alma nahe

Trei luni, cu rotundu-ntreg

In Rece-n zi e, Superblog2012 on Octombrie 11, 2012 at 4:13 AM

Erau două. Una dimineaţa, una după-amiaza. Una era Rugină, cealaltă posibil să i se fi spus pe-atunci Oţeleanu ori Fieraru, nu m-ar mira. Una se ţine încă scai de amintirile-mi, de pe vremea când literele pentru mine nu erau decât nişte porumbei gri, care-mi ieşeau pe gură fără precizie, şi ea mi ţi-i prindea, şi mi-i îndesa la loc, în cerul palatin, şi din acest motiv n-aveam cum s-o uit. În schimb, pe cealaltă nu numai că am uitat-o, dar nici măcar nu mai ştiam până ieri că am făcut asta, fiindcă eu după-amiezile le dormeam, şi poate că ea, angelică, venea pâş-pâş, sau poate doar ş-ş, ca să nu ne trezească, responsabilă cu căldura, cu mângâiatul frunţii şi cu învelirea. Ori, când ţii ochii închişi, simţi atingerea, dar fără chip. Şi numai atingerea nu-i de ajuns, ştiţi, fiindcă atingerilor, noi omanii(umani rotunzi), le atribuim chipuri. De fapt, dacă aş fi început alaltăieri o poveste despre acele vremuri, aş fi început, cel mai probabil aşa: „Era una. Una dimineaţă…”

Eh, dacă azi ar fi ieri…Un gând neterminat. Un gând de bine şi spre cealaltă, care ieri a căpătat, în sfârşit şi ea un chip. Unul de educatoare blândă, educatoarea mea de după-amiază, dar fără vreo poveste spectaculoasă, poate şi fiindcă amintirile după-amiezilor sunt mai surde decât cele ale dimineţilor.

Revino ieri, Ane! Revino ieri, An…

– Sfinte Dumnezeule, de unde-a apărut vocea asta?

Vocile, ca şi amintirile revin pe bandă transportoare dinspre Râpa Amăgirilor, un loc unde se-adună dimineţi şi după-amiezi, una peste alta, un loc cu circuit închis, unde buchiile cărţii şi ceasloavele se aşază aleatoriu şi care deschid capul omului, ca pe un ceas cu cuc, prin uşiţe cu arc, armate cu rotunde mecanisme zimţate, anunţând fixuri sau somnuri, rând pe rând în trei limbi: cu-cu, cu-cu, cu-cu.  Ieri, pentru Alma, trei somnuri mari a câte treisprezece noroace.

Când au trecut anii ăştia, când?

Ne urmăresc facerile de bine, altele nu ne-au mai ub-ubărit de-atunci, din inocenţa aceea de pluş, lăsându-ne pradă facerilor de rău. Dar eu nu-mi amintesc ce grăiau ursuleţii aceia şi nici alte animăluţe moi, pe care, chiar şi acum, mare, le înmoi încă în ciorbiţă, ori vreun alt fel de mâncare cu nume mult mai pompos. Eu îmi amintesc lumina singurului stâlp de neon şi crengile bogate ale copacilor din faţa Căminului din Bahne, care loveau ferestrele – umbre prietenoase – când singură, în întunericul dormitorului copiilor – în vremurile acelea economia era la mare preţ – stăteam cu nasul lipit de geam şi priveam în sus, spre fereastra casei mele şi urmăream dansul vântului de toamnă în întuneric cu frunzele şi mizeria de pe jos, aburind aşteptarea.

Locuiam la numai doi paşi în jos, drept înainte şi încă la două zboruri înalte deasupra copacilor, în sus, şi unde, pe coroanele negre de întuneric,  vrăjitoarele îşi odihneau ciolanele, iar eu le priveam de sus.

Dar se întâmpla câteodată ca tata să nu-şi mai amintească în ce an e şi ce treburi sau îndatoriri are, prins de alte stări euforice, ori cine ştie ce alte omisiuni, având o slujbă temporară de electrician şi un traseu în viaţa-ne, la fel de temporar, iar mama îmi era ţinută cu forţa, de Sistem, peste program – un mod de trai îndreptat mai ales împotriva comunicării. Ca şi-n noaptea aceea.

Iar mie, o fărâmă de om, în întunericul acela de carte, cu litere jucându-se de-a moliile arse-n jurul becului îmi plăcea acolo, în dormitorul copiilor, poate şi fiindcă paznicul meu mereu se crucea, ţinându-se de burtă de-atâta râs.  Şi cum se mai minuna el de cânticelele ori poveştile, pe care le scorneam, ca să n-adoarmă-n post. Cu sticla de votcă ordinară-n buzunarul sacoului jerpelit, îşi scălda ochii în lacrimi, după cât îi dictau gradele de-afară şi, mai ales, cele de pe etichetă.

Ba îmi plăcea acolo mai mult chiar decât pe cutiile de URSS, lipită de fusta maică-mii, la fabrica de confecţii unde ea robotea, din zi şi până-n noapte, ca să trăim de pe-o zi pe alta, şi care deveniseră preferatele mele, căci nimic nu se compara cu oftatul mamei, obosind şi cu cutiile acelea, destul de moi, pe care adormeam, vizitându-mi tărâmurile neînfăptuitelor, pe unde treceam prin mine, ca nevăzută.

Şi mai aveam acolo în camera de Cămin, de pe Aleea Căminului nr.9 o estradă, cu cortină roşie, unde când nu era scândura unde eram obligaţi să ne recităm poeziile şi să ne facem de râs în faţa părinţilor noştri, pentru serbările de an, era tărâmul meu de visare al odihnei de prânz. Acolo şi adormeam, un fel de separeu, un loc privilegiat, un loc pe care-l împărţeam cu singura fiică a doamnei Rugină, Lăcrămioara, o fetiţă altfel, de aceeaşi vârstă cu mine, şi care în afară de momentele când mă sugruma în somn, era cea mai bună prietenă a mea.

Nu-şi ducea niciodată gestul până la capăt, fiindcă de fiecare dată mă trezeam şi-o priveam fix, fiere sub miere,  în ochii ei spălăciţi şi dilataţi de-atâta durere, de un verde nefiresc, asemeni Leirei, Comandant Suprem şi Împărăteasă, iar încheiturile mâinilor ei deveneau dintr-o dată moi şi-apoi începea să tremure, să-şi muşte degetele şi să plângă.

O luam în braţe, şi-o culcam alăturea de mine, în pătuţul de-o persoană, care devenea perete pe timpul zilei, şi se liniştea numai după ce îi promiteam că n-are să păţească nimic, căci n-am să spun nimănui niciodată secretul nostru, pe care-l închideam odată cu patul-dulap, uşurându-se încă o dată în patul meu, care deja mirosea a latrină, dar totodată şi a floare de loldilal.

Aveam cinci ani şi-mi imaginam o Miliţie Temporală, căreia mă simţeam încredinţată fiindcă rămâneam de fiecare dată vie, şi-mi imaginam că sunt venită din alt timp, în trecut, special să o salvez pe micuţa de lângă mine, şi-asta mă făcea să mă simt puternică. Meritam poate o altă poveste, o altă misiune la început de drum, dar acum, de aici, din punctul ăsta, al aceluiaşi oraş – pe care îl împart cu Tuşa Vero – transferată pe Strada Eroilor nr.4, mi se pare misiunea potrivită.

În anul acela ne-am mutat de la periferie, în centrul oraşului. Mama fusese răsplătită de Fabrică, nu de Partid, pentru dăruirea ei şi i se dăduse o locuinţă mai bună, dar cu aceeaşi privelişte ca cea de dinainte, însă cu mult mai mulţi copaci şi, desigur, şi mai multe vrăjitoare, odihnindu-se pe crengi. Un apartament cu două camere, situat la acelaşi etaj, ca cel de pe Aleea Căminului nr.9, dar cu mult mai aerisit.

Şi-ntr-o zi am ieşit pe balcon şi în timp ce îmi roteam ochii cercetând spaţii noi de visare, la etajul unu, al blocului de vis-a-vis, am zărit ochii aceia verde spălăcit şi o mână pe care aş fi recunoscut-o oriunde, făcându-mi semne, bucuroasă de revedere. Era Lăcrămioara…

Soarta sau cine ştie ce pisici roz sălăjluind în lună ne-aduseseră iarăşi faţă în faţă, dar de data aceasta fiecare în cuşca ei. Ne-am mai întâlnit o vreme, dar însoţite, fiindcă secretul nostru ieşise la iveală – un prinţ, Cristian, cu plete aurii, lungi, de fată, crezând că mă salvează, îi povestise doamnei Rugină despre episoadele acelea, fiindcă într-una din zile avusesem spectatori – ne pândise, de după cortina roşie a estradei, închisă. Iar ai mei, speriaţi, m-au retras de la Cămin, astfel că Grupa Mare am făcut-o acasă, cu cheia de gât.

De câţiva ani buni, n-am mai văzut-o ieşind la balcon. Şi deşi mă întâlnesc cu educatoarea mea de dimineaţă aproape zilnic, n-am întrebat-o niciodată ce s-a întâmplat cu Lăcrămioara.

Nici nu cred că vreau să ştiu.

Din când în când o simt încă acolo, în pat lângă mine, ghemuită. Şi câteodată apare şi damful acela de urină din trecut, invadându-mi nările. Dar de vreo trei luni am căpătat 16 seminţe din Floarea de loldilal, pe care le-am pus la încolţit în pământul din mine, şi care acoperă orice amintire, dintr-acelea de ne miră  apărând brusc, din alte timpuri,  înflorind mereu cu înţelesulul înfloririi şi din zeama lor, îmi picur în urechi şi-n ochi în amestec, o fiertură de-a babei Hâda, în nopţile în care mi le ştiu cu cântec.

Ce noapte fusese în seara aceea, ce noapte! Şi asta, ori fiindcă plecasem în viitor şi-i cunoscusem deja pe narzii din poveştile Tuşei Vero şi mă-nrobiseră cu amăgirea lor de lună plină, ori fiindcă prezentul era tot un fel de viitor cu o uşă între, şi-ntre care mă simţeam adesea prinsă, deşi încă la vârsta neînţeleselor cu aripile frânte ale zilei şi nu înţelgeam încă nici penele prinse smoc în păr, din aripile de plumb ale după-amiezilor. Narzii, fiinţele acelea de la care mi se zice adesea rob-de-vis  şi care-şi deschideau poarta prin care visele coboarau spre mine în nopţi cu incantaţii:

Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem
aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te
în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe,
da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are
altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe.
Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r vrea-a-a-a
să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă  anume-me-me-me
ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne
şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

Se spune că dacă ţi-e dat să fii trimis, simţi chemarea. O simţi într-o zi, aşa, dintr-o dată. Da’ ce simţi, cum simţi, nimeni nu-ţi spune. Pentru că dacă ţi-e dat să fii trimis, pricepi singur ce şi cum, de îndată ce ţi se întâmplă. Iar mie mi s-a întâmplat.

Mi s-a întâmplat să înţeleg o poveste şi ea e una dintre acelea cu nopţile de ubru-cu-du-bru ale Anei Veronica Mircea, cu trei luni pline, cu rotundu-ntreg.

1. Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

2. Dragelor mele Psi, Carmen Pricop, La Fee şi Lora le mulţumesc din suflet pentru gândurile lor în proză/versuri.

  1. Frumoasa poveste! Am citit-o pe nerasuflate!
    Si mi-a placut si sonetul din final, sau rondelul ca nu am mai numarat versuri si rime. U-bu-cu-du-bru! Cling!
    P.S mamele noastre sunt surori! S-au incalzit la acelasi soare sub secera si ciocanul lunii , ba au fost robotitoare in fabrici de textile unde lumea era tinuta peste program… cunoastem! :))

  2. […] 11 octombrie: şi dacă ieri am aniversat cuvântul ca o păpuşă legate cu fire nevăzute de mâna care îl scrie, aniversăm astăzi sunetul, legate […]

  3. Mulţumesc, Almanahe, nimeni n-a mai scris şi n-o să mai scrie niciodată atât de frumos despre poveştile mele – poate fiindcă nimeni altcineva n-a mai ajuns pe tărâmurile lor înainte de a fi aşternute pe hârtie… 🙂

    • Vero, datorită Florii de Loldilal am reţinut şi editura aferentă, altminteri proba zicea să povestim despre prima carte de la Nemira. De ce să mint, habar nu mai am, fiindcă nu mă interesa editura, ci cartea, fireşte. Însă am îndeplinit cerinţa probei, fiindcă prima carte de care-mi amintesc de la ei, e asta, floare de-a ta. 😆
      Cât despre mulţumiri, eu mulţumesc, fiindcă fără de cartea-ţi aş fi fost obligată să mint. 😉

  4. întoarce-te ieri, ane! dincolo de rîpa amăgirillor, ne miră flori de loldilal, cele încă nescrise, nedesenate… azi mi-e dor de alonda căreia vreau să-i dau alt nume…

  5. Of, musai să mă abţin şi să nu citesc! Încă n-am dat cu proba-n gard, dar promit să revin! 🙂 Floarea e pe noptiera mea acum, dar e nedreptăţită crunt de lipsa mea de timp şi de oboseala cronică.

    • Mămică eroină! 😆 Sper să ai timp să le faci pe toate!

      • Naaaa, eroină nu-s, dezorganizată, da! Mi-au trebuit pruncii şi-acum nu ştiu pe unde să scot cămaşa mai bine apretată. Să-mi ţin gura, mai bine!
        Scrii atât de frumos, uau! Spre deosebire de poezii, unde musai să citesc de vreo două ori măcar, pentru că vizezi neuroni mai musculoşi decât neuroana mea, recenzia asta făcută cu atâta suflet a curs pur şi simplu ca mierea. Eşti multilateral-talentată şi-alta nu!
        Cât am dormit în papucii statului, mi-e rău! 🙂

  6. Deosebita povestea si deosebita cartea, prin ochii tai. Dar ne-am obisnuit deja cu calatoriile prin lumea ta de vis cu care ne rasfeti.

  7. Ce priveliste a noptii si a temerilor din copilarie! Ai scris-o asa, pana la firul plansului, ca sa plangem pe drum si sa nu-ti inundam pe-aici. 🙂

    • S-a scris până unde a vrut să se scrie, LId, cuvintele au voinţă proprie. Dacă simţiţi nevoia să inundaţi, inundaţi! Astfel devine Almanahe o mică Veneţie. 🙂

  8. Şi fiindcă de aceea sunt conexiunile, povestea ta m-a dus cu gândul la Stéphane Mallarmé – Dupa-amiaza unui faun. Îţi las un fragment, ca să vezi de ce.

    Ecloga. Faunul:

    Le-as vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
    Rozalbul lor, ca pare-mi sa joace, -ntr-un vazduh
    Topit de somn. O umbra iubisem? Greu-mi dubiu,
    Morman de noapte veche, sfârseste-ntr-un conubiu
    De crengi subtiri ce, ele, crâng însusi, spun ca eu
    Îmi daruisem singur, vai mie! drept trofeu
    Exsangua gresala a rozelor în floare.
    Sa cugetam… acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
    Aievea, sau fantasma dorinte în desfrâu!
    Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
    Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
    Cea vesnic suspinânda, spui tu ca-i însasi unda,
    În lâna ta, a zilei varatice? Nici gând!
    În lesinatul aer statut si alungând
    Racoarea matinala, de-i tine piept, nu-i apa
    Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic sa n-o-ncapa,
    Prin tufe revarsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
    ‘Nainte ca-n aceste tevi, doua, sa-l avânt
    Iar el sa-si schimbe-n ploaie arida claru-i sunet,
    Decât, la zarea unde nu misca nor, nici tunet,
    Învederat, factice si prea-senin, acest
    Inspiratoriu suflu, redevenit celest.

  9. […] Ioan Usca, băsărica, G1b2i3, Almanahe, Cella, Motanul filozof, Ziarul lui Ipu. Share this:StumbleUponDiggRedditEmailFacebookTwitterLike […]

  10. M-ai impresionat profund prin ceea ce ai scris. Frumos tare, scrii tu! Cred că este cea mai frumoasă recenzie pe care cartea a primit-o, nu că n-ar fi meritat-o, pentru că această carte este într-adevăr foarte bună. Succes la concurs!

    • Mulţumesc! Şi cărţile, ca şi oamenii, au nevoie de cuvinte care să le susţină. Eu mă simt onorată că Tuşa Vero face parte din grupul meu de prieteni virtuali, precum şi de prezenţa ta şi a celorlalţi care-mi sunteţi alături în acest demers.

      • Mare dreptate ai în ceea ce priveşte susţinerea cărţilor prin cuvinte. Ele nu pot striga din rafturi, deşi odată ce sunt măcar frunzărite, pot să te transporte în altă lume. Cât despre mine, eu sunt cea onorată că pot să te citesc şi mă bucur că te-am găsit.

        • Ne întâlnim cu un scop, oameni cu oameni, oameni şi cărţi, fireşte! Cât rămânem împreună şi de ce, numai timpul ne va arăta. Oamenii, ca şi cărtile se prăfuiesc, se îngălbenesc…Cu cărţile ne e mai uşor, le punem un semn de carte acolo unde vrem să oprim incursiunea. Cu oamenii însă, e mai complicat, nu se desfăşoară în plenitudinea lor numai crescător, sau numai descrescător. Sunt fluctuanţi, din păcate. Spun asta, pentru că mi-am amintit câţi au trecut pe-aci, dar aglomerându-se almanahele, au dispărut. Şi n-ai fi crezut c-o vor face vreodată. În fine, fiecare cu căutările şi găsirile lui. Mă bucur să te am prin preajmă!

  11. […] 4. Trei luni, cu rotundu-ntreg […]

  12. […] 4. Trei luni, cu rotundu-ntreg : 90 […]

  13. […] Sunt eu, Matilda. Nu ştiu cât de bine mă ştii (că nu-ţi sunt partener media sau de alt soi), dar eu te ştiu – ei, nu prea de demult – din 2012, de când te-am descoperit amestecat, de numita Alma Nahe, prin mai multe duzini de cuvinte şi, spre încântarea mea, asezonat şi cu ceva aluzii, nu tocmai discrete, la isprăvile mele tipărite. […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: