alma nahe

Archive for septembrie 2013|Monthly archive page

Firimituri

In cap umplut on septembrie 28, 2013 at 4:31 AM

 

 

 

 

 

 

 

În traficul de sentimente azi e aglomerat. Versul, şi el, un aristrocrat, azi nu mi-e măsură. Dar, din când în când, mă întâlnesc cu Firimituri, un personaj cu o precizie de german, dintr-o anumită piesă de salon,  etalon pentru societate, şi, cum spuneam mai demult, el, Firimituri adică, întemeiază pe întâmplare, şi aşa cum fluturii îşi scutură aripile în ploaie, născând curcubee, aşa şi  h-ul din hrăneşte uneori dispare.

Nu m-am ascuns, m-am pus doar în situaţie, atât! Ungeri, mângâieri de cuţit… Nu ţine de talent, ci de amor latent, de nestins.

Când un poem de-al meu are doar grosime şi lungime, înălţimile i le retez, de nu se văd! Realităţii nu-i poţi omorî alegoria, până nu-i hârbuieşti şi carele.

Aveam nişte mere acre şi eu, tot timpul am crezut că dacă pot face ceva în vis, pot face şi aici. Ca pleoapa, la cules de stele, să nu-şi uite clipirea, ca suflarea care modelează cuvintele prin propria respiraţie. Le-am dat zahăr, le-am dat dulceaţă de vişine, scorţişoară şi aluat dulce. Le-aş  fi dat şi mai multe, dar n-aveam! Când vine vorba de dat sunt un fluviu la revărsare, care pare c-a adunat un secol de romantism. Dar dacă n-ai, nici nu trebuie, nu?

Firimiturim!

Un verde de context, excursionist.

Uneori mi se pare că scriu de parcă m-aş traduce pe mine dintr-o altă limbă.

Cuvintele sunt umede, unele au miez dulce, altele amar, dar aşa ce mi-s de dragi, cu picioruşele lor mici-mici!

Uită-te la “m” sau la “n”! Nu-s drăgălaşe harnicele furnicuţe? Prinse ca-ntr-un dans între vocale muzicale, ca mine în veşnicul vals al amintirilor. Firi-mituri. Nu mă pot abţine să nu-l rup, ca pe-un măr, pe musiu Firimituri ăsta, în două.

Chiar, poveştile demult uitate se duc în raiul poveştilor sau în iadul lor?

Mie mi-e dor de mine, cea adormită-n frumos! Care adormită, s-a trezit într-o dimineaţă cu un puternic sentiment că nu mai era ceea ce ştia că e…de-atunci, căutări şi găsiri în intens, dincolo de cuvânt şi dincolo de poarta hârtiei. Şi când păţesc asta, îmi atribui roluri în  bucătărie. Bucă-tărie? Cine-a inventat cuvântul, pesemne că s-a distrat copios.


Ah, tre’ să-mi găsesc un salut mai potrivit, mai vioi, întâlnirii oniricului cu realitatea imediat înconjurătoare!  Până atunci, îi voi zice măr copt.

00181

Acestea fiind zise, vă invit şi prin alte bucătării:  Vânt de toamnăVienelaIoanaoglinda lui erisedMatildacarmen pricopdorScorpioSome Wordsvavalylili3dAdriana, roxana, cita.

Portretistul

In Superblog2013 on septembrie 23, 2013 at 9:06 PM

Renunţare totală când acră, când dulce, viaţa lui toată era un coş imens de nuiele în care lâncezeau pânze rulate sul, colecţie de momente intime izolate.

Nu admira în oameni decât compoziţia, pe unii îi creionase tâmp, o simplă linie, pe alţii, translucizi, suprafaţă netedă, făpturi zămislite din miez de idee, siluete decupate din memorie, în decoruri cu murmur interior, când în armonie sobră, când în luminoasă duioşie.

Interesul pentru ei stătea în dimensiunea pânzei, vibrând în aşteptarea poeziei.

Capul său, cu fruntea năduşind abundent, devenise un malaxor ce convertea falsitatea şi teatralul într-un monstru plăcut vederii.

Pătrundere imginativă, ascultând când de întuneric, când de lumină, sufletul îi era când harpă, când evantai. Năzuinţa lui era să spună câte un singur lucru, pe rând, iar rezultatul să fie unul fără interpretări alambicate.

Jargoniza, într-un nicăieri al tutror lumilor adunate într-un singur loc, când văzut pe dinafară, când de dinăutru şi oricât de vast era spaţiul de inspiraţie, când isprăvea ce avea de spus, pe pânza multicoloră se întâlnea tot cu sine însuşi, cu visele lui, ţesute din stofa vieţii.

Amestecând toate trupurile într-unul singur, sfârtecat de dureri, vlăguit de nesomn se pregătea să-i dea posterităţii încă un tablou.

Dar mâine, un mâine încă vacant, asistenţa va impune universul său particular.

Sau nu.

“Ce mârşăvie”,  gândea el, în timp ce îndepărta un fir de păr de pe obrazul ultimei sale creaţii, “sunt nevoit să trăiesc într-o lume în care mâine, o mână de oameni care n-au pictat niciodată nimic, vor decide dacă sunt valoros sau nu.”

O ultimă tuşă şi o rază de soare, jucăuşă, i se aşeză pe piept, apoi pe chip. Tabloul era gata. Se întinse pe salteaua îmbibată de vopsele, invadat de un puternic sentiment între şira spinării şi genunchi privind înspre şevalet, el, omul, lucrare finită în contact cu infinitul. Apoi adormi.

00181

Există măr perfect fiindcă-i potrivit cu pofta mea.
Există cer perfect, fiindcă-i potrivit cu albastrul pe care-l caut.
Există apă, perfect pe gustul meu, fiindcă-mi potoleşte setea mea, nu a celorlalţi însetaţi.

Există om perfect, fiindcă fără să-l caut se mulează gâdurilor, trăirilor, cuvintelor, defectelor, calităţilor mele.

Şi, există un concurs, Superblog, care-i potrivit cât de cât cu exerciţiile mele literare, care nu vor suferi transformări numai şi numai fiindcă le voi alătura cuvântul advertorial, iar mărturie stau scrierile mele de anul trecut, pe care le puteţi frunzări aici, dacă aveţi timp şi chef.

Textul nu e nou, i l-am furat pisicii mele, Jora!  (Ca şi tabloul care însoţeşte textul, care tot de ea îi pictat.) I  l-am dat ei cu dragă inimă la vremea respectivă, dar m-am gândit să i-l şi iau azi înapoi, tot aşa…cu dragă inimă, de nevoie!Pisica la nevoie se cunoaşte! Mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine s-o trimit pe ea în concurs. Pare mult mai …În fine! Pisicile ştiu a se mula pe cerinţe mult mai bine, dar o să mă străduiesc şi eu mai mult şi o să-i cer câte un sfat. 🙂

Aşadar, Superblog, iată-mă! Eşti gata să mă primeşti din nou? 

Banner SuperBlog2013

Te plac aşa cum eşti

In Cartea în care se tace on septembrie 23, 2013 at 1:02 AM

536863_487973524590498_837097350_n

Într-o mână am o valiză în care ţin mângâierile
şi în cealaltă câte un oftat al unui trecător.
Când îl mângâi, las valiza jos,
dar încuietoarea e stricată
şi mai scap şi câte-o mângâiere de-aiurea.
Of, doamnă, da’ câte ofuri aveţi! se minunează el,
de câteva se scutură,
crede că-s ale mele toate.
Of, să vedeţi câte mângâieri am, îi răspund,
dar el e deja departe,
şi-atunci îmi scot creionul dermatograf,
(cu care îmi ţin în frâu ofurile,
ca să nu depăşesc norma)
îmi caligrafiez pe frunte o nouă mângâiere
Te plac aşa cum eşti 
şi m-aşez într-o vitrină închisă ermetic.

***
Mi-am imaginat pielea, tare, cu ierburi crescute din porii de piatră şi şobolani în căutare de resturi, printre puţinele crăpături, care umanizau trupul.
Mi-am imaginat gura, cu buzele crapate şi gri, pline de pământ.
Mi-am imaginat ochii, fixaţi în nicăieri, încremenindu-mi timpul.
Mi-am imaginat mâinile reci,
frunţile nepăsătoare…
Mi-am imaginat lumea cu o inimă mare,
de piatră
şi de-aici încolo văd că cerneala se îngroaşă,
se scurge din peniţă,
un copil oftează grăbit,
gând,
pe geam un semn de întrebare,
un bătrân oftează lângă bătrânica lui,
gând,
un semn de mirare.

Ei nu te plac aşa cum eşti!
Vor să fii tu,

plus încă ceva…
00181

Psilunatici: psi©anacondele, Adrianacarmen pricopVienelaScorpioAdrianabis, JoraMitzaaoglinda lui erisedIoana Soglu, Sonia, Cita.

Interioare

In Cartea în care se tace on septembrie 21, 2013 at 3:40 PM

luna

Citeşte-n lună (câte-n stele),

molitfelnic miniatural

şi vede-n ea o minge de bumbac ce se aprinde

şi se dă de-a dura, fără vamă,

pe-o scândură.

Când suflă-n ea, îndepărtând-o,

ca să nu se molipsească,

sar muze din scântei

şi i s-aşază-n gene,

catapulte-n şapte luntre

cusute grosolan cu oase de balenă,

ce-o poartă-n găunoşitură,

rând pe rând şi necondiţionat, spre sine.

Şi se pornesc războaie-n ochiul fricii,

plătite-n melci şi scoici biruri şi gloabe,

apoi în mai puţin,

în pietre de mormânt.

Pe urmă linişte.

Nomadă, în doimea a tot ceea ce-i vremelnic,

apa se piteşte înapoi, în pleoapă

şi ireal, schimbului mut,

inima, ca o tobă dă de ştire

c-a fost tristeţe,

bucurie-acum să vină!

Şi uite-aşa, de veacuri se tot joacă jocul ăsta de noroc ,

când noaptea fecundează stări şi umbre

şi timpu-şi leapădă în spuneri câte-un ac,

iar frunzele îşi leagă mândre în gutui opinii.

00181

Interioare, poate mai plăcute, mai mobilate, mai tăcute :duzini1

Obsesia fericirii

In rapid, rapid! personal şi accelerat... on septembrie 16, 2013 at 3:39 AM

Fericire,

balsam peste iluzie,

picătură dulce din amar,

singura goană-nfăşurată, nu în mantie,

ci-n draperie, împiedicându-ne,

ferpar,

cenuşă,

praf stelar,

metamorfoză într-o linguriţă,

bizarerie între ac şi iţă,

femei, bărbaţi,

copii,

mişcări de revoluţie

şi feeling cu cheiţă.

În căutarea ei suntem cu toţii, negreşit,

obsesie legală,

căci nu-i normal să fii nefericit,

dar astăzi zic:  Jos, fericire!

Eşti când câine,

când pisică…

M-ai manipulat şi

m-ai tâmpit!

Obsesia nefericirii e mai fluture,

paietă,

e mai şic!

00181

Spunsieu şi Scorpio s-au bătut cinstit (şi provocate de mine) pe cartea lui Mihai, „Vând Kilometri”.  Adică au cerut cartea. Ca să le-o dau, le-am cerut să mă fericească cu câte 7 cuvinte de fiecare, că n-aveam nicio idee de unde să pornesc cu peioraţiile pe aceast subiect şi le-am asigurat că în funcţie de uşurinţa cu care voi folosi cuvintele lor, voi hotărî înspre cine se vor bifa Kilometrii parcurşi de carte.  În plus, fiecare din ele s-a jucat cu cele 7 cuvinte ale celeilalte, în câte un comentariu. Că le-am provocat, na! Le redau şi aici, căci sunt minunate şi sunt şi la temă, cea a psilunelilor, „Obsesia fericirii”.

Spunsieu: Am asa un feeling ca fericirea nu este decat o goana, tinand o lingurita cu un ou in gura, incercand disperata sa pastrezi echilibrul, o cursa in care desi alergi de una singura dupa barbati ipotetici, ajungi pe locul doi. Si mai ramai si cu un gust amar in gura…De la metal, evident!

ScorpioDaca as folosi balsam stelar, poate ca buzele mele ar metamorfoza acea picatura de iluzie, intr-o clipa de fericire si cenusa indoielii din sufletul meu ar imbraca mantie de siguranta si certitudine.

Scorpio a fost şi mai harnică şi a inclus cele 7 cuvinte ale ei şi-n pisiluneala sa.

Cum m-au chinuit cuvintele lor, nu mai povestesc! Eu m-am vrut fericită cu ele şi am fost!  Dar faţa Jorei cred că e grăitoare. 😆  De vreţi să încercaţi fericirea şi voi, poftiţi la cuvinte: 7, 14, câte vreţi! La sfârşitul acestei zile voi anunţa printr-un update la această postare şi fericita câştigătoare, poate şi cu ajutorul vostru. 🙂

Restul psilunelilor le vom găsi, de le vom căuta, ca de obicei, la psi©.

Update:  And the winner is…Spunsieu.  Feeling ăla al lui Scorpio mi-a dat serios de furcă, şi cum am zis că voi da cartea în funcţie de uşurinţa cu care voi folosi cuvintele, mărturisesc că mi-au fost mult mai la îndemână cuvintele pe care Spunsieu mi le-a adus întru joacă.

Le mulţumesc amândurora pentru cheful de joacă.

Vând kilometri

In cap umplut, Rece-n zi e on septembrie 13, 2013 at 10:30 PM

Cu fiecare kilometru parcurs

prin teoria formelor fără înşelăciune,

nomadă printre cuvinte şi stări,

mai întâlneam un verdict,

o vamă iluzie,

un dumnezeu iubind necondiţionat,

o puşcărie a unor fericiţi fără muze,

o doză de aiurea-n tramvai,

şi-atunci, columbiană, regândeam lumea.

Ba o (a)prindeam într-un haiku,

ba separam gălbenuşul de albuş,

ba deschideam un ochi la şapte,

unul la nouă,

şi-apoi o vindeam la kilometru,

adormind încălţată,

căci nu e nicio crimă  să păşeşti printr-o ureche de ac

într-o altă lume, cât o gămălie,

un furt miniatural nevinovat de ireal,

prinsă oricum şurub  în doimea divină

(Domnul care fecundează,

Doamna care zămisleşte),

evadând din doxă,

din Lumea Peșterii fundamentând opinii,

scuturând sforăind, puţin câte puţin, Universul.

00181

„Vând Kilometri” e (şi) o carte călătoare, a unui călător pe o motocicletă, pe numele său, Mihai Barbu, o călătorie fascinantă din punctul meu de vedere şi, îmbucurător, cu poze. 🙂 Cartea a plecat de la Tudor şi a trecut şi pe la Vienela,  Redsky, Sonia, Cuvânta(i-am amintit doar pe cei cunoscuţi) şi acum e la mine.  Dacă şi-o doreşte cineva…cu drag i-o voi expedia, căci călătoarei îi şade bine cu drumul. Cuvânta, aşa cum ţi-am promis cândva, un poem cu acest titlu.

Tabelul duzinarilor de azi îl vom găsi, parcurgând  câţiva metri virtuali până la psi©.

Instinct ancestral

In cap umplut, Cartea în care se tace on septembrie 8, 2013 at 11:19 PM

image

Ca o întâmplare într-un ceasornic ruginit,
hodorogind, gura.
Pupilele tresaltă,
de parcă ele sunt aripile vechiului faraon al facerii,
putrezind acum într-o piramidă a tăcerii forând
şi duhnind mecanic.
Doar în vârful degetelor de la picioare îmi mai găsesc încă
instinctul ancestral de a da un şut pământului,
trimitându-l într-un şanţ galactic, oarecare.
Unde mi-o fi răbdarea spusului,
în care faşă?

Fereastra de zahăr

In Cartea în care se tace on septembrie 6, 2013 at 10:00 PM

image

Hai să ne descălţăm pentru totdeauna

şi să ne mângâiem piroanele care ne-au ţinut până aici împreună,

din nimic,

lumi culese printr-o fereastră de zahăr,

topind ori înnodând fragmente de intimitate,

dar mă tem că-n urma acestei decizii,

în poezia a noua aş naşte ocale de cunoaştere,

aş deveni o lehuză atipică, încă pofticioasă,

şi-aş linge parnasul numai din mâinile tale,

pură ca un pisicuţă royal bleu abia fătată.

Şi fiindcă suntem încă în anotimpul care scutură iubiri,

fă-ţi dopuri din vată de zahăr,

căci prin arterele pomilor goi

jurnalul acestei iubiri apare şi mâine!

Tu inspiră-mă

Azi cad în cafea doar triburi de sunete în vulva metaforei,

tremurând în şir incolor.

image

Au deschis fel de fel de ferestre şi : psi©Ioana SogluScorpioDana LaliciVienelaVienela doaronline, Adriana,  Sonia, Jora(pisică-mea), carmen pricopPishkyfiledinpovesteAdrianaversuriMaxanacondeleCristian.

Scrisoare închisă

In arena luptelor sterile on septembrie 4, 2013 at 5:29 PM

100_8544Seara îşi aşeza în batistă străzile,
trotuarele, zebrele, ferestrele colorate cu sânge de muscă,
apoi îşi priponea ţânţarul — de-acum armăsar — în grajd,
iar dimineaţa, ziua îi începea ca şi-o scrisoare,
cu formula de politeţe :” Draga mea…”.
În cuprins, nota minuţios vechimea sâmburului bun,
a celui rău, ca să nu uite, acum, când
câinele nu mai era prietenul omului,
nici al puiului de om,
şi la final, înainte să o închidă
şi s-o expedieze spre necunoscutul din ea,
îşi smulgea un fir de păr scandalizat,
îl încolăcea pe deget şi-l trântea peste litere,
peste morţii mamei,
peste morţii tatălui,
dar niciodată peste cuvintele potrivite,
fiindcă nu le găseşti decât arareori,
locuiesc în rădăcina firului de păr
şi până să-l găseşti, încolţeşte bucuria ori amărăciunea altui fior.
Ştia că nici un final nu poate fi moralizator,
fiindcă auzise de atâtea ori că orice sfârşit e un nou început,
aşa că în loc de încheiere punea două puncte,
se spăla pe ochi,
trăgea aer puternic şi nesănătos în piept şi ofta.
Era toamnă, dar nu mai scria despre era,
iar frunzele, oricum nu mai cădeau singure,
erau tăiate şi aruncate oamenilor peste gard.

Plan secund

In Cartea în care se tace on septembrie 2, 2013 at 12:56 AM

Mi-a trecut!
Prin faţa ochilor.
Prin vraja râsului.
Deşi, de cum mă înveşmântam în hainele lui de copil,
rămase mici,
tristeţea îşi chema şi ea,
sălbatică,
elefanţii,
în dosul lor.
Nu-mi mai amintesc uşurinţa primului râs,
nici greutatea primului plâns.
Există întotdeauna ceasul următor,
ca un plan secund,
timonă între lumină şi întuneric,
păzind secretul cercului.
Azi cred că ştiu adevărul gol-goluţ,
dar nu îi ştiu încă semnele din naştere
şi cuvintele!
Sufletul se lasă întotdeauna înlănţuit de cuvinte…
00181
Psilunatici: psi©Ioana SogluAdrianacarmen pricopVienelaScorpioCuvântavienelaanacondeleoglinda lui Erised.