alma nahe

Sare roz

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on Noiembrie 11, 2016 at 1:55 PM

img_9591-1
Noapte de noapte, mi-am luat câte ceva de (la) suflet sau mi-a fost luat și o spun așa, în incertitudinea asta, fiindcă nu știu exact cum (ți) se ia, când și de unde. Dar, diminețile știam deja că, dacă rupi din ceva-ul ăsta invizibil, o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e și nici până unde se (va) întinde și nu s-ar cunoaște că se împuținează.

Alături de camera în care bunica își așteaptă împăcarea — și, o face cu naturalețe și cu zâmbetul ei rar, ușor ironic — o cloșcă cotcodăcind. A căzut(cloșcă) în aceeași zi când Ilenuța mea, vrând să-și mai plimbe oscioarele, s-a prăvălit pe pământul umed din grădină și-a zăcut acolo până i s-a auzit strigătul. De-atunci, a murit de trei ori, dar s-a întors. De-atunci îmi zice câte un cuvânt pe care nu mi l-a mai zis, câte o poezie ori vreo istorie de-a ei, însoțită de ilustrăți*. De-atunci o țin în brațe, o hrănesc cu lingurița, o șterg la gură ca pe un prunc.
— Nu știu ce se întâmplă cu mine!… Ce-am ajuns! îmi zice cu glas stins.

De sub cloșcă, sâmbăta asta ar trebui să iasă pui. Alături, pe patul bunicii mele, însă, cel mai probabil gol, va mai fi doar urma celei ce-a fost: un puternic miros cu iz de acetonă, semnul deshidratării. O privesc pe furiș, din locșorul ăsta umbros, unde m-am retras să aștern rândurile astea pentru… chiar așa? Pentru ce? Nu știu… nu știu…

Poate întru veșnicie?

[…]

img_9588

Nu știi niciodată cu cine se poate împrieteni un copil, dar eu am știut — de îndată ce am priceput ce-i cu iubirea necondiționată — că Ilenuța Maxim va fi prietena mea pentru totdeauna și de aceea, penultima săptămână din acel Mai, florarul care-aduce viață și tiz cu  „mai”-ul de aduce prelungiri, a fost nesuferită. Nici nu avea cum să fie altfel, ea m-a crescut! Cu dragoste, cum niciodată nu avusese nici măcar pentru copiii ei, cu produse de bază, cu vorbele și povețele ei. Ține mintesănătate pentru un trai lung! 

img_9589

Bunică-mea și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul: 88 de ani; adică două infinituri, precum le-a titluit ea. Înainte cu puțin să se îndrepte în moarte a cerut o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin și să miroasă o floare, de parcă, plecând, ar fi vrut încă să ne îndrepte pe noi, cei încă strâmbi întru ponderare, întru cum se trăiește mult. A făcut-o mereu, răspicat — nu mai mânca aia, nu mai bea aia! — și a făcut-o și atunci, în ultimul ei ceas, ceva mai subtil, metaforic, dar simplu și, numai cuvintele, singure, nu pot dovedi nimic, dar în mare liniște, fără prea multe tânguieli și în împăcare.

Cine a crescut cu bunicii de atunci — am 43 de ani —, știe și prețuiește severitatea aceea în ceea ce privește poftele copilăriei (omenești, cum altfel?!), când, oricum, se crea, adesea pe tăcute — fără avertismente televizate —, un teren deschis sănătății și, implicit vieții, prin moștenirea unui mediu sănătos în care să poți crește voinic, din urmaș în urmaș, în care roadele pământului creșteau și ne îndestulau, pe toți, natural. Am ascultat-o pe bunica până m-am mutat la oraș, iar traiul la oraș, nicio surpriză, a anulat jumătate din „rețeta” bunicii, care conținea mici mofturi, mari ceasornicării și foarte multă apă, mereu răcoroasă. Ceasornicării, adică mesele fixe, peste care, dacă aș fi sărit, n-aș mai fi primit moftul, care se poate ghici ușor: desertul.

Desigur că, pe lângă apa din fântână, am mai gustat-o și pe aceea din zăpezi topite, deși i se dusese buhul prin sat că ucide, dar, fac aici o paranteză câmpenească: Iată-mă, ‘s vie!  Și oamenii, de ce să n-o spun, erau pe-atunci atât de siguri de viață.

Fiecare strop de apă e o minune! Și sarea ce îl completează în ochiul meu acum, întoarsă cu fața înspre trecut poate că nu e tonul cel mai potrivit. Dar, cursul vieții mă obligă să mă apuc de bărbie și să mă întorc și acolo. În prezent… sau încă nu?!

[…]

Primul produs Sano Vita a fost sarea roz de Himalaya. Nu în istoria Sano Vita, de la 1995 încoace! În cea a mea.

Când am cumpărat-o, i-am  arătat-o bunică-mii și ea — doxă de geografie și cunoscătoare a tuturor capitalelor lumii — mi-a zis, șugubeață: Cine-a fost pe Himalaya să adune sarea aia? Un alpinist, i-am răspuns eu, fără să șovăi și surâsul mi s-a dus în colțul gurii exact așa cum îl furasem de la ea, din naștere, ca semn distinctiv!  Sarea nu am cumpărat-o pentru că m-am deșteptat brusc întru sănătate curată, ci pentru poetica denumirii ei: sare roz? Nu e un pic ironic? am gândit. Sarea, în poetică și nu în bucate, trimite împreună cu amarul, la părțile, bucățile trăite pe o lamă de cuțit, înspre aspectele neplăcute ale vieții.

Eu am o înfățișare robustă, rubensiană — cum ar spune poeții — și, n-ai zice că mă topesc sensibilitățile într-atât, la o primă vedere. Înfățișare cu care m-am împăcat sufletește vreme de 40 de ani, fiindcă de mică am avut un surplus de greutate, nu neapărat urmare a apetitului culinar. Ca să mă identific mai mult cu metafora interioară, care sunt(! )— nu numai în ochii altora —anul trecut am hotărât, pentru trup, să mai scad din/în greutate, demers care s-a și concretizat: în 4 luni, trei de vară și una de toamnă, cam 15 kilograme.

Să ne înțelegem, eu nu duc o viață sedentară, actoria — și pasiunea, și profesia! — îți mănâncă zilele, fiindcă nu miști doar gura, ci și corpul. Mult! Însă, de când sunt actriță am descoperit peste 10 feluri în care să mă omor încet, dar sigur!

Așa încât, un fel de imbold lăuntric mi-a trimis un gând! Și, iată cum, ce n-a reușit ploaia de gloanțe din gura apropiaților, a lumii ș.a.m.d., a reușit-o voința! De-o vară, adevărat! Și semințele, tărâțele, băuturile Sano Vita, pe care le-am descoperit treptat, nu chiar din prima lună. În primul rând, un prim pas a fost să renunț la zahărul amestecat cu apă, pe care-l numim generic  „suc”, dar eu îi zic acum, fără ocol, otravă și am descoperit pulpa de aloe vera.

Și încă un secret, băutura pe bază de aloe verde cu pepene!

Ambele sunt suplimente alimentare și nu conțin zahăr! (Atenție, 50 ml/zi, în apă/ /sucuri naturale! Eu le-am consumat ca atare, fără să le amestec cu nimic, pentru detoxifiere). Dacă credeți că am renunțat la dulciuri, credeți! Dar ia cercetați voi în rafturile Sano Vita din supermarketuri! O să descoperiți biscuiți, napolitane și, preferata mea, ciocolata: Tableta cu Carob.

Nu știu cum vă sună vouă „carob” — pudra de roșcove, care e un înlocuitor de cacao —, dar eu, ca rob al ciocolatei (sănătoase!) mă declar pentru eternitate.

Ca să dau cele 15 kilograme jos, nu am făcut foarte mult efort, decât că mi-am schimbat cât de cât obiceiurile alimentare, eliminându-le aproape în totalitate pe cele  nocive — încă fumez și chiar și acum, când scriu —, adăugând produsele sano și, nu în ultimul rând, un ultim truc: am dansat! Uneori și  2-3 ore din zi și nu neapărat într-un loc: așa m-am mișcat prin casă, am dat cu mopul, am șters covoarele, am spălat vasele, am întins rufele etc. Am băut mai multă apă, am mâncat de trei ori pe zi — eu săream peste primele două și o mâncam pe-a treia —  am mușcat cu poftă mere verzi, iar o banană verde în fiecare seară, înainte de a vedea steluțele verzi aducătoare de foame, dar și de somn e ceea ce mi-a ajutat digestiei, ca să nu adorm cu stomacul plin și să văd cai verzi pe pereți.

Un aspect foarte important pentru sănătate, și fizică, și mentală, cred că este culcatul înainte de ora 23.00. Peste care mai sar din când în când, căci sunt o ființă preponderent nocturnă, când vine vorba de scris. Trebuie să mai precizez că eu nu mă omor după produsele pe bază de carne, dar nu mă declar nici vegetariană. Iar pâinea cu fibre, ceaiurile etc, astea s-au întâmplat firesc, nu a fost vorba de renunțări, ci mai mult de înlocuiri!

Bunică-mea a ajuns pe căi naturale la „nu știu ce se întâmplă cu mine, ce-am ajuns”. A murit de bătrânețe și m-am bucurat și am beneficiat suficient de Întâlnirile (cu Î mare, da!) cu ea, cât să-mi ajungă pentru o viață. O viață pe care nu vreau să mi-o trăiesc (și prelungesc!) prin pilule magice sau din doctor în doctor, prin spitale. Povestea mea de viață (lungă!) e foarte lungă și nu vreau să vă plictisesc și nici să vă conving că asta e calea. Nici textul ăsta nu îl vreau un fel de drob de sare, gata oricând să cadă în/pe (un)cap.

Dar, o mișcare ca a mea, e destul de frumușică! Și de deșteaptă! Și roz! Desigur că, prin faptul că arăt mai bine cu minus cinșpe kilograme, nu înseamnă că am închis gura lumii prin vizibila transformare: „da’ ce-ai slăbit așa, vezi să n-ai diabet!”

N-am diabet, dar am, și spre bucuria bunică-mii — de acolo de unde e încă — mai puțină grăsime și mai multă masă musculară. Fiindcă, chiar dacă eram Zâna Florilor pentru ea, eram, totodată, și prea grasă. Nu pot breveta o rețetă generală despre cum se trăiește mai sănătos și nici nu scot acum de la cheotoare  alt îndemn decât cel îndreptat tot către propria-mi ființă, împrumutat din ultimul suflu al Ilenuței:

o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin, miroase o floare!

La care pot adăuga acum, știind, consumă produse Sano Vita!

[…]

Există texte care închid o lume! Ele reprezintă un punct final, iar cititorul le lasă aiurea, oriunde în el și își vede de drum. Există însă unele care pot fi porțile (gardului) — infinite! — prin care să ne întoarcem spre conștientizare și, mai ales, înspre demers! Și asta îi doresc textului meu de azi: să le întredeschidă! Pentru deschidere e nevoie de ceva mai mult decât o bunică spirituală, o prietenă care mi-a deschis ușa (mea!) — se știe ea!, o metaforă a sării roz, un text scris de Alma Naher pentru un magazin naturist!


SuperBlog 2016, proba nr. 16. Sponsor: 

*ilustrate

Anunțuri
  1. am in draft niste randuri despre bunicile ce erau si cele vor fi cum vor fi. dar m-am impotmolit in forma. textul tau imi da o noua cheie.
    mi-am tras si eu roz in bucatarie, desi nu-s prea convinsa de rozul asta, dar pe cei de la sanovita ii cred ,ca am prin dulapuri de-ale lor.
    15 kile zici? wow, bravo tie! vointa si tutun, vorba ceea :).

    • Mă bucur pentru cheie. În primul rând! Rozul în cameră nu-l recomand, cu atât mai mult în bucătărie! :)))
      15 spre 16kg chiar, dar premiul la această probă e 15 kg în produse și, pentru mesajul subliminal pt. juriu… 😉
      Tiutiunul am zis că-l las, deci e în program, când dispar țigările mele, că-s aromate și deja e directivă să piară. Așa încât… în curând!

  2. Esti toata numa’ suflet! Bine, vad ca si corp, nu-s orb. Da’ nu ma lasa nevasta-mea! :)))))))

  3. Esti de admirat daca ai reusit sa dai jos din kile, eu recunosc sincer ca nu mai am vointa si le colectionez de un an cu mult spor. Cat priveste bunicile, cred ca fiecare am trecut prin sfaturile lor sanatoase, pacat ca nu raman pe-aici si cand ajungem noi la batranete, ca sa ne reaminteasca niste reguli de bun-simt.

    • Nu mi-am propus să devin „normală” sau vreo slăbănoagă, ci să devin un pic mai uşoară. Deşi, cum spuneam, nu am prea simțit kilogramele în plus niciodată! Căci, una e să fii slabă cât e ciolanul tare şi să pui pe tine la 40 de ani, când ciolanul se înmoaie şi alta e socoteala când ai fost dintotdeauna rubicond.

      Dar eu am făcut-o aşa, cu voință, recunosc că îți trebuie, dar şi pentru că mi s-a părut că e cazul să încep să mă hrănesc mai sănătos.

      Eu mâncam o dată în zi, fumam de spărgeam şi apă nu prea: ce bun era Pepsi! Lemon.

      Am un an și jumătate de când nu mă ating de el. Decât accidental: o petrecere, un eveniment. Dar evit, în general. Sucurile Sano Vita chiar sunt foarte bune! Iar de data asta reclama e pe gustatelea.

      Și, da, bunicile!…

  4. Da! Am mai scris parca prin comentarii cât de mult va invidiez pe voi, cei cu amintiri legate de bunici, de case la tara etc etc. Ale mele nu-s prea roz, ba chiar sunt cam sarate. Si presarate…
    Mamaie avea un alt stil, un alt concept pentru „sanatate”. Parca mi-o aduc aminte când îi spunea mamei:
    – Ia si crapa-n tine, acolo… ca n-oi muri!
    Si mama-i raspundea mereu ca „crapa, ca-i plina deja” (desi…), la care mamaie continua:
    -O crapat el, Gheorghe Gheorghiu Dej, ce-o fi daca crapi si tu???

    Cu toate astea, mi-aduc mereu aminte de „puiul de la ora 11,00”, Duminica… si ma întreb si acum, ca toanta, cum Doamne ne ajungea puiul ala la atâtia insi? Mama, noi trei (fiicele), mamaie, tataie si fratele mamei. 🙂

    • Apropo de pui, a venit acu mulți ani la mine Ucu (actorul Ion Haiduc) cu prietena lui de-atunci. Și, face mama o friptură gătind unul din cei doi pui aduși de ei. Stăteau o zi! Și Ucu zice, haiduc, către mama: Păi, numa’ un pui ai gătit, soro? Unul îl mănânc numai eu! :)) Și nu era gras! Dar era BĂRBAT! :))

      Bunică-mea scria și poezii… A fost și balerină când era adolescentă. N-a avut o viață artistică, după ce s-a măritat, decât prin grădină, că erau așezate „ca la carte”( și mama o moștenește, nu știu eu dacă la asta!) și la Colectiv.

      Dar, chiar și atunci nu îi lipsea pachețelul cu merinde. Până aproape să se stingă, a ținut de cele trei mese cu dinții (avea!).

      Având o esofagită, nu prea a mai putut înghiți în ultimele zile de viață, altminteri, nu m-ar fi mirat să ceară întâi cina și apoi să moară.

      Să-mi mai povestești de bunica ta! :)))

  5. „cine-a fost pe Himalaya să culeagă sarea aia” e bună! Bună tare! Pot să decriptez așa: Nu prea citiți etichetele, nenică! :))))

  6. Eu pe tine chiar te cred când scrii despre chestii, că o faci seducător, convingi, adică.

    • Păi, nu prea mint în articol ăsta, spre exemplu. Chiar am slăbit 15 kg și am folosit și încă folosesc produse Sano Vita. 🙂 Dar, adevărat, în celelalte, unde nu am idee, creez o situație. Nu e prea greu, dar îmi ocupă destul timp ca să arate așa convingătoare. 😛

  7. Ţie, chiar şi dacă o fi greu, unele lucruri îţi vin firesc, adică nu se simte, vede, aude, greul.

  8. că bunica ta și bunica mea (centenară) aveau multe în comun, știam. dar uite că de pasiunea pentru geografie aflu abia acum. 😀
    în rest… sărim roz, fără zahăr. cu dependență de cerealele sano vita pe care le știu de ani buni la care adaug de azi ciocolata cu … roșcovee? miamm, miauu! musai testez, mulțam!

    și da, mie îmi place sarea roz a lor, dincolo de orice beneficii, și pentru că arată tare fain în râșniță.

    • Am să îi dedic bunică-mii o carte, cu siguranță! De-ar fi prima și ultima, spre ea aș îndrepta-o. O venerez! 🙂 Nu știu câți pot zice asta despre o bunică, dar eu pe-a mea nu o ridic eu în slăvi, ci ea s-a ridicat, prin comportament, prin vorbe de duh, prin scrierea perfectă, fără greșeală, pe care o avea.
      Nu a ieșit niciodată din țară, dar cred că avea și moștenesc de la ea darul călătoriei în cuvânt. Mă bucur că a sărit-o pe mama și s-a cuibărit în mine. Mama nu și-a cunoscut mama cu adevărat! Dar, măcar o descoperă acum prin mine. 🙂

      Eu nu știu toate capitalele lumii, dar ea le știa pe toate! Și știa și unde sunt pe hartă, nu pe bâjbâitelea, ca mine. 😛

  9. Alma, fata buna si cumplit de talentata, iti marturisesc spasit: nu credeam ca ai sa poti. Ai putut si ce bine ai facut-o! Ai adus metafora pe pamant fara sa o cobori de acolo de unde e ea. Nu cunosc doi oameni in blogosfera capabili sa faca asta. Singurii pe care ii stiam erau din alta parte, i-am citit si invatat la scoala. Ti-am admirat si textul cu Casa AIA, il admir si pe asta, asa cum am facut adesea si cum o meriti: cu plecaciune.

    • Laliciule, când știi că o să te noteze oameni care îți știu stilul, e foarte greu! Al naibii de greu, căci vrei să surprinzi. Dar, de data asta cred că m-a ajutat faptul că bunică-mea chiar a murit „metaforic”: nu am inventat nimic, exact așa a cerut, în „gramajul” de mai sus. Și, după această experiență cred și mai abitir că sufletul chiar de are numai 21 de grame, suportă kilograme de trăiri și manifestări. Pe care mi le-am amintit și s-au legat aici cum s-au legat…
      Manifestări și trăiri pe care, de-a lungul acestui SuperBlog le-am scos de sub piele și le-am împărțit și cu alții și mi-a plăcut să fac asta. Și acum, și mereu… Pentru cei care chiar înțeleg cum și de ce scriu, cu atât mai mult și cu mai mare drag pentru cuvânt, plecăciune și din acest loc, către ei! ❤

  10. Oli cred ca s-a nascut dintr-o metafora! Altfel, nu-mi explic… 🙂

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: