fără mesajul ăla. Dar tu poți muri, scriindu-l sau poți omorî un trecător întâmplător prin viețile noastre, ale tuturora, dar care pentru tine va deveni veșnica remușcare, veșnica pomenire.

Nu deveni un text pe o piatră mortuară! Există întotdeauna o șansă să îți continui drumul (în viață) liniștit! N-o irosi!

SuperBlog2014, proba de atenție în trafic cu

* pe 11 iunie 2014 a avut loc un experiment, menit să atragă atenția celor care folosesc în trafic telefonul mobil, pe care-l puteți urmări integral dând click pe cuvântul „experiment” (mai sus, în text!), o campanie Toyota “Don’t Text and Drive!”

Punctaj obținut: 97(nota maxima- adică am câștigat proba) 🙂

Există un drum cu mai multe sensuri și există și un sens, dar cu mai multe drumuri

Erika Kuhn

Există mai multe puncte:

de vedere,
de cotitură,
de fierbere,
de atracție,
G,
ochit-lovit,
de fugă,
de suspensie,
1p la înscriere,
5p pentru o poză
10p pentru un video,
1p pentru o invitație pe e-mail
(+5p pentru fiecare prieten ce dă curs invitației și o șansă dublă la tragerea la sorți),
așa, în linii, mari…

Există mai multe linii(unind puncte):

în palmă,
linia drumului,
de dialog,
de centură,
întreruptă,
continuă,
de start(13 Octombrie)
de finiș(10 Noiembrie)

Există mai multe auto(pe drum):

autor(autoreflex automat),
autoturism,
automobil(mașină),
Yaris,
Noul Yaris(genial în oraș),
Toyota.

Există mai multe camere:

de bicicletă,
de ho(s)tel,
de luat vederi,
de show.

Există un show-room Toyota în orașul tău!
Există în orașe cu B:
ucurești (reprezentanțele din vest, sud, nord),
acău,
aia Mare,
istrița,
răila,
rașov,
uzău

Există în câteva cu C:

luj-Napoca,
onstanța,
raiova.

Există și în Focșani Iași, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tg. Mureș.

Există un concurs (în afara celui de împrejurări):
„Yaris în orașul tău”

Toyota Yaris(2014) se lasă cântat, fotografiat, filmat și testat. Surprinde-l prin oraș cu:

primaru’,
secundaru’,
clădirea,
statuia,
tine,
cine vrei tu!

Există și un premiu: 2x excursie la Valenciennes, în Franța, la fabrica Yaris.
(Există mai multe informații, dar le poți afla chiar tu!)

Există iubitori de:
oameni,
animale,
natură,
mașini,
fabrici și uzine,
călătorii,
concursuri.

Există unii care, când iubesc, au tendinţa de a păși ca pe un covor roşu:

desculți,
pe zăpadă,
pe gheaţă,
pe autostradă,
pe o singură roată.

Există mai multe tipuri de fericire:

fericiți cei săraci cu duhul,
fericiți că i-am anunțat de existența acestui concurs,
fericiți că le-am dat încă un motiv
să se pozeze,
să se filmeze,
să cânte,
fericiți la volan,
fericiți oriunde.

Superblog2014, proba de campanie (concurs) cu

Regulamentul Campaniei.

 

Punctaj obținut: 97(nu e 100, dar a fost punctajul maxim 🙂 )

Există și un mod simplu de-a calcula distanța

Erika Kuhn

„Ochii tăi arată ciudat,
semeni cu o bufniță de gheață”, mi-a zis,
„te dezgheață doar chitara,
dar ce păcat, nu mai ai 18 ani!”,
apoi s-a descălțat de ironie,
de cizme,
a tastat cuvintele:
go, fan, yourself,
pușculiță, rucsac
și-atunci eu mă spărgeam ca o fereastră
prin care a trecut un elefant.
„Unde suntem, ce ceas este acum?” întrebam aleea
— de parcă ea era un grafic al soluțiilor pe axa X,
fără y —, dar eu mă împrăștiasem deja
în 5 personalități( X, X-play, X-cite, X-clusiv și X-wave),
nu eram de gheață ,
gheața nici măcar nu rămâne pe pământ,
se topește.
„Ay goooo, Ay go…!”
am ortografiat greșit,
n-am viitor,
am ortografiat greșit și
cuvântul „iubire”,
n-am nici prezent,
voia e complexă,
mașina de scris îmi altoiește ADN-ul,
(poate chiar sunt o bufniță,
simt ca un soldat lăsat la vatră),
niște puști îmi zâmbesc,
” cum e călătoria, girl,
probleme, ceva?”
Nu, nu, mi-a intrat un gunoi în ochi! i-am mințit eu,
există și un labirint al libertății,
există și un dicționar de mișcare,
există și un mod simplu de-a calcula distanța,
n-ai nevoie decât de o moară de vânt
ca să ucizi logica.
Oricât de mari sunt unele lucruri,
le poți trece cu vederea,
n-am nevoie să înțeleg din ce-i făcut un pod,
ca să calc peste el…
Ah, unde m-aș fi dus,
unde m-aș fi dus, dacă n-ar fi fost fereastra!
Și dacă nu știi încă,
înseamnă că n-ai așteptat îndeajuns cât să afli!

Superblog 2014, proba de mișcare cu ,
dar și cu „jocul celor 12 cuvinte”

 

punctajul obținut: 82

Călători într-un singur balon de săpun

Hei, iubitule,
hai să mergem de-acum pe partea hibrid din noi,
cea care îşi caută drumuri în visul dintâi,
fără somn,
să aruncăm la fiare vechi acel „auto” instinctual, ruginit,
dar atenţi, să nu trezim armăsarii din Babilon
şi nici iepele din Egipt(doar ele pot zămisli pe loc,
fără timp,
fără efort,
când aud nechezatul).
Vrei să ne suim amândoi în acelaşi balon de săpun?
Ce e dulce, să nu ni se mai pară sărat!
Pe străzi de zahăr, când mergem,
să nu ne mai sară din asfalt creaturi bizare,
nici ocne!
Să respirăm curat măcar o zi!
Acum suntem fiecare-n balonul lui,
aşteptând cu gândul,
cu vântul,
care să ne sufle fără ace
unul spre altul,
dar mă tem de plutiri fără scop,
de ezitări,
de ciocniri…
Vom cădea amândoi în acelaşi timp?
Cu un cost redus de posesie,
hei, iubitule, cumpără-mă aşa,
fără cercul din ochi,
fără să ne mai umflăm ca o băşică,
pe viaţă şi pe moarte,
care-i gata-gata să plesnească,
şi
chiar de-o fi să ne spargem iară în spume şi apă
la primul gest ascuţit,
în fond, nu e cine ştie ce schimbare,
ne-am găsit tot din apă.
Doar suiţi amândoi în acelaşi balon
ne vom bucura de liniştea din interior,
în acest univers exterior transparent.
Aşa cum sub litere se ascund comori,
să dăm împreună, mai întâi, norii la o parte,
să nu ni-i mai facem peruci,
judecându-ne aspru pentru orice ploi,
care ne-au udat până la os şi
care ne ţin închişi ca pe-o umbrelă stricată
de rafale,
de fiecare noi din noi.
Să gonim iepurii ce şi-au făcut sălaş în suflet, vrei?
Dacă vom şti cum să lăsăm doar soarele să facă ape-ape,
lumea de-afară nu şi-ar mai putea trimite iscoade,
le-om pune piedici calup de săpun!
Şi nici n-ar fi ceva deplasat
să ne iubim aşa, sălciu, dar curat,
lumea toată oricum e-un balon de săpun!
Hei, tu, iubitule, până vei vrea,
eu rămân aici,
la gura, deocamdată zâmbind,
dintre universul ştiut şi-acest nou creat hibrid.
Eu,
aceeaşi maşină de scris vise,
de plămădit…

1. Text înscris în etapa a XIII-a  a SuperBlog2013; Sponsor:

2.  Fotocredit: Я люблю ФОТО

3. Jora (prelungirea mea felină) are şi ea o maşină hibrid…de scris vise, însă acum se aude doar ţăcănitul tastelor… S_U_P_E_R_B_B_L_O_G

Frumoasă cu un scop precis

Eu sunt frumoasă,
dar cu un scop precis!
Nu pentru că aş fi vreo iniţiată în arta sulemenirii
şi nici fiindcă aş putea să şterg strada
(precum o şterge cauciucul),
care nu ne-a întâlnit uşori.
Ca să mă mai vrei, întâi de toate –
e în obârşia mersului lucrurilor – , vom semăna
pâini, care să şteargă mina de creion ce ne-a desenat diferiţi
(oricum, aspectul se duce!),
apoi vom semăna unul cu celălalt,
de la prima până la ultima literă,
nuanţă cu nuanţă,
din interior spre exterior,
şi, abia atunci ne vom aprinde cu adevărat,
eu în alb sidefat,
tu în albastru-oţel,
ca un sfredel în scobiturile altui lemn,
unul în mina celuilalt.
Nu vom scoate fum,
dar vom fi două depozite de foc, aflate la răspântii,
fiecare cu coliba lui,
anume clădită ca să alunge ploile,
care nu ne-au ieşit
şi zăpezile,
care încă nu ne-au albit.
Te-aş aştepta sub corola poveştilor nescrise,
cu zahăr în palme,
pe drumuri de sare!
Te-aş aştepta o mie şi una de nopţi,
pe drumuri de mătase!
Aş culege soarele de patru ori
şi l-aş face roată sub maşina timpului
şi-am rămâne una cu luna,
căci  creşte,  descreşte şi dispare,
supusă aceleiaşi legi a devenirii.
Nimic nu ne împiedică să fim noi cei doi frumoşi
treji prin pădurea adormită,
în vreme vremuind,
două suflete rănite de atingerea lumii.
De ricşa lui Dum(nezeu),
jucând rişca cu sistemul de semnalizare,
nu-ţi fie teamă, vino!
Semaforul speranţelor se înclină şi el –
din pricina esteticii exterioare, poate,
a simbolului, ca efect al uitării
ori a altui artificiu de calcul – din când în când,
precum turnul din Pisa!
Eu sunt frumoasă cu un scop precis,
prinsă acum undeva, între imagine și privitor,
dar asta numai pentru că
ştiu că orizonturile sunt pentru aşteptări,
iar pământul e pentru
(urs)uzul dintre
sosiri şi
plecări…

1. Text înscris în etapa I a SuperBlog2013; Sponsor:

2. Fotocredit: Mihai Cucu

Editare târzie:

3. Să vedem ce părere are şi pisică-mea? Are şi ea concursul ei: SuperBBlog! Cum s-ar zice, îşi dă concursul. Cui? Păi, cum cui?

Avensis

S-au urcat iar pe schele constructorii

să bată acoperişuri,
iată, construim continuu!
Porumbeii încă moţăie,
nu-i deranjează,
uite şi mâna care le-aruncă de mâncare prin volieră
(fix la 6 dimineaţa, niciun minut mai devreme, niciunul mai târziu),

fâl, fâl,

acoperişurile au viaţă,
la ferestre se-aprind luminile, una câte una,
asemeni unor LED-uri,
măsurând intensitatea vieţii.
Omul, o fiinţă absolut remarcabilă,
plimbă câinele să-şi ia doza de libertate,
prăjeşte ouă ochiuri cu şuncă,
iese tiptil din casă să nu trezească pisica,
ambalează motorul maşinii din parcare
şi gândurile,
uite şi insomniacul singur, în spatele ferestrei, bea un ceai cald şi
oftează haiku-uri şi nădejdi:
o japoneză bună,
farmec tactil,
consum redus,
emisii reduse,
7 motoare eficiente,
scaun ajustabil,
interior ergonomic,
Toyota ta este şi Toyota mea,
apoi adoarme, ceai verde, gândire verde…
Ceea ce se spune despre schimbare mi s-a părut întotdeauna deplasat,
la Tv altă ştire că pământul e pe moarte,

schimb canalul,

schimb vitezele,
cum naiba, comentez,
tot în gând,
când zi de zi zeci de mii de mâini desenează proiecte eco 8 ore pe zi,
cu stânga, cu dreapta şi
alte sute de mii de mâini le pun în aplicare?
Ies în balcon,

aştept să fiarbă cafeaua,
în aşteptare îl culc pe 8
şi-atunci realizez că în absenţa cuvintelor,
gândirea nu-i decât o masă amorfă,
iar oamenii, entităţi circumscrise
cu limba foaie(r) de decupat,
unde totul se leagă de văz, de miros, de gust,

asemeni porumbeilor,
şi deşi închişi în camerele noastre pătrate,
fiecare cu globul lui pământesc pe umeri,
ne trimitem coordonate prin dreptunghiuri de lumină,
pe care le numim generic ferestre,
un vârf, un munte, o groapă marină,
un Avensis…
Aşa-mi încep eu dimineţile, 

(îmi panoramez acoperişul)
caut în lumea mea,
dau contur uscatului,
nu mai simt umezeala-n tălpi,
însă în aluzie, în echivalenţă, în substitut şi
figurativă, lecturându-i pe ceilalţi oameni.
Alfabetizez trăiri
pe axa activ-pasiv,
dar
atâtea poziţii câte praguri semnificative
şi-atunci de-aceea eu schimb enunţuri:
maşina ta, insomniacule, nu e Toyota lui,
precum
mâna ta nu e mâna mea,
dar gândul tău e şi gândul meu!
Şi, desigur că ţi se potriveşte şi ţie,
continuă să visezi, fiindcă

viaţa e asemeni unei maşini,

ţine de tine ce (re)marcă-ţi vine bine!
Uff, e 7, cafeaua a dat iar în foc
şi, deşi mai sunt atâtea de spus,
le rulez în mine cu viteză constantă,
în mod eco,
mai lansez însă un ultim gând, pe picior de plecare

îl localizez sonor, ca un drum spre cuib,

pe picior de porumbel:

iubitule,
dacă crezi că într-o zi ai să mă iubeşti până la capăt,
fii precum japoneza vecinului,
atrăgător, confortabil, spaţios şi de cursă lungă, 

căci a fi în zilele astea înseamnă, de fapt, să fii remarcat,

cine rămâne îndrăgostit de o foaie goală?

 

 

 

 Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.