alma nahe

Archive for aprilie 2018|Monthly archive page

Farmecul lui „îmbătrânesc”

In springsuperblog2018 on aprilie 12, 2018 at 1:56 AM

Te surprind dimineţile gândind la efecte antirid, de umplere a ridurilor, efecte hidratante și de protecție a pielii?

Eu îmbătrânesc de vreo zece ani!

Aici, în Almanaheria mea, unde cuvintele, deşi deschid uşi întru nemurire, îmbătrânesc în alţii!

În afara ei, când eşti actor şi ridurile înseamnă expresie, depinde ce joci şi dacă mai poţi întruchipa alternativa candorii interioare, însă aici e vorba despre un alt pact al lecturii, dacă o pot numi aşa.

Îmbătrânirea, în genere, e absurdă, dar uite-ne, atingându-ne cu toţii feţele, lovind apa, oftând şi vrând să despicăm ceasul, de parcă toate astea ar încetini-o! Până la urmă, cu ea ne descurcăm, dar cum să facem cu privirea aceea tânără, de sub piele, în care ne încredem?

Gata! Te-ai (şi) hotărât! Vrei estompare semnificativă a ridurilor, hidratarea şi regenerarea pielii! Aşa, dintr-o dată! Discursul e aşa o podoabă uneori… Gerovital H3 Hyaluron C! Gândeşte-te ce schimbare extraordinară te poate atinge şi pe tine!

Bătrâneţea arată, dar şi ascunde ceva, în acelaşi timp. Ceva mai adânc, prin surplusul de sensuri. Dar, te-ai gândit de atâtea ori că îmbătrânirea frumoasă aduce cu sine acea efervescenţă imaginativă în ceilalţi, aşa că, într-o zi te-a trezit aerul închis. Şi obloanele trase, însingurarea şi… serul adevărului înfrumuseţat: ser bogat în acid hialuronic pudră și lipozomal și vitamina C.

 

 

 

 

 

De pe patul tău, dimineaţa aşterne de-acum o cărare luminoasă şi, pe ea, apare cealaltă tu, întinerita, vorbindu-ţi cu înflăcărare, fără perdea, despre ispită dar şi despre damnaţie, despre însemnătatea lui veşnic aceeaşi, adormiri în pace şi frumuseţea ce derivă din acea nobleţe a spiritului…

În trufia noastră, noi, deja îmbătrâniţii, pândim alte capete mai tinere şi le-ascundem fiolele cu acid hialuronic și vitamina C Gerovital H3 Hyaluron C, deşi sunt disponibile în toate supermarketurile, hipermarketurile și magazinele de profil din țară, precum şi în magazinele de brand Gerovital și online pe farmec.ro… Le ascundem pentru că ne găsim reazim în curbura lunii, care ne lasă să ne căutăm începutul şi ni-l afişează, un picuţ mincinos, ca fiind un exemplar destul de reuşit.

olimpia sapunaru

Dar când începi să îmbătrâneşti? Sau când se termină tinereţea?! E o schimbare de semn sau…? Cred că răspunsul nu e numai dorinţa noastră de a fixa un început unui şir de trăiri sub clarul de lună. Ştiu, unii ar spune că întinerirea nu-i decât o amăgire, dar şi firescul e aşa de amăgitor…

Paragrafele de până aici sunt, desigur, o introducere în Metoda de Îmbătrânire întru frumos-Alma Naher, menite să identificăm împreună de ce aşa şi nu altfel în mai puţine cuvinte decât s-ar cere, fiindcă şi explicaţiile multe îmbătrânesc.

Plini (de înţelepciune şi de altele) noi, fireşte, cunoaştem legenda noastră, gravată în piele, variaţiuni de-ale ei ne amintesc ipostaze gingaşe sau ajustările după carte (cărţile, şi ele de tot felul), unde emancipările estetice sunt, unele, de la sine consfinţite, dorite, libere, unele nedorite (şi nu zăbovesc aici asupra lor!), iar altele constrânse numai şi numai de ipocritul „realism”.

Eu am descoperit acel „posibil în fiecare clipă” prin actorie, dar pe cont propriu şi îmi pot justifica opţiunile întru îmbătrânire sau întinerire în faţa publicului meu (de aici, poate, şi cinismul ori criptarea scrierilor mele). Deh, efortul de legitimare a unui personaj are şi el farmecul lui!… Dar sunt anumite comentarii, eu le-aş zice comentarii-geamandură sau comentarii-barieră (o să optez totuşi pentru cele geamandură, că-s mai plutitoare) care-mi transmit că înfăptuitorii lor ţin şi vor ţine şi pe mai departe, morțiş, să ştie adevărata mea povestea a îmbătrânirii! Cea înspre frumuseţe, că sunt ei, destui, doctorii în urâţire…

Evident, dacă altcineva decât mine ar putea spune povestea mea, atunci eu aş deveni instant o ficţiune, aşa-i?! De aceea, nu o să iau nici drept ajutor vreun citat despre bătrâneţe şi nici unul butaforic, adică o lumânare în mână, care să-mi asigure vreo extralicărire acum, imediat, când o să înşir cele ce urmează…

Eu îmbătrânesc frumos fiindcă ştiu să întineresc tot aşa şi nu apelez la amintirile bunicii sau mamei despre frumuseţe pentru că eu le tot retrăiesc pe-ale mele, cumva incluzându-le pe-ale lor, dar destul de fictive.

Lumile fictive te pot îmbătrâni vizibil, prin sedentarismul lor în acţiune (cea parcursă!), fiindcă te desfăşori între câţiva metri de scândură, în combinaţie cu solicitările de registru, care-ţi mănâncă ficatul… Şi, niciun secret, un ficat obosit=o faţă obosită! E o formulă uşor de înţeles! Nici alimentaţia nu e prea grozavă!

Dar ceea ce vreau să împart cu alţii e că am descoperit cum îi poţi restitui feţei normalitatea: făcându-ţi cadou câteva produse (sau pe toate, de ce nu?!) din gama Gerovital H3 Hyaluron C.

Gama-GH3-HyaluronC-1024x724

Uneori, după un spectacol, jucat sau numai regizat, arăt ca un poster psihedelic şi, câteodată sunt prea mult chiar şi pentru mine, darămite pentru orişicine.

De fapt, prin actorie, încercând să ajungi la sufletul altuia, gâfâind, transpirând, hohotind, clevetind etc pe calea izbăvirii lui, uiţi să mai atingi marginile sufletul tău, măcar de suprafaţă. Toţi îmbătrânim, e clară treaba, dar nu toţi ne întrebăm cum am ajuns acolo, fiindcă deja ne ştim!

Eu nu prea sunt genul care-şi luminează auditoriul, explicând personajul. Eu îl joc! E partea cea mai interesantă a literaturii mele şi avantajul este că îi pot modifica feţele, în funcţie de interes. Semăn un pic cu brand-ul pe care îl promovez astăzi…

Eu, punctul…

Un punct ce se uită-n oglindă,
Oglinda în punct dispărând,
Îţi eşti şi drum lung şi merindă,
Şi vreme, oricâtă, oricând,
Şi spaţiu cabrând, nenoroc…
Şi, totu-i vibrare pe loc.*

El, punctul de întâlnire cu farmecul românesc al lui „îmbătrânesc”, posibil în fiecare clipă


*Casa Evantai


Spring SuperBlog 2018, proba nr.16 (ultima probă), sponsor:Logo-compania-FARMEC_1504099339-300x300

Reclame

Unde duc leagănele, balansoarele, toboganele

In springsuperblog2018 on aprilie 8, 2018 at 1:04 PM
suflet

imgur.com

Creatorul, cică, ar fi făcut lucrurile dintr-o bucată şi le-a lăsat să ouă în matca creaţiei fiecăruia, de aici şi fisura între mine şi lume. Şi ploaie, care nu e întotdeauna roditoare!

Dacă în vremuri de demult nu se socoteau în minte urmaşii, în care îţi puneai speranţele pentru o lume mai bună, ei alegându-se prin faptă, dovedindu-se eroi prin ştiinţa de a mânui sabia, astăzi nu prea îi mai socoate nimeni (decât pe degete), fiindcă să identifici un potenţial erou (mintos) din tumultul şi multiculturalitatea acţiunilor lumeşti (bune şi rele), într-un Univers din ce în ce mai butaforic şi aflat sub strălucirea tăioasă, nemiloasă şi impunătoare a altui metal, cu formă rotundă, e de-a dreptul un act utopic.

Cu toate astea, Lumea se (re)produce mai departe, în ritm rapid, supraetajată şi abia desluşindu-şi traiul prin catacombele creaţiei, uneori chiar spurcând ceea ce e deasupra. Şi, ce e mai trist, pervertind!

În zilele noastre se brevetează un tip de erou care nu mai răzbate de unul singur! El e observat dacă îl susţin cunoştinţele (ce ipostază duală a unui cuvânt!) sub formă de oaste ori dacă îl legitimează o frumoasă iluzie poporană. Ştiu cel puţin un scriitor român, de renume internaţional, care nu are nici măcar un metru de pământ al lui, darămite ceva încolţind altundeva decât în foile sale.

Arhitectura Universului meu nu e grandioasă, fiindcă demersurile mele ţin mai mult de arhiteXtură, pe care o leg veşnic de următoarea întrebare: cum fac ca bezna către o LUME MAI BUNĂ să fie niţel mai luminată?!

Cum toată lumea ştie (oare?!) cu ce mă ocup şi ce fac sau nu, nu o să dezvolt iarăşi subiectul. Copiii cu care interacţionez în spaţiul destinat artei actoriceşti sunt o parte din sufletul meu, sunt o cauză de susţinut eternă şi sunt sigură că voi continua până mă ţin balamalele, fizice şi psihice, dar NU SUNT TOT SUFLETUL meu!

Oricum, eu nu mă pot tempera (din a mă osteni) sădind câţiva sâmburi, acolo unde aerul şi solul comunităţii, căreia îi aparţin un timp, deschide poarta.

Să stabilim de pe-acum că leagănele te pot arunca, arcuind căderea, că balansoarele, te saltă şi îţi dau sentimentul de zburător temporar, dar, dacă nu eşti susţinut, în ambele exemplificări, atât în pornire, cât şi în stopare, poţi căpăta niscaiva dureri în părţi diferite şi cât se poate de anatomice. Asta nu anulează plăcerea aceea, mixată cu teama de înalt şi pe care o numim, prea sărac, „adrenalină”.

Toboganele, însă, sunt cele mai… sincere! Ştii exact până unde poţi să urci şi că, lunecând există un coeficient de frecare suportabil.

Acum, că am stabilit câteva repere comune, o să lunec (din tobogan!) înspre particularitatea CAUZEI: prezenţa mea într-un joc numit SuperBlog şi calea prin care sufletul meu poate fi dăruit temporar. 

De câţiva ani, el e „falsul EXACT” unde, în parametri impuşi de alţii, mă poţi descoperi, dar este totodată şi un turn de observaţie în care mă pot sustrage înserierii (mai mult decât o poate face profa de actorie), prin faptul că blogul îmi aparţine şi e un tărâm de necotropit. Desigur, toate până la hakeri!

S-ar cuveni să pomenesc aici de euforia amăgitoare în ale scrisului, dar nu încape încă în acest stadiu al prezentării. Cu EFECT, o amân pe altădată!

Zilele acestea, m-am surprins şi mai înflăcărată şi de-a dreptul cuprinsă de un sindrom succesoral, în ce priveşte formatul concursului şi dezvoltarea lui pe mai departe, după ce în alte zile, mai îndepărtate, am hotărât să îi trântesc un prunc: SuperBlog Junior! Lucru în coacere, căci voi avea nevoie de mai mult decât o creditare a organizatorilor (care sunt la curent!), să francizez ideea şi de copii.

10-aniversar-AVBS-Credit

Astfel că, voi continua să militez pentru Bătrânul SuperBlog dar, mai înainte ca organizatorii să adapteze  firma cu profilul participantului (de/din mine) de vârsta a treia, în funcţie de nevoi (medicamente, cârje,  dric, pomeni etc), voi învăţa să-l dau în leagăn/balansoar/tobogan pe SuperBlog Junior, prin cooptarea unor firme pentru copii şi nu numai până la urmă, căci copiii pot să fantazeze despre absolut orice.

Eu, fiind un croitor virtual de conţinut, zice-se excentric, deprins cu metrul pătrat şi nu cu descinderile prin lume, am şi timpul necesar! Desigur că, nu voi abandona alte cauze cărora mă dedic, în general, fără să fiu un antemergător activist vizibil.

Prin apariţia reţelelor de socializare, am devenit cu toţii mici luptători întru ceva de suflet important, aşa-i? Or, SuperBlog e un exerciţiu topometrist, dacă vreţi, cu o îndeletnicire aparent simbolică în ceea ce priveşte publicitatea românească scrisă, dar care, poate aduce profit tuturor participanţilor, activi ori pasivi!

Eu am ajuns să creditez greu Bătrânul SuperBlog, fiindcă are mai multe căi de acces înspre sufletul participantului şi nu am dibuit-o din prima pe aceea care să fie compatibilă îndârjirilor mele.

Demersul meu e o alianţă simbolică, totuşi, dar care merită efortul, fiindcă lumea SuperBlog e un univers darnic, care-şi arată dedesubturile de bună voie şi exhibă o anumită teatralitate latentă. Iar mie îmi place să descopăr „oul de sub cuvânt” şi cum se manifestă omologia

Eu dibui jocul fanteziei, în regie proprie, dinspre lume înspre cuvânt, iar SuperBlog îţi poate da o determinare unică! SuperBlog Junior, cred eu, va şti să fie şi mai adevărat, mai fantezist, mai aproape de poveste, de cuvânt, aşa cum sunt copiii. Şi, dacă n-ar fi ei, n-ar mai fi nici speranţa într-un bine comun.

Aşa că, întind azi un ou, prin cuvintele-mi, ca el să scoată pui mâine! Binele comun e utopic, dar doar în accepţiunea-i largă! El e alcătuit dintr-un bine mai mic plus alt bine mai mic şi tot aşa…  pic cu pic… Ce zici, mi te alături?!

O nouă iniţiativă are nevoie de un… cer de umbrele!

cer de umbrel

gdefon.ru


Spring SuperBlog 2018,  proba nr.15, sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. „Visează… Obține cu AVBS!”

la multi ani, avbs

La mulţi ani,

AVBS-CREDIT-300x300!


Notă de subsol: filmarea mea e publică cu acordul părinţilor!

 

Nisipuri de aur în haine de cer…

In springsuperblog2018 on aprilie 4, 2018 at 2:39 PM

haine de cerşetor

„Poza, cu totul, parcă e o secvenţă dintr-un film în care ademeneşti zările”, mi-a zis cineva. Dar, eu o s-o folosesc acum ca să ilustrez ideea de a mă deghiza îmbrăcând haine de cer…

şetor?!

Ca să-ţi faci o idee, în ziua aia nu am ademenit NIMIC!

Merge, totuşi! Ideea! Aş fi căutată numai la haine, nu şi dincolo de ele. Şi, aş face şi ceva bănuţi stând. Dar, Christian, aş fi prea bine îmbrăcată! Numai dacă nu cumva nu mi-ar permite religia… hmm…

Hurghada! Nu destinaţia egipteană, „hurghada” zic eu atunci când sunt în impas călăturistic: hurrr-ghadaaa, hurrr-ghadaaa… Încercaţi! Spre cer…

Egipt-Hurghada-apus

cetare! În apus…

Înainte de a-mi cerceta frământările, care n-au încă o direcţie şi, dacă vrei să ştii de unde mi se trag, trebuie să afli mai întâi asta (chiar dacă cred că ştii deja):

Prea multe pene?!

Eu apar ca un ☆ (star), în mare, la minutul 4:48. Dar, de obicei mă găşeşti în mic(i), fiindcă ştiu, în cele din urmă, să m-ascund foarte bine în el/ei…

Cum traileru’ (varianta românească) e public, n-ai cum să nu devii internaţional şi atunci, mai ascunde-te, nene, dacă vrei să treci de propriile graniţe! În cazul meu, tanti!

De aceea, am nevoie să plec, incognito, într-o vacanţă cu tine, Christian! Altminteri, cine ştie cine m-ar urma.

O voce (din capul meu, de unde altundeva?!) nu îmi dă pace. Câteodată, mai dă semne de frumos coerent şi îmi reglează direcţiile. Unde să mă duc, cu cine să merg… Uite, acum pare a zice: „Olimpiaaa, ‘scunde-te-n nisipuri aurii! Adică, în Bulgaria.

Bulgaria-Nisipurile-de-Aur

Frumosul incoerent vine dintr-acolo că, am piraţi în gene, care-mi îngroapă tot felul de idei în minte, ca pe nişte comori. Pe unele trebuie să le caut bine, ca-ntr-un joc. De unele, însă, se alege praful, fiindcă nu reuşesc să trec de alţi piraţi. Se observă că mă identific cu legenda Nisipurilor Aurii?! Şi pe mine mă transformă natura în nisip. Cea a oamenilor! Cu selfiurile lor, cu autografele lor… Ori, nu prea ştiu cum să fac acum să mă preling printre degetele lor. Piraţii nu au dispărut, ei şi-au schimbat doar hainele şi (te) lucrează cu ambii ochi. Un soi de deghizare, de-a lungul timpului. Lor le reuşeşte deghizarea pe termen lung, mie nu! Şi nu cer decât 7 zile de normalitate.

„… mai complicate sunt labirinturile, mai excentrice şi încâlcite şi, totuşi regulate, atunci când par mai neregulate”?*

Natura, în frunze şi flori, oferă infinite posibilităţi. Dar, în nisip… cert e că nu!

Să examinăm figurile (feţele, mutrele) următoare:

 

După cum bine se observă, dacă nu mă deghizez eu (foto 1), le iese altora (foto2), numai şi numai fiindcă nu au răbdare să-mi găsească adevărata faţă… Adevărul (alt adevăr!) e că şi eu am prea multe feţe, dar e explicabil, fiind actriţă. Sună rău, dar eu mă refer aici la mutre. Mutrele pe care pot să le fac, pot să constituie un avantaj în situaţia în care mă regăsesc.

Pe mine, însă, mă desconspiră cel mai mult, părul! Părul meu superb şi roşcat natural! Dar, dacă-l prind la spate ca-n fotografia din Adevărul… ar fi o cale. Ocale în gânduri

Câteodată, eu reprezint opusul oricărei eleganţe, atât în mişcări, cât şi în înfăţişare. Cum bine ştiţi (dintr-o istorisire anterioară) trec mai întâi pe la psiholog, înainte de orice plecare ca să aşez în mine următoarea destinaţie, mai înainte de-a ajunge, eliberând altele, se înţelege. Dar acum, psihologul meu e şi el în concediu la Sharm El Sheikh. 

Egipt-Sharm-El-Sheikh

Are un fetiş cu covoarele din coade, pe care şi bunicile noastre le făceau şi încă le mai fac. Aminteşte-ţi că el nu îl poate pronunţa pe „d”.

Fiindcă lipseşte (psihologul, nu d-ul), nu mă pot decide ce să aleg! Când nu ştiu ce direcţie să aleg, las jos mâinile şi picioarele, aproape simultan, în direcţii paralele, ca şi cum articulaţiile mele ar fi de păpuşă, dar care n-are balamalele atât de rezistente precum o uşă. O atrăgătoare mişcare, totuşi, sâsâiala asta. (aşa numita hay, adică multe S-uri, înlănţuite sau împletite, una cu alta). Aţi prins mişcarea? Acum în-cer-ca-ţi-o!

Ce pachet?… Ce pachet?!… Ce destinaţie?… Ce destinaţie?  repet-repet, dar nu-nţeleg de ce repet.

E o artă să diversifici bine! Setea de varietate nu o potoleşti decât atunci când caracterul viitoarei tale călătorii e definit. Dacă nu ştii ce fel de vacanţă îţi doreşti, gândul o ia la păduredespicând scuturăspădian** neîncetat aerul. Al meu a zbughit-o, deja la Marmaris, hălăduie prin pădurea aia de pini…

Turcia-Marmaris

În pace şi armonie!… Apropo de astea două cuvinte! Până să devin eu ceea ce sunt, adică OS*** de celebritate, eram comparată adesea cu J.J.****!  Nu neagra! Alba!

 

30118851_1854716374558823_1532788428_n

Mi-a luat atâta timp să fiu mai mult decât o comparaţie forţată cu J.J., iar acum, să plătesc pe cineva să fiu mai puţin şi nu găsesc! Nu e ironic?!… Vreau şi eu 6 zile din 7 liniştite! 6, că pe-a 7-a vreau s-o dorm!

Mimari as (spânzuraţi arhitectul)****, Vacanțe Christian Tour! Păi, asemenea forme vălurite cu o compoziţie specială sunt destinate clar jefuirii ochiului! Arhitectul le-a creat, tu le-ai făcut pachet! (cazare+transport+ regim de masă). Şi, eu vreau un pachet care conţine toate întorsăturile posibile slujind scopului meu!

Necesităţile ne învăţă cum să modelăm materia în felurite forme şi să le dăm proporţii. Ei bine, în acest moment, tot ce îmi doresc e să fiu mică-mică!

Cum sunt mişcătoare (vezi S-urile!) precum nisipurile, bineînţeles că revin în Nisipuri Aurii. Marmaris e prea simetric, nu aş avea cum a mă dis-tri-bu–i într-o… scoică! Hehei, pielea omului se adaptează formelor variate de relief, dar nu se adaptează notorietatea-ţi-perlă, cum ziceam… o altă piele şi ea…

Vezi, prin urmare (a gândurilor), Christian că, cu cât dau mai multă varietate mişcării, cu atât formele devin mai confuze şi din ce în ce mai puţin ornamentale.

La Nisipurile de Aur aş avea o şansă să mă pierd, fiindcă sunt şi eu balcanică şi, la câţi români merg acolo (unii care nu mă ştiu deloc, fiindcă avem gusturi, la vedete, diferite), m-aş putea amesteca printre ei liniştită. Când eşti un internaţional ca mine, lanţurile aurii se măsoară în grame, nu în kilograme! Uite încă o idee… de uriaş! Iar mie îmi trebuie una de pitic.

Ca să devii ceva mic, trebuie să mergi într-un loc unde a trăit cineva mic. Ca să înveţi să fii din nou pitic, acum că eşti uriaş!

Se spune că în Zlatni peasăți***** exista o cetate, numită Gerania, prin sec. 4-7 d.Hr, în care trăiau pitici, iar astăzi mai stau drept mărturie doar câteva bucăți, destul de uriaşe, de piatră și o bazilică, de-a lungul marginii platoului.

Mie îmi plac şi chestii minuscule şi chestii grandioase, dar mai mult şi mai mult îmi plac poveştile de la baza lor, ca la întoarcere să torn nisipurile în haine de cer…

… neală.

Fiindcă, în afara a ceea ce sunt, cel mai mult şi mai mult îmi place să scriu. La nivelul ăsta, micro, ca să nu-mi îngreunez şi mai tare sarcina de a mă duce incognito într-un loc popular.

Dar, na, calul de luptă este mai adaptat forţei decât calul de curse!


Că tot veni vorba…

La Nisipurile de Aur am mai fost acum vreo câţiva ani, o fugă de câteva ore din Vama Veche, unde eram cazată. Cum am stat atât de puţin, m-am dedat răsfăţului nisipului mai mult, dar am tras cu ochiul la studiourile foto în care te poți transforma în personaje din epoca medievală sau modernă. Parcă se conturează o idee, căci ar putea fi prima mea mişcare pe acolo.

Pe plajă, am văzut şi câţiva pictori, care reproduceau fotografii (ale turiștilor) pe pânză sau chiar pe hârtie. Fotografia din ziarul Adevărul îmi poate sprijini incognito-ul cu o reproducere după ea, pe care-aş ţine-o cu mine, pe plajă, în văzul tuturor.

O să evit terenul de Mini Golf, care-am auzit că e populat cu personaje celebre, păpuşi în mărime naturală şi, sigur am şi eu una, dar corabia-restaurant, de lângă, arăta foarte bine la exterior. Şi, fiindcă tot veni vorba de corăbii (ce viteză au căpătat vorbele-mi!), iaca ce mai pot ‘cerca:

 

eu-isus

Asta e cea mai proastă idee, iar mă înec la mal. Înfăţişarea-mi din a doua fotografie îţi aminteşte de cineva mult prea celebru, la care pare că mă uit eu, cu sfioşenie în prima, aşa-i?

E uşor de înţeles că pentru mine e simplu să mă folosesc de tot şi de toate gândurile pe care momentele de răgaz îmi permit să le asimilez, fără ajutoare exterioare, demne de-o vedetă, dar acum a venit momentul să acord atenţie adevăratei simplităţi, pe care am scăpat-o din vedere, înfumurată îngândurată.

În drum spre Nisipurile de Aur, am descoperit acest loc secret, care n-a arhivat încă trecerea omului.

Un loc numai bun de refugiu! M-a întrebat multă lume de el, încât, ca să-l păstrez ferit trecerii omului la fel de virgin, sălbatic, copleşitor, l-am ascuns până şi de mine, în inima-mi. Şi-am uitat de el. N-o să-l dezvălui tocmai acum, dar pot să schiţez o hartă ludică a traseului.

Înainte de Nisipuri, faci la stânga (sau la dreapta?) şi o iei prin lanul luuung de floarea soarelui, o ţii tot aşa o vreme, până dai de o casă de piatră cu flori multe la poartă, treci de ea şi, câţiva paşi, o iei la dreapta (sau la stânga?) pe o potecuţă, pe urmă, o ţii tot înainte până dai de o pădure luxuriantă, în stânga, asemeni celei din Nisipurile de Aur (unde sper că o să stau şi eu… în umbră).

Dacă ai ajuns în pădure, dai de o altă cărăruie şi mergi până la capăt. În stânga, pădure, în dreapta mare.  O să vezi marea de sus! Apoi, o să vezi nişte trepte săpate în malul înalt, ai grijă cum le cobori, sunt destul de abrupte. La urcare e un pic mai greu, dar te descurci tu! Nu e locul ideal?!

Şi nu, nu e limba aceea de pământ căreia i se zice Capul Kaliacra (capitala Dobrogei medievale). Nu ştiu cum se cheamă locul ăla, fiindcă nu am vrut să ştiu! Dar ştiu să ajung la el. Ziua m-aş refugia acolo, noaptea mi-ar fi mai uşor prin staţiune, îmbrăcată.

De fapt, ştii ce, Christian?! La început mă poţi ajuta chiar tu! Dacă o să mă întrebe cineva: „nu cumva sunteţi…?”, eu o să spun „Nu, eu sunt un turist obişnuit, care călătoreşte cu agenţia Christian Tour!” Şi tu trebuie doar să confirmi!

christiantour-300x294

Era şi cazul să apară nişte culoare… acum nu mi-a mai rămas decât să aleg pachetul Christian Tour potrivit! Eşti gata?!

Eu mă frământ mult, dar în 5 minute şi 25 de secunde, cu filtrele potrivite, am ales Hotelul Melia Grand Hermitage! E cel mai luxos, şi, dacă asta pare că ar atrage un pic atenţia asupra mea, nu e chiar aşa: într-un hotel luxos, discreţia e la ea acasă fiindcă o poţi plăti mai bine decât paparazzi şi, oricum, eu mi-am ales o cameră cu vedere înspre parc şi nu înspre mare. Atipic mie! Oricum, până pe plajă sunt numai 100 de metri, e poziţionat central în staţiune şi, în caz că m-ar descoperi cineva, aş ajunge foarte repede la hotel (puţin sport neprevăzut nu mi-ar strica).

Rezervarea e făcută, perioada e stabilită şi o să încerc să fiu mai puţin celebră până la data plecării, poate mai uită admiratorii de mine. În plus, voi călători sub pseudonimul Alma Naher!

„Apariţia unei dificultăţi, întrerupe un timp urmărirea  unui ţel, dar tocmai asta dă imbold minţii şi intensifică plăcerea, iar chinul devine, într-un final, un joc şi o destindere.” Nu, doctore?!

Când ochiul e întotdeauna aflat într-o cursă antrenantă, cine mai are nevoie de un psiholog?!


 

*Milton- Paradisul pierdut

** shakespearian- numele lui Shakespeare, tradus, ar fi „scutură-spadă”

***iniţialele numelui meu

****Janis Joplin

*****Marmaris- traducere

******Nisipurile de aur (traducere)


 

Spring Superblog 2017, proba nr. 14: „În vacanţă incognito cu Christian Tour”

Ne împrepeliţăm?

In springsuperblog2018 on aprilie 2, 2018 at 5:51 AM

– În materie de jocuri, nu există nicio regul…ă! Ăăă… Prepeliţa mi se pare animalul… pasărea cea mai nesinceră.
– Hehe! Eu pot să mint într-o conversaţie.
– Dar  de ce vorbim despre tine?! Ziceam că prepeliţele sunt…
– Delicioase?!
– Minţi! Ziceai că nu le mănânci.
– Ba tu!
– Eu nu mănânc prepeliţe…
– Nu mănânci, dar le-mpuşti!

Doi puşti. Stau pe o bancă cu telefonul mobil în mână, iar această conversaţie, una peste alta, e ceea ce căutam. Numai că nu ştiu încă!

Eu mă învârt în jurul acelorlaşi aceloraşi lucruri, lucrurile se învârt şi ele în jurul meu, n-am nevoie de prea mulţi oameni, da’ se tot îngrămădesc să-mi iasă-n cale. De parcă am o etichetă pe mine, pe care scrie, perpetuum: JOC MOBIL.  

– Moor! Huhn….*
– Moor… huhn…jagd…**

Puştii se joacă, „vânătoarea merge mai departe!”* Legăturile cele mai profunde între fiinţe se creează prin joc. Eu mă învârt, fiindcă nu ştiu încă să aştept o secundă.

– Aşteaptă o secundă!!!
– Aşteaptă tu!
– Ba, tu!
– Ba, să m-aştepte secunda pe mine!
– Eu mă înarmez cu răbdare.

Puştii nu au mai mult de 5 ani. Sau…un pic peste. Ce mişto e expresia „mă înarmez cu răbdare”! Copiii spun, fără griji, pe un ton jucăuşbucuros, glumeț original, nebunesc***, mai întotdeauna lucruri înţelepte.

Ce incredibilă fascinaţie exercită micuţii asupra mea! Mă simt solidară cu ei. Oare am ieşit vreodată din el? Sau el, din mine? Copilul din noi se uită… Se uită când nu ne mai împăunăm cu el.  Simt un fel de exaltare neîntreruptă.

L-aş lăsa să se manifeste, să se dezlănţuie şi eu să-l urmez, dar dacă…

-… n-am buletin, n-am identitate!
– Fără identitate nu poţi să iei puşca!

Puştii sunt maniaci ai Inteligenţei! Eu nu prea răscolesc ce nu mă interesează, dar astăzi mă eschivez de la masa de lucru, mă port ca un copil. În urmă cu câteva generaţii eram obligată să-l ascund. Consumul de joc, de joacă, nu e egalat la mine decât de consumul de cărţi. Şi de foi. Şi de pixuri. Şi de cuvinte…  Şi, orice copil îşi are minutul lui de glorie, chiar dacă e efemer.

Un minut şi treizeci de secunde!**** Pe locuri, fii gata…
– Staaart!

Puştii ascund mistere precum copacii din jurul lor. Copiii nemişcaţi ascund mistere. Azi, copiii au un minut şi jumătate de glorie. Vreau şi eu!

JOC PREPELIX PANO

E oficial, pot s-o fac! Pot!… Să nu mai fiu un vânat! Când sunt acasă, mă plictisesc, amorţesc. Dacă aş vrea să-mi calific situaţia sufletească, aş zice că sunt…

– Fermecat!
– La mine e ferecat!
– Ce?
– Obiectul… secret!
– Sunt mai multe! Şi-o armă secretă!
– De unde ştii?
– Mi-a zis tata.
– De unde ştie?
– I-a zis mama! Că ştie mai bine. Îl bătea.
– Joci teatru!

Nu, joc copii! Doi! Unul câştigă, unul tot pierde. Prepeliţele sunt antrenate să fie soldaţi. Ca-n trecut.

– Mama îl bate pe tata din 2000! Şi-l bate şi azi, în versiunea „mobil”.

prepelix_pano

– Norii sunt mâini sau picioare?
– La mine sunt oameni!

Înainte de ei, la mine erau numai nori. Aproape departe. Aproape-departe!

– Vezi floarea soarelui!
– Eu văd un măr!
– Ba e roşie maşina!
– Trage-n şosetă!…

Eu trag în melc. Ah… Eu sunt un melc. O prepeliţă se apără-n cratiţă. O alta-i pescar. Eu sunt pe 9! În al nouălea cer.

Eu îmi imaginez că vânez laude. Când nu apar, simt înţepături, apar albine. E un adevăr care prevede excepţii: să te-accepţi vânător atunci când nu eşti vânat. Mă agăţ de un zmeu, el pare solid. Iar muzica e tot ceea ce, dincolo de BOOM şi ÎNCARCĂ, sunt eu!

Lucrul cel mai greu pentru un adult e să intre în propriul său chef de joc. Eu acumulam înainte stupori, acum acumulez… prepeliţe. Şi le tot număr, chiar dacă ele sunt puncte! Cele câteva vizite îmi reîntorc substanţa. Ca o plimbare la ţară…alerg după prepeliţe, pe jos!

– Vreau la WC!
– Opreşte şi du-te!
– Nuuu… e-o prepeliţă ascunsă în el!

Nu mişti un deget? Ia puşca din Magazin Play, azi ne crazyfunîmprepeliţămoandroid!☆


*Moorhuhn 2 –varianta 2000, echipa Phenomedia România

**versiune a jocului, creată în 1998 pentru cunoscutul brand Johnny Walker sub numele de “Virtuelle Moorhuhnjagd”

*** caracteristicile jocului

**** durata unei sesiuni JOC PREPELIX PANO

☆în curând, disponibil şi-n Apple Store


Spring SuperBlog 2018, Proba nr.13, sponsor:Prepelix_patrat-1

Cartofi copţi, un pescăruş albastru şi o ploaie ca-n filme

In springsuperblog2018 on aprilie 2, 2018 at 2:09 AM

Oare, unde se duc când se duc lacrimile pe care nu le-ai putut vărsa? Unii spun că se aşază în noi, îmbolnăvindu-ne, dar, poate că ceva le colectează, picătură cu picătură formând o infinită mare: Marea Lacrimilor Nespuse.

Mie nu îmi plac kilometrii, nici metrii! Nici centimetrii… De fapt, nu îmi plac distanţele care-s măsurate pân’ la ultimul pas; mie îmi place să rătăcesc şi eu folosesc pasul meu, ca măsură: 1 metru=3 paşi

Un pas Tatălui, unul Fiului şi unul Sfântului Duh…


Au fost odată două fete, dintre care una neasemuit de frumoasă!

Luiza

Pe care le-a separat timpul, dar, timpul e ceva definitiv şi de neînvins! Doar amintirile îl înmoaie, făcându-l să pară, uşor, transparent.


3 Mai, în urmă cu 4 ani

O pană de curent în Vama Veche, bateriile telefonelor descărcate; ne-am petrecut jumătate din noapte în maşină, încărcându-le cu rândul. Asta, după ce fusesem la Stuf, şi nefiind curent, nu prea aveam … meniu. Aşa că am sărbătorit ziua ei cu cartofi copți şi o ploaie ca-n filme…

Nu călcase vreodat’ în Vama Veche, ea era „de” Mamaia! Eu eram „de” Vamă”. Cum eu am convins-o că Vama e Raiul pentru sărbătorirea a încă unui an din viaţa ei, pana de curent s-a tradus cam aşa: „a venit Luiza în Vamă şi s-a stricat Vama!”

luiza vama

Nu ştiu dacă a fost cea mai frumoasă zi de naştere a ei. O lună mai târziu, Luiza a murit. Avea 42 de ani. Astfel că povestea se aşază din nou, dar nu e ca şi cum ar lua-o de la capăt…

Au fost odată două fete, din care una neasemuit de frumoasă nu mai e.

Din poveştile astea de viață(şi moarte) ne rămân lacrimile nespuse, şi ele în uitare.  Însă, amintirea acelei zile avea să se transforme într-un pescăruş albastru, 3 ani mai târziu…


 3-4 Mai 2017, Gala Spring SuperBlogHotel Aurora Mamaia.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Un prieten*,  susţine că există multe ordine ale Creaţiei şi că sunt două soiuri de creatori, contrari şi complementari, în acelaşi timp: unul dă naştere mării şi înotătorilor, celălalt Nopţii-care-conţine-marea şi Ceeea-ce-ne-aşteaptă-la-sfârşitul-călătoriei. Cum ar veni, primul e destinul, al doilea destinaţia.

7BB8C4A9-CE2F-40B2-A9ED-52B7A5AA7C02

În sudul stațiunii, la 75 de paşi de plajă și alţi câțiva pași (de-ai voştri) de parcul Aqua Magic, de promenadă, de Satul de Vacanță, de Telegondolă, renovat complet în 2008, iată, un alt creator (de amintiri): Hotelul Aurora, mai mult decât o cazare în Mamaia, căci te afli la numai 12.000 de paşi de turul Constanţei cu DianaSlav (ghid local voluntar, distins în 2016 și 2017 cu Certificatul de Excelență Trip Advisor).

Eu am trădat turul Dianei şi l-am dat pe Marea de Lacrimi Nespuse. Era 3 Mai!  Şi, eu eram în Mamaia! Atât de dragă ei…M-am închis în cameră, am tras jaluzele albastre şi… Eram linişte!

aurora2

343 de camere umplute cu linişte. De fapt, părea că se-adunase toată liniştea lor în camera mea. Mă simţeam întemniţată în interiorul unui cuvânt, în chiar cursul lui şi era greu de spus care dintre literele lui erau mai bune cu mine. Lui, za…rea!… gândeam. Predispunerea-mi poetică nu a vrut să facă paşi întru delectarea spiritului printre obiective turistice din Constanţa, dar vine el şi timpul lor!

Însă, ceva făcea ca turul să urmeze, cumva, în paralel, chipuirea trăirilor mele şi eu simţeam asta…

Pare o trecere prea bruscă, ca şi cum aş scrie dintr-un submarin scufundat? Dar, oare anii nu se măsoară astfel,  în infinite treceri şi pomeniri?

Luiza, în ultimele ei 2.678.400 de secunde – şi, le scriu aşa, ca să pară nesfârşite – simţea să se ataşeze de oricine, de orice. să îmbrăţişeze, să absoarbă…

Ea e cea care m-a momit, în urmă cu mult, foarte mult timp, să mă arunc sigură în ghearele Thaliei**, cea „râzăreaţă” (de mine) şi, poate de-aceea e mai importantă decât alt dus al meu, fiindcă el, teatrul, e viul meu cu care transform o durere în poantă şi adorm simţurile, când chicotesc printre dinţii tăcerii, gonită-n poem.

Am coborât din cameră (etajul 3 din 10) cu unul dintre cele 3 lifturi, dar mie mi se părea că tot urc. Mi-am luat o cafea, apoi am ieşit pe terasă. Piscina (Aurora e un  hotel cu piscinănu era deschisă, dar dacă ar fi fost, cu siguranţă că ar fi devenit un simbol literar în aceste rânduri, fiindcă eu sunt un observator împătimit de suflete.

Imaginaţi-vă o trambulină, oarecare… nu seamănă cu ceva cunoscut? Unii se pozează, alţii se prostesc, împingându-se de pe ea, unii nu-s decişi cum să sară, alţii îşi adună mormanele de curaj şi unii care sar imediat şi, dacă până aici nu aţi înţeles trimiterea, o să o completez cu râsete de copii care „merg pe bicicletă” sau se ţin de nas, scufundându-se.

Aceasta e o poveste de viaţă? Este, pentru că autorul ei o va termina…

 

O ultimă gură de cafea, apoi am ieşit pe faleză, trecând pe lângă restaurant; m-am simţit mai puţin aeriană, căci mi-a venit miros de cartof. Sunt şi o împătimită a mâncării româneşti! Afară începuse să plouă, dar dacă nici bucătăria restaurantului Aurora nu m-a oprit să ajung pe faleză, nu m-au împiedicat nici răzleţii stropi.

Pasarela din Mamaia are forma literei T: 17.000 de tone de piatră, ce alcătuiesc drumul tehnologic de 420 metri, adică 1260 de paşi peste mare. Am şezut pe o bancă, am privit în largul mării şi am gândit: dacă aş şti toate poveştile triste ale oamenilor, de-aici le-aş putea arunca în Marea Nespusă a Lacrimilor.

M-am uitat în spate, înspre hotel… Atunci, ploaia s-a-nteţit şi-n lumina ei, ciudată, a apărut… EL… Tăcutul, singuraticul, ursuzul… În acea dimineaţă, s-a auzit un râs sănătos, în ploaie. Căci, un pescăruş albastru îţi aminteşte numai şi numai de tine!

În timp ce eu eram în Portul Meu, superblogării erau în Portul Tomis. În timp ce eu săpam să scot din mine sarcofagii sufleteşti, ei vizitau Muzeul de arheologie, din Piaţa Ovidiu…

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea asta am dat-o mării, ca să plutească, veac după veac…


4-6 Mai 2018***

Destinaţia: Aurora! Destinul m-o scoate (la pas) din Casa cu Lei, pregătindu-mi ceva pe str. Dianei…


*John Barth

** zeiţa Teatrului, Thaleia- muza comediei şi a poeziei idilice

*** Gala Spring SuperBlog 2018


Spring SUperBlog 2018, proba nr.12, sponsor:sigla-logo-aurora-300x300