Omertà

 

Se numea Solaria. Nimerise acolo cu chiu, cu vai, în timpul unui antrenament la sticlă, astfel că toţi erau cu spatele, și n-a contat intrarea ei. Gândul o întuneca, dar nu fiindcă se gândea la asta, ci fiindcă ajunsese aici, crezând că se va putea salva. Pe ea şi pe cei doi copii ai săi.  Și nu vedea cum. În fapt, nu se gândea că nu însemna nimic pentru cei cu spatele la ea, nu-i păsa, pentru că aici, odată intrat pe acest tărâm, îţi uitai greutatea. Căută din priviri butonul care i-ar fi luat în primire sosirea, aşa cum scria în broşura pe care o purta la rever.

Pe cel mic îl purta elegant pe braţul ei îndoit, într-o paporniţă încropită la repezeală dintr-un ştergar, ca şi cum ar fi cărat o geantă şi dacă nu s-ar fi auzit scâncind, n-ai fi zis că ţine acolo încă o viaţă. Pe fetiţă, adormită de oboseala drumului, dar şi de tăria aerului curat, pe care nu-l mai respirase de când era de vârsta celui mic, o ţinea într-un marsupiu improvizat dintr-o jumătate de cearceaf de la ultimul motel unde poposiseră înainte de a intra pe Omertà. Nu-l considera un furt, luase cât îi trebuia, chiar dacă nu îi aparţinea; şi oricum nu conta.

Să fim serioşi, cine ar fi raportat la Poliţie furtul unei jumătăţi de cearceaf?

Scoase un pacheţel din paporniţa lui Ati – numele bebeluşului – şi încă unul din cearceaful care o purta pe Nvidia – numele fetiţei mai mari, şi le despachetă. Erau două plăci grafice uzate, plata pentru a putea avea acces în acest loc. În interiorul respectiv, unde de-abia intrase şi care semăna cu o cameră de aşteptare, nimic nu îi amintea de lumea reală. Peste tot erau numai plăci video, dispuse fiecare într-o formă finită: fotolii, canapele, măsuţe de cafea şi o cabină, asemănătoare celor de duş ca şi formă, pe care scria Forum gaming. Nu o observase de la început. Apăsă la întâmplare pe una dintre „cărămizile” cabinei şi apărură, aşa cum se aştepta, mai multe ecrane. Plăcile se interconectaseră. Putea să vadă în toate direcţiile. Îşi aşeză plăcile ei într-o rază, completând o imagine începută de altcineva, un soare.

Dacă eşti aici, înseamnă că ai mai fost cândva, se porni o voce mieroasă dinspre difuzoarele ecranelor. Te-ai săturat de placa ta? Dacă da, apasă pe  Lansare AMD HD 7790 Bonaire, dacă nu, apasă pe Lansare NVIDIA Geforce GTX 650 Ti BOOST.  Nu ezită, deşi ştia la ce să se aştepte de la un forum de specialitate(recomandări, păreri, discuţii). Asta îi trezi amintiri!

Telefoanele de la 3 noaptea, în care era anunţată că familia atacă ori că e atacată. Când era atacată, nu putea zăbovi! Trăgea de soţul său adormit pe jumătate, îi freca ochii cu un tampon umezit într-un castron cu apă rece-rece, pregătită din timp, ca să caşte bine ochii şi să nu fie ucis în misiune. N-ar fi rezistat fără el. Când Malahi, capul familiei fusese ucis într-una dintre misiunile cu un grad ridicat de dificultate, s-au simţit pierduţi. O anunţase soţul, în pragul uşii, în timp ce-o alăpta pe Nvidia. Nu şi-au vorbit o vreme prin casă, din acea teamă că oricare dintre ei doi ar fi putut elogia momentul într-un mod prea sentimental. Şi, niciunul nu voia să-l rănească pe celălalt mai mult decât era deja fiecare dintre ei rănit de dispariţia capului. Trecuseră la nivelul următor, dar cu ce preţ!?

Misiunile în care familia ataca erau mai lejere, putea să amâne momentul – pe care-l numea și-acum, în glumă, momnet, dar la bază fusese o greşeală typo pe care o făcuse într-una din serile cu misiuni active, anunţând familia să întârzie atacul şi să se amâne momentul cu cel puţin un sfert de oră, cât ar fi îmbăiat-o pe miracolina Nvidia. O usca, o culca şi apoi îşi plimba săgeata pe monitorul robust de care era mândră. Grafica era minimală, dar nu conta! Nu era o joacă, cum părea! Acolo era viaţa ei, cu un ochi pe miracolină şi cu celălalt pe antrenamentele la sticlă , ca să devină un trăgător mai bun şi pe jafurile ce-aveau a fi planificate, ori erau deja în curs. După moartea lui Malahi, Terodnick şi ceilalţi membri ai familiei au uns-o dona, dona Solaria. Cât de mândră era! Dar acolo nu conta invidia, acolo și atunci putea să fie oricât de mândră voia ea.

Fiecare dintre game vă arată oferte ale acestui magazin online. Pentru a schimba realitatea, daţi click o dată! Pentru a o selecta pe cea care vă convine, daţi click de două ori!  reveni vocea aceea fină ca un ciorap de mătase, trezind-o la realitate cu o formidabilă descărcare electrică. Se verifică şi era şi mai uşoară acum, că-şi golise câte o imagine bună din sacul cu amintiri. Bebeştinul Ati şi miracolina Nvidia erau şi ei la locul lor, unul pe mână, unul în marsupiul pe care dacă l-aţi fi văzut cum era prins, v-ar fi amintit de tolba cu poveşti a poştaşului de odinioară.

Se îndreptă spre una dintre măsuţele de cafea, apăsă pe una dintre ele şi pe masă apăru o cană de cafea. Miracolina se trezi şi ea, aşa că mai apăsă pe una dintre plăcile grafice şi apăru un pahar cu suc. Natural, desigur. Bebeştinul, care în tot timpul ăsta pe care-l pierduse în cabina de duş adormise, se trezi înfometat şi începu a scânci uşor, dar Solaria ştia deja ce era de făcut, aşa că mai apăsă încă o dată placa grafică şi apăru un biberon. E timpul să-l înţarc, gândi ea, şi-i îndesă, fără să clipească, suzeta biberonului între buzişoarele firave, bebeştinului. Îi era poftă de o ţigară, dar le terminase înainte de-a ajunge aici, ca să-şi ia de-o grijă.

Se uită la cei prezenţi, care tot cu spatele erau, antrenându-se la sticlă, nesimţindu-i în continuare prezenţa. Poate că luna străluceşte atât de puternic pentru cei care nu pot urca scări imaginare spre soare, gândi cu voce tare către Miracolină şi Bebeştin, cu ochii înlăcrimaţi. Îi plăcu ce-auzi, așa că mai repetă o dată. Și de data asta vru să țipe, dar se trezi fixată de cele două perechi de ochișori ai puilor ei.

Cei ce n-au putut trece dincolo, rămân aici, până când își vor demonstra nivelul! fu ruptă din şirul gândurilor de ordalia realității contemporane. Mai aveți dreptul la o singură descărcare!

O invadară culorile, cu imaginea lor, cu proiecţiile lor şi se lăsă purtată de ele înspre o ultimă amintire.

Atunci când veni sorocul să o nască pe Nvidia, deşi deja i se rupsese apa, mai zăbovi cât să ceară pe mirc permisiunea familiei, ca să meargă să nască. La naşterea lui Ati, la fel, numai că se afla pe DosDecarte, tot o reţea de socializare cu alţi jucători ca şi ea. Tehnologia evoluase, dar lumea era tot la fel, prinsă în realitatea ei şi din când în când zguduită de plăcile care uşurau Pământul de energia acumulată.

– Plătesc, oricât! Cer permisiunea, pot să merg să nasc?! şi râse acum, retrăind trecutul, râse cu pofta unui copil atunci când e gâdilat, râse de umbra omului care fusese cândva sub soare. Bău cafeaua rece dintr-o răsuflare. Era amară, dar era sătulă de atâta dulce. Privi înainte și…

păşi într-o lume nouă, total cunoscută, prin uşa imaginară, pe care tot o placă grafică o deschisese după ce descărcă ultima amintire, numai că ea n-ar fi recunoscut-o, fiindcă asta era regula. Odată întors în timp, dar cu o tehnologie similară cu cea a prezentului pe care tocmai îl părăsea, trebuia să uiți. Tot!  De fapt, aproape tot. Trebuia să-și amintească, în primul rând, cum să-și aleagă o placă grafică bună și un singur joc din copilăria ei. Își codifică amintirea cu placa, ca să-i fie mai ușor: Mediadot. A ales la repezeală Castelul — din memoria încă în stare de-a reproduce amintirea — jocul acela cu 7 cărămizi, pe care trebuia să-l dărâmi, apoi, fără ca să fii prins, să-l reclădești din nou. Odată ajunsă acolo, i s-ar fi dat dezlegare deplină la joacă, la acest joc, dar și la bucurie, pe care o va putea de-acum înainte împărți cu cei doi copii ai ei.

Deşi ştia că avea să fie ireal ceea ce era dincolo de uşă, o merita! Soţul ei o aştepta în prag de lume, fără plăci cu instrucțiuni de calcul paralel care să mineze bitcoini, fără ventilator propriu. Fără nimic. Doar cu două brațe desfăcute și un chip senin.

Luna nu sfâşiase încă cerul, cu vârful ei cel mai ascuţit….

Aţi trecut de acest nivel, felicitări familiei! se mai auzi din ce în ce mai înfundat, vocea ghidului virtual. O nouă voce, de data asta fără nicio inflexiune vocală care să inducă, le deveni deschizător de drum: Poftiți, poftiți! Miracolul nu se află în miere, ci în încăpăţânarea albinelor…

1. Text înscris în etapa a X-a  a SuperBlog2013; Sponsor: 

2. Textul participă şi la psiluneli(o altă joacă virtuală creativă în cuvinte), pe tema „Umbra omului”

3. Jora(prelungirea mea felină) îşi face şi ea jocul(sau joaca?), ca de obicei, pe blogul ei, unde participă ca fiind singura concurentă în propriul concurs SuperBBlog(cu dubluB), o copie fidelă (a) SuperBlog. Dacă aveţi chef şi timp, vă aşteaptă la ea.

4. Fotocredit:  Я люблю ФОТО

$ (a) muză Irealia. Orice asemănare cu un firicel din povestea trăită de ea, e pură, dar absolut pură realitate. 😉

Punctaj obținut :99