alma nahe

Posts Tagged ‘advertorial’

Rece cald (t)rece

In Spring SuperBlog 2016 on martie 20, 2016 at 2:31 PM

image

Scutură-te că n-ai știut! Scutură-te ca o bucată de polistiren pe care o frâmânți între degete, trădându-ți interiorul. Scutură-te că pierzi căl…

— …dură?!

Merg pe firul vocii ca să dau de posesor! Simt ceva, o „radiație rece”, dar caut…

— … degeaba, că nu mă văd cu ochiul liber! Poate ar rezolva o termogra…

— … fie cum vrei tu! O să-mi țin ochiul ocupat, mister…

Mă enervează vocile care apar de nicăieri și nu au trup. Oricum vorbești singură, Autoareo, așa că treci și scrie, că trece termenu’ și tu nu ai scârțâit pe hârtie decât polistirenu’ ăla, așternut acum ca o ninsoare peste un bloc nereabilitat și, ghici ce? Te paște mucegaiul.

— Vorbește cum vrei, eu tot te aud! Și scutură-te de bulgărașii ăia minusculi de polistiren, Zăpezico!

— Ei nu există fizic, ci doar în scris!

Bravo, acum întreab-o dacă bea o cafea și stați la taclale! Zău, dacă nici măcar nu recunoști vocea, nu înțeleg de ce îți pierzi timpul. Pune mâna și scrie! Și închide geamul, e rece!

Scutură-te de lipsa termopanelor, scutură-te de becurile care consumă prea multă energie, scutură-te de pereții subțiri, de grosimea plăcii de polistiren prea mică și de vocile care...

— Sunt vocea textului!… Scuză-mă, am țipat?

A zbierat. O să fiu ironică.

— Adică ești vocea mea, a autorului!

— Nu e totuna! Așa ai fi tentată să crezi, dar eu o să-ți dovedesc că te înșeli. Uite, tu, Scuturautorule*, sau cum vrei să-ți spui, începuseși până să apar eu să cerni literele, și așa și continui, observ, doar-doar o ieși un text literar — pentru că nu te poți abține! Ei, până aici e mâna autorului, reține! Dar cum faci textul să devină și informativ pentru cei care nu știu că, spre exemplu, e nevoie de un certificat energetic pentru toate clădirile care se construiesc, se vând, se închiriază sau sunt supuse unor renovări majore, el fiind obligatoriu? Crezi că-ți ieșea așa de clar? N-aș zice!

— Cine zice?

— Eu, vocea textului! Înțelegi acum?

— Așa fac acum vocile astea ale textelor, se pun contra autorilor lor?

Mie nu îmi place vocea textului ăstuia!

— Eu zic să profiți de tonul meu și să mai spui oamenilor care vor citi că primul semn că se pierde căldura (din casă) e radiația rece a pereților.

Scut…

— Nu mai scutura nimic, n-ai înțeles?!

— Uite ce e, voceo! Nu-mi spune mie nimeni ce să scutur și ce nu! Crezi că oamenii care citesc blogul ăsta abia așteaptă să le scriu ceva la fel de rece cum e un perete?

— Rece! Ba nu, cald! Nu, nu, clar rece!

— Văd că te-am încuiat.

— Deloc! Nu voiam decât să îți transmit că vocea textului diferă de la cititor la cititor.

— Și de ce ai intervenit abia acum? Nu țin minte să mai fi dat buzna vreodată peste scrierile mele.

— Fiindcă nu îți mai înțelegi nevoile!

Nu înțeleg unde bate. Ce caută nevoile mele în textul ăsta?

—  Ai ferestre vechi de o sută de ani, tâmplărie tot așa, nu folosești în toată casa becuri economice, țevile și caloriferele îți vorbesc, de electronice și electrocasnice din clase superioare de consum nici nu cred că ai auzit, izolația pereților exteriori e făcută de mântuială, prin acoperiș te plouă. M-am distrat când ți-a căzut tavanul din bucătărie. Fisuri peste fisuri. Nu simți curentul? Aerului rece îi stă bine afară când e iarnă, în casă trebuie să-ți fie cald și bine. Dacă ai cere să se facă o termografie în construcții a clădirii în care locuiești, ai înțelege câtă căldură se pierde și asta duce implicit la costuri mult mai mari la facturi. Așadar, de ce să scuturi ce scuturai înainte să intervin, când subiectul textului putea și încă mai poate fi inspirat din viața ta reală?

Trăiesc într-un castel și castelele așa sunt, reci!

— Prințeso, lasă poveștile textelor pe care o să le mai scrii, și revino aici, că ai de tratat o treabă serioasă!

— Mie nu îmi place să dau din casă!

— Bine, atunci scutură-te și mai adânc prin buzunare, că pe mine nu mă mai interesează! Rămâi în peștera ta!

Ei nu, că vocea asta mă scoate din sărite! Da’ am invitat-o eu să fie interesată? Mai are un pic și mă pune să îi sun pe cei de la Enearmd Impex SRL București să le cer ajutorul. Eu voiam doar să avizez cititorii, ÎN STILUL MEU, că…

— Te scuturi!

— Ai zis că nu te mai interesează! Pot să scriu fără tine, pot! Pot, pot, pot!

— Mă scutur de râs!

— Eu am clasă! Tu nu!

— Bine! Tu ai vrut-o! Te provoc să scrii, în STILUL TĂU că, odată ce îl ceri — echipei de auditori energetici de gradul 1 Avizez —, certificatul energetic aduce informații despre performanța energetică a clădirii și o încadrează într-o clasă energetică, de la A la G, în funcție de consumul mediu estimat. Unde A reprezintă cel mai scăzut consum de energie, iar G, cel mai ridicat consum. Cum ai scrie? Scutură-te de G?… Hai, să te văd, ce măsuri iei?

— Știi ce, renunț! Crezi că pot scrie în tensiunea asta? E un adevărat război pe pagina asta și nu înțeleg de ce era nevoie de…

Scuturi! Era nevoie de scuturi! Într-o zi ai să pricepi! Fără mine, textul ăsta nu se scria! Consideră intervenția mea un fel de anvelopare! Și încă ceva: îmbunătățește cât mai curând performanța energetică a casei tale! Îmbunătățește cât mai curând performanța energetică a casei tale! Îmbunătățește cât mai curând performanța energetică a casei tale!…

image

Termoviziune

Nu s-ar fi scris nici fără mine. Gândul e totul! Totuși, am o nelămurire: vocea textului nu ar trebui să se audă după ce un text a fost deja scris? Hei, voceo! Mai ești?

— Voceo? Hei, mai ești?… Nu cred! Era de așteptat, plecările sunt întotdeauna cu ecou. Mă trece (încă) un gând. Așa, ca de sub efectele căldurii…

Când scriu, de obicei fug de realitatea înconjurătoare, un protest mono-ton, iar noul tablou înfățișat mă absoarbe aproape-n întregime. Desigur, nu e mai bine, dar măcar atunci toată lumea încape în aceași (c)oală. Însă povestea asta de azi, într-un fel sau altul, s-a produs pe mai multe tonuri, căci ne privește pe toți: blocurile, multitudinea de clădiri nereabilitate pot face, din orice unghi ai privi, un loc de nelocuit, un oraș posomorât. O aceeași (b)oală. Părțile plăcute ale vieții nu le regăsești în imediata apropiere, căci, lucru știut, se distruge cu mult mai ușor decât se construiește. De aceea m-am și pornit inițial a mă scutura de lucruri, de fapte, de obiceiuri care nu fac din casa mea tocmai o cetate fericită, ca și cum te-ai scutura de un vis urât, așteptându-te să treacă. Dar, te poți scutura de Primării, de lucruri făcute de mântuială? Răspunsul nu nimerește cu exactitate și se scurge, adesea, în subsoluri.

Nota autorului: În mod evident, observându-se cele subliniate în textul de față și zăbovind asupra trimiterilor de sub cuvintele-cheie către o informare completă, se poate încerca, însă, măcar o schimbare din rece în cald. 

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 7 în primăvara lui image

*joc de cuvinte, trimitere către numele dramaturgului W.Shakespeare (shake the speare), care s-ar traduce în limba română prin „scutură spada(lancea)”

Nu-mi corecta cu roșu desenele-animate

In Spring SuperBlog 2016 on martie 18, 2016 at 2:08 AM

image

Un moment unic, difuzat înainte de Telejurnal, mult râvnit. Invitație la seninătate-n alb-negru. Partidul (privea oamenii printr-un binoclu) și poporul (desenul lui animat). Un fenomen căruia nu i se putea intui amploarea. Un soare-n luciri de argint sau de fier. Eram Cu toții la surf!

Ici-colo un bătrânel descumpănit, un părinte stând la coadă pentru rația de cuvinte, copii desenând pe asfalt în cretă. Roșie, galbenă, albastră. Trei culori cunosc pe lumeee… O supraveghere riguroasă a alimentării de orice fel. Încă nu Stă să plouă cu chiftele.

În ecran, restul zilei, pureci și miră.

Pentru unii, epidemie. Pentru alții cărarea perfectă, obrazul murdar. Închideți lumea! Un acasă-n exil, curaj și voință prăbușindu-se-n conversații interioare. Glume-nmuitate-n tânguieli, animație stradală în beznă și, în miezul neliniștii lor, bunici și copii în tovărășie așteptând în fotolii o altă lume la ieșirea din ou: un surâs temporar în fața unei cutii cu buton și ea cu vizor. Nu, pogodi! (Stai că-ți arăt eu!) Poporul, un iepure. Interjecții. Partidul, un lup.

Niet DVD, Niet BluRay! Doar un video player, pe sub mână, o fereastră acoperită, obloane trase peste adunări ilegale către când toate astea se vor sfârși? Mici premoniții, iluzia lui va fi pân’ se lua lumina. Un somn fără vise, în diagrame și distribuții impuse. Câțiva eroi, eroii ai muncii socialiste… În contrast, animații cu animăluțe, întotdeauna pe praguri, Bălănel și Miaunica, coadă matinală la lapte și vecinul meu, ușor senilizat, stând pe scaun în fața ușii sale, și el animat: Viorica, să-ți f… pisica! Un al’Tom! Fugărit, în scuipat de pisici.

Copii silitori, pionieri întinzând foi la corectat, în care, sare în ochi, cuvântul cravate! Roșii jurăminte-legământ. În vizite veniți cu zahărul, tovarăși!  

Empirică, mă uit în urmă. Nu-mi corecta cu roșu desenele-animate nimeni în copilărie. Azi am făcut-o eu, pentru noi generații.  Adio, Lepublică! *Bluto! **(Sunt peltică). Aveai nevoie de mult spanac și de un brav marinar.

The End, Koneț, Sfârșit

Film independent!(vechi de peste 42 de ani)

În distribuție (aleatorie): eu și această tăcere telegrafică, (de)dându-mă (de ceasul morții) culorilor vii și mișcării în zig zag.

În culoare și în dublaj, Empire Film România (un viitor prea departe în filmul meu), o subsidiară a Empire Video Production, un colaborator al textului meu, mai nou și, mai vechi al Sony Pictures Home Entertainment, ca distribuitor exclusiv.

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 6  în primăvara luiimage

*Republică

**cu sensul de „brută”(Bruto)-joc de cuvinte pornind de la numele personajului Bluto,

…ca(r) mine!

In Spring SuperBlog 2016 on martie 16, 2016 at 11:35 PM

Dacă te uiți în om, nu o să-l vezi altcumva decât căutând, mai întotdeauna, scurtătura. Uneori, căutarea ei va lungi și mai mult drumul. Alteori, scurtătura e chiar drumul care părea cel mai lung. Până la urmă, nu știu ce e important. S-o cauți, găsindu-ți astfel calea? Sau să rămâi în drumul tău, pe care ești deja, presimțindu-l și sperând că el e cea mai bună variantă?

Important, însă, în toate, și în aceste alegeri e să te țină pantofii! Și, desigur, firul poveștii către final. Și, dacă firul poveștii s-ar despica în patru? Dacă într-o zi, ajuns în Împărăția Sfârșitului, ai avea de trecut o singură probă: să-ți rescrii finalul? Și, dacă l-ai rescrie, de unde ai începe?

Nu știu de unde ar (re)începe alții, dar eu aș face-o, acum, și nu în ceasul al douăsprezecelea, de la… pantofi. Că, doar nu degeaba car mine (de creion, de pix) cu mine! Ca să-mi rescriu finalul cum vreau eu! În pantofi din piele naturală, bineînțeles!

image

Fiindcă e greu să-ți rescrii povestea și să te vezi desculț! Nu ai pantoful potrivit, nici piciorul nu te poate purta încotro ți-e chemarea. Recitiți povestea Cenușăresei și scoateți-i pantofii! Delicat sau smulgându-i! Ei sau poveștii, totuna e! Exact, dispare povestea? Dispare  și cenușa!

Să-i lăsăm totuși în picioarele ei, în poveste, până când pierde unul! Păi, de ce îl pierde? Îi era prea mare? Și-atunci cum de îi vine ei cel mai bine la sfârșitul poveștii? Apoi, de ce nu se întoarce după el?  Orice femeie s-ar întoarce după pantoful ei! Din instinct! Ea, cel mai probabil, și-a zis că oricum o să dispară vraja și, odată cu ea și pantoful? Deci, la ce bun să se întoarcă? Măcar să prindă caleașca, până să redevină dovleac! Ca să nu meargă desculță până acasă. Oricum aș suci-o și aș întoarce-o — de poveste zic — soarta îi atârnă de pantoful ăla. Care, culmea, nu dispare, așa cum era de așteptat! E mai puternic decât vraja sau frații Grimm făceau, scriind povestea, reclamă ascunsă la pantofi — marca unui pantofar renumit al acelor timpuri —, recomandându-i durabili!

Revenind în povestea mea, eu aș rescrie propriul final (implicit povestea!) de la pantoful ăsta!

Creație a unui pantofar deosebit al timpurilor mele. De la ăsta, fiindcă are tocul gros!  Și, fiindcă o poveste, fără culoare, devine gri. Și a mea e deja, tocmai ce încerc s-o colorez!

(Tu poți începe de la o pereche de pantofi stiletto Red Queen, ce știu eu?!)

image

Deh, povestitorul aceste istorisiri se sprijină și el pe ale sale. Tocuri groase, cum am zis, fiindcă eu nu suport să merg pe tocuri! Dar unde am ajuns fără ele? Exact, nicăieri!

Ia, priviți-mă! Tocmai (ce) mă în(c)ălțam, că mi-a alunecat… privirea. Pe un șobolan imens, cu umbletul nesigur, blana udă… Nu agreez șobolanii, de obicei, dar-ar ciuma-n ei! Dar acum, rescriindu-mi povestea, îmi vine să-l pup. Nu de alta, da’ un vizitiu mai bun de unde?

Are blana udă fiindcă a inceput să plouă. Chiar, dacă în povestea Cenușăresei ploua?

Se întâmplă și lucruri de-astea!

Vocea! Hmmm… De unde știu eu vocea asta? Mă răsucesc pe călcâie și, sub o umbrelă transparentă, el: un bărbat cu părul argintiu, lung, barbă tot așa, ochi negri și blânzi.

—  Hei, uite cum încep acum! În ciuda șobolanului Și-i arăt pantofii.

El încuviințează! Când îl ai pe-alături, pe El, totdeauna pare mai simplu să începi. Orice!

Gata, știu! continui eu să mă fâțâi eu  de colo-colo, fără dezechilibru, fără să-mi pese de ploaie, de nori cenușii și fără să-mi fie teamă că alunec (cine știe unde?), de parc-aș fi fost atinsă cu bagheta magică. Dacă ploua în povestea Cenușăresei, nu se mai vedea sclipiciul! El îmi face cu ochiul.

Se poate presupune ușor, că de la aceste circumstanțe în care se desfășoară noua mea poveste — ploaie, nori cenușii și adăugați și niscaiva vânt — nu se mai poate ajunge nicăieri. Nici să dai de soare! Adică, vrând să modifici cenușiul existenței tale, nimerești tot acolo. Că nu există final alternativ! Că orice ai face, tot acolo ajungi! Că, dacă, Doamne ferește(!), nu ți se potrivește pantoful nou?!

Doar n-o să-ți tai piciorul, ca să te încapă!? Sau o să tragi de el până ți se lungește, că trăiești pe picior mic? La urma urmei, orice pantof nou e inconfortabil la început!

Chiar așa, Cenușăreasa nu s-o fi ales cu bășici în urma purtării pantofilor cu toc? Că doar nu strângea cenușa cu pantofi cu toc în picioare? Și nu i s-or fi umflat picioarele? Nu neapărat de la faptul că i-a purtat la bal în seara aia (și n-a stat pe scaun, a dănțuit toată noaptea cu prințul). De la atâta muncă!

Păi, nu, că nu ar mai fi încăput-o pantoful când o căuta prințul, nu?

Și mai am o nelămurire: ce mărime purta? Chiar nu mai era nimeni în regatul ăla cu același număr la pantof? Nu, domnule, era fix mărimea ei! I se potrivea numai ei și nimeni alteia!

Poate, mai știi?! Las-o pe Cenușăreasa, ea a avut povestea ei, și i se potrivește numai ei, oricât de multe chichițe i-ai găsi poveștii. Na, schimbă și pantofarul, dacă asta îți dorești, schimbă marca pantofului… Dar…

Dar uite că, deși am pantofii în picioare — din magazinul de pantofi Carmine Shoes — încă nu m-am pornit către început. Are dreptate! Am dansat (pe loc) în ploaia asta (de întrebări), dar încă nu se întrevede schimbul. De fapt, nu schimbul, ci urmările schimbării.

Nu?! mă provoacă el. Și se pune pe zâmbit.

Mie mi se pare că orice i-ai face poveștii, pantofului din poveste nu i se întâmplă nimic! Nu i se rupe tocul, Cenușăreasa nu își rupe gâtul în cădere, totul rămâne la locul său, de parcă povestitorii (nu uitați, cei doi frați!) au pus în scris anume un pantof care să reziste în timp. Finalul e numai al ei, precum și povestea de iubire! Dar ce rețin oamenii din povestea ei? Că iubirea trece peste orice obstacol? Aiurea! Femeile, cu siguranță că s-au gândit la model. Și la marcă! Povestea parcă e scrisă ca să îți dorești pantoful și să-l încalți cel puțin o dată!

Presupunând că ai vrea să ai idee despre acea stare de spirit a omului (din mine) în care  mă regăsesc în acest ceas(e aproape miezul nopții, dar mai am timp!) ar trebui să evoc măcar o seară aurită și pulberea de sclipici ce se așterne peste orice vrăjit. Plus firișorul de salivă ce mi se prelinge printre buzele întredeschise.

Ce crezi, o să plec curând? îl întreb. Dacă tot m-am încălțat…

În orice zi și nu e musai să te-ntorci la miezul nopții! Dar ține minte, uneori se alege doar praful! Trebuie să lași totul în urmă! Nici măcar o privire! Fiindcă firul poveștii poate exploda în zece mii de variante, dar numai una ți se potrivește!

Am înțeles! În Carmine…Nu car mine după mine! Cenușăreasa, ca(r) mine. Mă joc! Orice aș face, însă, mă ajunge patima din(tre) cuvinte și-atunci redevin poetică, iar comicul se călugărește. Până și pantofii mi-i aleg așa, ați observat? De parcă le-aș scrie o poezie.

Există o singură șansă să cazi
în dragoste
de forma „Cenușăreasa în dovleac”
în dureroasa alunecare a tălpilor,
ritmată doar de inimile noastre
peste care am scris cândva „loc pentru dragoste”,
care-și așteaptă
darea înapoi, înaintea oricărei atingeri,
dar glasul cel mai adevărat și mai vesel
sau posomorât
e tot al tocului, până la urmă,
fiindcă atunci când fugi, mizezi pe hazard
și hazardul nu îți poate, niciodată, aparține.

Știți ce am înțeles eu din povestea ei, a Cenușăresei clasice?! Că, în mod vizibil, îți trebuie un complice! Frații Grimm lasă pantoful în poveste și nu îl rătăcesc și nici nu dispare fiindcă vor să transmită omenirii, prin povestea lor, că, orice s-ar întâmpla în viețile lor, trebuie să se lase în voia momentului! Cu pantoful ideal.

Din povestea mea știu exact ce poți înțelege: dacă tot e să te încalți, fă-o cu stil(etto)! Eu am probat azi alt drum, în haină de Cenușăreasă, în lung sau în scurtătură, cum mi-a venit mai bine (în Carmine), dar cu un așa complice

imageorice aș începe (sfârșind) sigur nu mă paște aceeași haină soartă ca cea de până acum ori aceeași îngri(mm)uire!

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 5 în primăvara lui image

 

-n maci

In Spring SuperBlog 2016 on martie 14, 2016 at 12:20 PM

image

Românce SuperBlogărițe (câteva dragi mie și câteva cu care am interacționat cel puțin o dată):

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

image

Secretul frumuseții mai e un secret?

Dacă vă întrebați ce m-a apucat să pun poze cu femei, în loc să fiu Alma Nahe și să scriu vreun poem sau vreo altă chestie ermetică, cum numai eu pot, cică, ei bine, vă răspund: compania Farmec e vinovată! Ce așteptări să ai de la un Doctor în Frumusețe?

Am zis-o, acum m-ascund în maci…

image

Atenție! Gamă nouă, Gerovital Plant

Acuma, și e musai să zic asta, SuperBlog-ul ăsta nu e el pe placul tuturor (da’ nu suntem nici puțini/e cei/cele care îl populăm!), dar dacă nu ar fi fost el, nu le-aș fi întâlnit pe frumoasele  de mai sus. Pe unele numai în lumea asta virtuală, dar, credeți-mă, în lipsa întâlnirilor în carne și oase(și ce-om mai fi pus pe noi), orele de convorbiri telefonice, feisbucăreala (aici includ și grupul SuperBlog) și skype-ul sunt mijloace suficiente să te apropii de om.

Și, mai ales de frumusețea lui.

Fetelor, stați liniștite(!), nu o să îmi înmoi pensula în culoarea macilor ca să vă îmbujorez (-nmăcuiesc?!) vorbind despre frumusețea voastră a fiecăreia, în parte.

Deși, când am citit enunțul probei, era să mă duc hăăăt –  departe. Să caut frumusețe. Când ea era atât de aproape. Atât de aproape, de era să nu văd ce românce frumoase sunteți. Cu vântu-n horă!

Noroc că dumnezeul macilor sau al reclamei, cine știe, mi-a dat gândul ăl bun și am scutit ore bune de meditație (imaginație, creativitate) întru abordarea subiectului.

Câtorva dintre voi vă știu secretul frumuseții, altora vi-l presimt. Și, cumva, dincolo de premii și punctaje, sunteți un motiv bun pentru care să mă întorc iar și iar(floareee albaaastră) în acest concurs. Pentru întâlnirile noastre, pentru zâmbetele noastre, pentru diferențele de vârstă(care nu se simt), pentru ochii noștri, pentru cuvintele noastre, pentru cremele… 😉 Pentru mai multe!

Nu că prezența masculină la acest concurs n-ar fi de amintit! Numai că ei, bărbații, își mențin și își întrețin frumusețea uitându-se la/după noi, în timp ce noi mai folosim câte un secret sub formă de cremă, loțiune, lapte, balsam, șampon etc ca să ne-o menținem pe cea din gena românească.

Ori, româncele, de la Ana Aslan încoace nu au dus niciodată lipsă de produse românești bune și dacă ne uităm un pic la prețul produselor Farmec, nu ne pică fața(asta frumoasă) din pricina prețului, fiind unul la îndemâna oricărui buzunar (de rochie, de fustă, de pantalon).

Și nu sunt puține produsele lor, lansări peste lansări de produse noi! De când sunt superblogăriță — de vreo 5 ani —, am asistat și participat la lansarea multor game de produse, dintre care chiar astăzi una, Gerovital Plant. Pe care o anunț cu bucurie pentru că sunt româncă și pentru că îmi place să încurajez promovarea produselor românești și o și fac atunci când e cazul.

image

Acum, că ați aflat  ce stă în spatele frumuseții româncelor (în fața, de fapt!), mă pot culca liniștită, somn de frumusețe!

Nu înainte să depun și eu o mostră de narcisism aci-n maci:

image

Eu, Olimpia, mă confund cu viața mea. Dar, aici sunt Alma și mă pierd în locurile și timpurile pe care le vizitez, în căutarea frumuseții fără de sfârșit.

Închei, spunând că frumusețea stă în fața oricui! Oricui o caută și o poate vedea! Și întreține! 🙂

00181

SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 4 în primăvara lui image

PS: Ordinea în care se afișează fotografiile e aleatorie. De câte ori veți clickui, de-atâtea ori veți hoinări ca- n maci. Aș fi putut pune titlul „Înmăcuire”, dar m-am gândit la motoarele de căutare, așa că îl păstrez în „rezerve”, pe margine adicătelea.

Dacă nu v-ați regăsit între frumuseți, nu e pentru că n-ați fi, ci pentru că ori nu v-am găsit dintr-o ocheadă pe grup, ori e din lenea mea de-a căuta și descărca fotografii, recunosc! 🙂

Pisica iubitoare de maci e pisică-mea, Jora.

Zi(d) despre sine

In Ciné m-a visat, Spring SuperBlog 2016 on martie 11, 2016 at 2:02 PM
image

DIEGO- Tapet Old Fashion din vlies, model unic, aspect de piatră. Emană atmosferă nostalgică

Vedeam Zidul din(tre) oameni, cum le stăpânește el toate puterile, cum este el, în același timp, și gros și subțire, și absent și prezent și, după ce că vedeam, așteptam. Atunci izbucnea ici-colo un colosal hohot printre oameni, ici-colo câte un plâns gigant. Râsul se zdrobea de Zid, plânsul se prelingea de pe el. Zâmbetul și lacrima tapetau. Tapet au! În tandem. Pe trecerea oamenilor.

image

DIEGO- Draperie veselă cu flori, aspect de pânză.

În zid, săpate ferestre. Cu unghiile, cu buricele degetelor, cu podul palmelor. Râsul era încă o draperie, plânsul era încă o perdea.

image

DIEGO- covor PVC. Aspect de artere de circulație.

În tălpi, oamenii își gravaseră, din bucurie sau din întristare, demult șosele. Și, și le-au pus covoare și le-au numit Artesia. De la artere, poate. Sau de la Artele lor, din care unica de(s)prinsă-n fel și chip, vrăjitoria? Vrăjitoria, acea Adormitoare, cu stil.

Când cădeau din paturi o făceau cu fețele în jos. Când nu-și mai încăpeau în ele, își refăceau traseele de peste zi. Și se sculau obosiți. Cu fața în sus. Cu două fețe. Și iară nu mai știau de visele lor.

image

DIEGO- Pardoseală modulară de vinyl, tip LVT. Aspect rustic.

Și intrau în băile lor și li se terminau toate. Și intrau în ape, și când ieșeau parcă călcau în mocirlă. Și, pe urmă nu își mai găseau livingul. Și își căutau atunci de treabă sau ierburile lor. Și, și le fierbeau și, și le beau.

image

DIEGO- Covor verde, rotund, cu fire lungi. Material sintetic, mătăsos la atingere.

Și după asta totul devenea mai alb, translucid.

image

DIEGO- Perdea confecționată. Fire de iarbă pe fundal alb.

Spre seară se agățau de capăt. Știau că vor ajunge oricum la el.

image

DIEGO- capăt de bară, glamour-aur

Diferiți din interior înspre afară, oamenii păreau apăsați pentru totdeauna de o nelipsită povară, cu zid. Până când… Până când?

— Cafea?

Mă uit la pliantul de pe măsuța, cu față de masă, din fața fotoliului în care sunt cufundată și citesc:

image

Ridic privirea. Nu știu cum am ajuns aici, dar bine că parcarea e gratuită.

— Da! Da-ul e pentru cafea.

— Știți ce vreți? întreabă vrăjitorește, cu stil, domnul… Domnul, chiar așa, chiar dacă vorbesc în gând, pot să îi aflu numele, ce naiba? Pot să și zic „ce naiba”. Îl citesc de pe ecuson pe Domnul Vrăjitor Cu Stil.

— Am povestea!

— Dacă aveți și dimensiunile…

E precis! Mă pierd în fața lui. De masă.

image

DIEGO- Față de masă. Material sintetic.

Îl simt. Influent în amenajări interioare. Din Bazin. Carpatic.

Conceptul de bază al reţelei Diego este oferirea produselor adunate în colecţii sezonale.

Câtă iarnă în(tre) oameni! Se pierd în caimacul cafelelor lor și, când dau de zaț, se cred ghicitori de anotimpuri în ceilalți.

— Domnule Vrăjitor Cu Stil, aveți o pensulă și acuarele?

— Le-ați avut în fața ochilor încă de când ați intrat, Doamnă…!

Îl simt. M-ar citi pe ecuson dacă aș avea…

— Căutătoare! mă (re)prezint.

— Observ că ați căutat numai în draperii, Doamnă Căutătoare, îmi controlează el blocul, surfilând.

— Blochez lumina și căldura. Ca mai toți oamenii, mă scuz eu iute. Deși, toți o fac cu perdele. Oamenii sunt niște calzi cu perdele, mai zic. Și râd. Și tăiere? zic, Răscolitoare.

— Tăiere la dimensiune. Și călcare. Pentru un plâns sănătos fără urmări, ați ales pardoseală rezistentă la apă.

Bifează, ca să știe. Profesionist.

— Sunt aproape toată numai apă, îi explic eu poetica alegerii.

— Fiecare își alege accesoriile după sine.

— Zi(d) despre sine. Nu așa mi-ați cerut? Pe nu așa mi-ați cerut nu l-am eliberat cu voce tare.

Oferta de parchet laminat este unificată sub o marcă proprie image. Mă privește fix. Trafic intens. Pași prin pădure… 

— Știu! Știam… (Mă bâlbâi atunci când simt traficul intens.) Zi-mi ceva nou despre sine.
image, o colecţie colorată, veselă, plină de imaginaţie! Efect 3D al modelelor ce ies în relief datorită contururilor tunse manual.

— Ești unic! îmi scapă. Cum te cheamă, de fapt, domnule Vrăjitor cu Stil?

— Nu. Mai sunt încă 999 ca mine. Vrăjitor cu Stil Diego!

— Și pe ceilalți?! îl întreb ca să câștig timp.

Cât o să îi enumere o să văd dacă nu cumva mi-a scăpat ceva din vedere. Oamenii pierd timpul, fiindcă și timpul îi pierde pe ei.

— Diego! Toți suntem Diego!

Râd! Râd sănătos!

— Și eu, care credeam că eu sunt cea abstractă…

— Doamnă Răscolitoare, Diego se confundă îndată cu sinele celui care cată!

Fie el român, slovac sau ungur!

— Acuma, serios, lăsând la o parte poetica, dacă ați avea pe zi numai câte un client ca mine…

— Oricâți! Numai să vă fie în casă bine!

Am plecat la un moment dat, deși aș mai fi stat. Nu sunt eu atât de stranie precum am pledat și țin să știți. Pot să sporovăiesc despre orice la modul poetic?! Tu să mi-o zici! Da, tu, cel din casa ta de vis, omul de după perdea!

Dacă numai o dată te-ai căuta în Diego ai simți la fel! De ce (te-)ai căuta în ei?

image

 

Dar, na! Oamenii sunt fel de fel! Miliarde sfredelind în zi(d). Doar povestea ne spune altfel.

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 3 în primăvara lui image

 

 

 

 

Aeroporturi

In Spring SuperBlog 2016 on martie 10, 2016 at 12:51 AM

La orice m-aş gândi, mai întâi (i) se aude muzica. Apoi, în neastâmpărul notelor, de dor de cele mai multe ori, îmi aştern gândurile, cum se aşezau odinioară musculiţele de aţă pe etamina bunicii, ori cum se întreceau firele de lână întru pacea lor spectaculoasă în războiul de ţesut, pe pânza altei zile.

Desigur, pare un stereotip american chestia asta cu muzica de nicăieri dând năvală şi mi-aş dori să scriu acum că, de fapt, începe să-mi urle în cap un bucium sau cum (îmblânzească-se mintea-mi!) strigă un fluier, cum umple sufletul un țambal, în oricice caz,  să descriu cum irumpe povestea acelui gând în acordurile unui instrument neaoş românesc, înaintea oricărui nou gând.

Dar nu ar fi adevărat. Muzica asta, pe care încerc (modest) să o arunc acum pe un portativ n-are apartenenţă la un neam. Şi nici portativ, cred. Dar gândurile mele, da. Au! Şi neam, şi portativ. Azi. Şi motive! Naționale, nu naționaliste.

De mii de ani le trăim pe ale noastre (motive și vieți) şi nu le vedem pe ale celorlalţi decât prin ciocniri. Ne jucăm de-a oamenii, împărțiți pe naționalități și încurcați în limbi, în lumea Atinsului și Necuprinsului și, uneori suntem chiar ce vrem noi să fim. Până când murim.

Ați observat? Gândurile  sunt asemeni unui aeroport, iar cuvintele sunt avioane.  Știi destinația, dar niciodată nu poți ști ce te așteaptă în aer. Atâta doar că, într-un aeroport real, timpul trece altfel, iar gândurile sunt orientate clar spre întoarceri sau depărtări.

Întoarcerilor le atașăm suveniruri, depărtărilor… nu știu! Căci depărtarea implică o anume detașare.

Că tot „am ajuns” în aeroport, pot să vă fac o confidență: eu nu am zburat niciodată. Singura dată când am călcat pragul unui aeroport a fost că s-a întâmplat să conduc pe cineva. Din Otopeni. Nici nu prea mă simțeam în apele mele. Sau, ca să mă exprim la subiect, în aerele mele. Păstrez pluralul, e mai expresiv!

Cred că am  zăbovit acolo vreo două ore, însă timpul părea că a uitat să învârtă rotițele ceasului. Numai pentru mine! Când am plecat, aveam întipărite pe chip toate simptomele răului de înălțime. De la vânzoleli, voci, viteză, valize, vise, vapori (de parfum) etc.  (Ce de”v”-uri?!)

Poate că altfel s-ar fi derulat lucrurile dacă pe vremea aceea ar fi existat magazinele Art&Craft. Dar povestea lor a început abia în prima iarnă a lui 2003 (spun „prima iarnă”, fiindcă orice an începe cu o iarnă și se termină tot la fel), iar amintirea mea zace, cel mai probabil, într-unul din hangarele minții mele, în sertarul cu întâmplări de până în anul 2000.

Spuneam mai devreme că mintea ne e asemeni unui aeroport. Păi, nu o spuneam pentru estetică, ci pentru că, intrând azi pe site-ul lor, dintr-acolo am și călătorit întru poveste. Ca să-i întâlnesc, nici măcar nu trebuie să calc în vreun aeroport, mi-am zis. Dar pentru cei care zboară, și vor să ia cu sine o bucățică de suflet românesc, poate că le-ar fi util să știe dinainte (celor ca mine, mai ales) că au magazine în Otopeni, Targu-Mureș, Sibiu și brand corner-uri în Craiova, Cluj Napoca și Timișoara.

image

Când spui Art&Craft, deși o spui în altă limbă, spui, de fapt: produse româneşti, artă populară, meşteri populari,  autenticitate, design modern şi contemporan. O spui în altă limbă ca să priceapă și alții.

Și aș mai adăuga, urmând luminițele orientative pentru aterizare, perindându-mă printre colecțiile Art&Craft: amintire, dor (cuvântul ăla de se zice că nu are un echivalent în altă limbă) și ardoare.

Zic „amintire”, nu referindu-mă strict la suveniruri, ci la faptul că imediat ce am văzut acest pahar (pe site-ul lor)

imagepersonalizat în/cu motive tradiționale românești mi-am amintit de bunica mea.

Zic „dor”, fiindcă într-o zi superbă, de mai, bunica mea s-a dus de pe-aici, din lumea Atinsului şi Necuprinsului. Dar înainte să mă întristez sau tocmai ca să nu o fac, trebuie să vă (con)duc în faţa unei lăzi de lemn — pe care ea a deschis-o acum aproximativ doi ani, cu puțin înainte de trecerea ei într-o lume mai bună — în acel moment în care mi-a zis:

— Ale tale să fie!

Erau câteva covoare ţesute de ea în urmă cu vreo 70 de ani, pe când era fată, dintre care unul mi-e tare drag mie, de îl folosesc la Târgul de Mărţişor la care particip (tot) de doi ani în calitate de „meşter popular”, în oraşul unde locuiesc, Focşani.

covor

Lesne de înțeles din ce motiv am ales paharul.

Bineînţeles că nu sunt decât o handmade-istă ca multe altele din lumea asta, la bază actriţă, dar una care  își petrece timpul mai mult în compania copiilor care calcă pragul Atelierului de Teatru pe care-l păstoresc, deci, de unde-atâta meşter popular în mine? Nici măcar în port. (Dar poate că în vintre ceva acolo tot am! )

O să apropii obiectivul camerei foto a smartphon-ului, și ca să satisfac o eventuală curiozitate, dar și pentru a atinge scopul acestei incursiuni.

(materiale:  sârmă, hârtie de ziar, aracet, culori alb-pastă, alb-perlat, acrilice, ace de broşă.)

Colecția mea (de fotografii, că stocul s-a epuizat) nu cuprinde multe produse de inspirație românească. Ar mai fi aceste felicitări cu țărăncuțe (stililizate, desigur!):

(materiale: hârtie reciclată în casă, plante uscate, mătase, dantelă)

Și păpușelele acestea:

(materiale: pânză de in, șnur croșetat, lână, sfoară, fistic)

Dintre toate, însă, m-aș opri asupra șnurului (de mărțișor), care tot de pe vremea bunicii e și tot de la ea am „furat” tehnica. Dar mama m-a inițiat. Șnurul era mărțișorul acelor vremuri, îl primeau fetele la balul primăverii și mai primeau ele — cele mai curtate — și niște ilustrate pe care flăcăii scriau numele „reginei balului”. Cea care avea cele mai multe ilustrate primea titlul.

Pff… Am obosit un pic! Să-mi trag sufletul…

Nu știu exact când m-am lăsat prinsă în jocul ăsta de-a meșterul popular, dar nenumărate or fi fost căile (fie ele și numai aeriene!) și neîncurcate.

Nu știu cât am să rămân în zona asta, a lucrului manual, deși simt „ardoare”.

Nu știu ce să mai scriu, deși încă n-am început.

Dar un lucru știu sigur: ardoare am simțit și cât m-am perindat vizual prin „aeroportul” Art&Craft. Și melodia dintru început parcă s-a modificat. A rămânere. A apartenență. (Am poftit și la dulciurile lui Vlăduț.)

Știu că poate ar fi trebuit să vorbesc mai mult despre ei și mai puțin despre mine, ca să-i cunoașteți mai bine. Poate că o să faceți asta prin mine, accesând link-urile, dar am vorbit mai mult despre mine și fiindcă cerința probei ăsteia era să îmi imaginez că fac parte din echipa Art&Craft (și ce suvenir aș crea)… Și eu iute m-am mai prins în horă! Lie, lie, ciocârlie! 

image

Nu aterizez. Intenționat. Las avionul ăsta să plutească în neștire… Dar o să permit să coboare măcar roțile: paharul Art&Craft l-aș fi dăruit bunică-mii. De ce oare? 🙂

image

00181

Spring Superblog 2016, sămânța cu numărul 2, în primăvara lui image

Bonus (din șifonier):

Această prezentare necesită JavaScript.

Aspiratoare

In Spring SuperBlog 2016 on martie 8, 2016 at 12:36 AM

image

Cândva număram avioane, îmi imaginam, cu fiecare avion numărat, care trecea pe deasupra blocului meu, că sunt la bordul fiecăruia și plec dintre ziduri. După primul bloc era America, după al doilea era India și după al treilea nu era nimic. Niciodată Europa!

Nu mă miră destinațiile, imaginația nu ține drumul hărții și nu se măsoară în kilometri!

Stăteam în aer până când mă cuprindea liniștea, care se așternea peste micul meu oraș de provincie cum se așterne praful peste covor și peste unele amintiri: repede și, de parcă n-ați ști v-o spun, pe nesimțite. Pentru praful din casă, aspiratoare profesionale! Pentru praful de pe amintiri?

Cam când eram pe aici image se rupea și filmul. Se lăsau scările avionului și intram pe ferestră sau prin balcon înapoi, întorcându-mă din americile și indiile altora, îndatoririlor mele. Căci, de-acolo, de sus, vezi multe ale altora, n-ai cum să treci prin dreptul ferestrelor lor și să nu faci mișcare pe marginea poemelor trăitelor lor.

„Oricum, trebuia să cobor pe pământ, ca să duc gunoiul!”, îmi ziceam, scuzându-mă imponderabilității. „Să dau și cu aspiratorul!”…

Plusam! Îmi dădeam cât mai multe sarcini pământene, numai ca să-mi anulez zborurile în plus. Un singur zbor pe zi era suficient.

Dar asta a fost demult! De ceva timp număr aspiratoare. Și nu-mi trebuie nicio scuză pentru asta. Dacă nu le pornesc vecinii mei o zi, pe-ale lor, ca să-mi satisfac nevoia de a număra, intru în (pe) magazinul Marketonline.ro și le număr pe acelea. Mă imaginez în fața câte unuia, îi citesc funcțiile și aspir!

Când aspir, mă gâdilă ceva în talpă. Mi se întâmpla și când număram avioane. Mi se întâmplă, cred, când număr. Gâdilătura în talpă vine dintr-o magie aparte a lumii.

Oamenii cred — de când lumea! — în magie. Și eu cred! E oriunde și în orice!
Dar ea trebuie să înceapă de undeva, ca să existe!

image

„Crezi c-o să mai numeri vreodată avioane?” m-a întrebat deunăzi cineva. Nu știu! Nu e vreo bucurie să numeri avioane! Și să descoperi, zburând, cât praf și gunoi e în toate. Desigur, te pot atrage culorile, dar… Prefer să număr aspiratoare! Ele nu duc nicăieri, dar adună gunoiul și praful. Precum poezia.

Uite, un aspirator Rhonson!

image

 

Priviți-l! Priviți-i și caracteristicile! Rhonson e cel mai igienic tip de aspirator!

image

Cum să nu-l numeri?!

Eu, când l-am numărat, mi-am amintit de toate dățile când aș fi avut nevoie de el și nu l-am avut. Când ai nevoie de-un aspirator mai bun?  Nu trebuie să fii femeie ca să știi asta! Ce-mi place la aspiratoare e că destinația lor nu e clară. Da! Exact! Peste unele amintiri nu se așterne nici praful, dar peste amintirile mele cu nevoia-mi de aspirator grozav s-a așternut, mă tem, peste capacitate! Mi-am dorit ca vechiul meu aspirator să se strice! M-am rugat! Fiindcă așa l-aș fi înlocuit imediat. Asta-i tot ce-mi amintesc! S-a stricat? Ei bine, nu!

Dacă o să fiu întrebată vreodată de ce număr, o să răspund:”pentru poezie”. Unii „coboară în stradă”pentru ea, ori își fac „scară la cer”,  alții adună bucăți de perete de Facebook. Eu număr acum aspiratoare pentru oportunitatea altei expresivități. Poate-o s-o vedeți, poate nu! Oamenii nu au înțeles încă că de la orice se poate începe un poem.

Eu, peiorând acum despre aspiratoare, îmi vindec oarecum și frustrarea că nu am avut niciodată un aspirator grozav! Urăsc mătura! Adună gunoiul, dar ridică praful. Chiar dacă o uzi. Eu nu mă hotărăsc niciodată unde să îl adun și, dacă să fac o grămăjoară sau două. O folosesc destul de des, fiindcă am un aspirator vechi. Cu sac! Fără filtrare în apă. Zgomotos. Când îl pornesc, nu mă mai aud.

Nu știu dacă alți oameni numără, dar cred că știu de ce-ar face-o! Eu număr de nevoie! Alții numără ce au. Eu număr ce-mi lipsește.

V-ați întrebat vreodată cât gunoi intră într-o poezie? Ce capacitate-o fi având? Și câți microni de praf?

Mereu fac așa! Poetesc. Mai mult când am nevoi. Sau când am întâlniri. Azi am una. Sper să nu-mi aducă flori. Nu-mi place să număr flori. Sunt alergică!

Ne întâlnim într-o cafenea. Într-o cafenea se servesc cafele. Practic, nicio conversație între doi necunoscuți nu poate începe ușor la o cafea. Știu că așa încep relațiile, cu o cafea. Majoritatea! Nu contează gunoiul, nici praful! Dar tot la aspiratoare se ajunge într-un final.

„Bună, eu sunt Olimpia și număr aspiratoare. Cândva număram avioane!” Nu aș vrea să par o ciudată! O să beau cafeaua, o s-o beau repede și o să tac după introducere. Pe urmă îl invit acasă. Acolo n-o să pară straniu că aduc în discuție aspiratoarele. Și importanța lor.

Uneori, poetind, îmi place să surprind (în)scene simple: un om închis în odaia lui, aspirând.  Vezi cum orice ar face el, în dosul faptelor lui, rămâne întotdeauna imaginea singurătății lui periind covoare, dinți și încercând să scape de praf în lumina razelor de soare și, sub clipocitul stelelor, în noapte, de gunoaie.

00181

Spring SuperBlog 2016, sămânța cu numărul 1 în primăvara lui image

 

 

Eu sunt

In Spring SuperBlog 2016 on martie 7, 2016 at 12:20 PM

… întruchiparea tuturor actrițelor holiudiene
pe care le-am înlocuit în ultimul moment în filmul lor de debut,
fiindcă, fie au avut o indigestie,
fie n-au mâncat la micul dejun cereale cu lapte
rece — întotdeauna m-am întrebat de ce americanii nu îl încălzesc,
pentru care, iată-mă, cu o sticlă
aurie
în mână,
îmi țin discursul de mulțumire —
o să-mi mulțumesc mie, nu altora,
chiar dacă Academia o să se supere pe mine.

…încununarea tuturor legendelor holiudiune,
introvertite când erau mici,
jucând în serii B modeste,
începând de jos și terminând Basic Instinct(!),
exprim esența feminității,
când și când străbat preeria cu un cal,
imaginar,
mai târziu o să devin și activistă,
ce poate fi mai frumos?

00181

Am vrut să scriu sfârșitul(poemului), dar nu eram decisă dacă orașul ăsta o să mă omoare sau uitatul la filme. Totuși, ca să nu mor (de ciudă, de plictiseală, de…, de…, m-am lăsat prinsă iar de filmul (vechi!) în care eu particip la Superblog și n-o s-o mai fac, nu fiindcă Cincu (în juriul ultimei probe, de obicei) mă tot îmbie cu cele 100 de puncte, ca să mă facă partener Superblog, ci, fiindcă mă cumințește numai locul 1. (Locul 2, obținut în campania Spring SuperBlog 2015, n-a făcut-o, așa că, Cincule, potolește-te!)

Așadar, cu acest poem nesfârșit, îmi anunț înscrierea și la Spring SuperBlog 2016. Inițial, am vrut să-mi înscriu pisica cu blogul ei (jorapispis.wordpress), dar, dacă nu a participat până acum, nici de-acum înainte să n-o facă, fiindcă nu cred că ar putea ajunge la întâlnirea de gală, de după terminarea ediției ăsteia. Și, chiar de s-ar duce, nu ar avea niciun prieten pe-acolo, pe când eu am vreo câțiva.

În fine, închei acest articol de înscriere (că doar n-o să-l las și pe el nesfârșit), nu fiindcă n-ar mai fi câte ceva de zis, ci fiindcă azi e ultima zi când mai pot participa la prima probă(fără penalizări) — și, dacă nu participi la toate probele nu ești finalist. Și eu sunt, de când mă știu superblogăreasă, finalistă! Mă rog, cu o mică excepție, dar nici anul când s-a întâmplat să renunț la competiția asta nu mi-l mai amintesc. Deci, …

image

eu, Alma Nahe, mă arunc în pământul imaginației, sămânță cu sămânță. De încolțit, o să încolțesc oricum, de rodit mai rămâne de văzut dacă…

Eu cânt îndrăgostiților

In Blogal Initiative on februarie 2, 2016 at 9:30 PM

Eu cânt îndrăgostiților, zice privighetoarea,
chiar de-ar fi să-mi agăț coada rochiei de scaieți,
că nu și-au plătit factura la lună.
Eu cânt în lumina sclipirii lanțurilor lor
și, dac-aș fi om, m-aș îmbăta (după spectacol) cu
Tămâioasă Românească,
cât să pot merge pe 7 cărări,
— artificii în tălpi și mâini —,
căci nu întotdeauna o singură cărare e drumul bun.

Eu cânt, îndrăgostiților!
Dar nu caut cântecul perfect sau
fericire la tot pasul.
Să fiu om, însă,
aș căuta un soi de zi
care să-mi amintească de căderea în iubire,
și-aș găsi-o într-un an bisect,
fiindcă la voi, îndrăgostiților,
dragostea nu durează decât trei ani!

00181

Vinarte dă vinul, iar eu v-am dat o aproape ghicitoare, răspunzând provocării oltenești de Daniil păstorită.

Schimb de?

In dicţionar de mişcare on decembrie 1, 2015 at 12:45 AM

DECOR: o cămară (transparentă) cu suplimente nutritive, biscuiți făra gluten, produse fără lactoză, batoane proteice, shake-uri proteice, mărci Nutrivita (Isostar, Gerlinea, Gerble, Cereal Bio, Allergo, Bauckhof, Filet Bleu, Cereline); produsele nu se văd încă.

REPLICI:

ALMA: (scriind pe pereți, silabisește) O-da-tă cu tre-ce-rea a-ni-lor tor-tu-ri-le se mic-șo-rea-ză, dar creș-te nu-mă-rul lu-mâ-nă-ri-lor.
ABISURILE: (ivindu-se din Abis sau din altă parte; oricum, ivindu-se!) Scrii?
ALMA: Nu!
ABISURILE: (detașată)Așa mi s-a părut.
ALMA: (rupând porțiunea de tapet scrisă mai înainte)Și mie!
ABISURILE: (mai detașată)Renovezi?
ALMA: Schimb câte ceva. Auzi, ai observat câte lumânări?
ABISURLE: (mai puțin detașată)S-au micșorat torturile, da!
LINCU: (venind din link în link) Ah, ce de torturi mici! (vrea să guste)
ALMA: Prea mult zahăr!
ABISURILE: Până la urmă ce e cu torturile astea?
LINCU: Dacă nu o întrebai tu, o întrebam eu.
ABISURILE: Păcat că m-am grăbit. Îmi doream să întrebi tu.
LINCU: Ah!
ALMA: (numărând lumânările) E în ordine! Nu mă interesează cine întreabă. (agitată) Nu se poate! (silabisind) Nu se poa-te!
ABISURILE: Ce? (uitându-se la Lincu) Scuze!
LINCU: Poți să întrebi prima, nu mă deranjează!
ALMA: Lipsește o lumânare.
ABISURILE: De când?
LINCU: (înflăcărată) Bună întrebare!
ALMA: (rupând o bucată de tapet nescrisă, silabisind din nou) Ce mă fac? (caută răspuns la Abisurile) Ce mă fac? (Caută răspuns la Lincu)Da-că lip-seș-te o sin-gu-ră lu-mâ-na-re, tor-tu-ri-le cresc!
ABISURILE: Așadar, avem un hoț de lumânări.
LINCU: Nici nu e de mirare, la ce întuneric e pe-aici.
ALMA: (către Lincu) Vrei să aprindem o lumânare?
LINCU: (nu pică în plasă) Îmi place întunericul.
ABISURILE: Mie îmi place să fiu vizibilă.
ALMA: (întinzând a doua plasă) Putem să aprindem o lumânare.
ABISURILE: (de neclintit)În niciun caz! Torturile trebuie să rămână mici.
ALMA: (căzând în propria plasă)Dar putem să le micșorăm noi… (prinzându-se că a căzut în abisul poftei) Ah!
LINCU: (către Alma) Deci tu ai furat lumânarea!
ALMA: Poate că am cumpărat cu una mai puțin.
ABISURILE: Poate ai numărat greșit.
LINCU: Poate că torturile sunt mai multe.
ALMA: Vă mulțumesc!
ABISURILE: (scoțând un pachet cu o sută de lumânări) Ia. Să ai!
LINCU: O sută? Dar nu dispar torturile de tot?
ABISURILE: Dispar, dacă o să le aprindă.
ALMA: Eu nu mai înțeleg nimic. Păi, teoretic, dacă ard una, ar trebui să crească torturile.
LINCU: Dacă tu nu mai înțelegi…
ABISURILE: Eu n-am spus să arzi una. Am zis să le aprinzi pe toate.
LINCU: N-ai zis așa, dar se putea înțelege că așa ai zis.
BOTEA: Eu n-aș pune botul la…
ABISURILE: (către Botea)Tu ce faci aici?
BOTEA: (simțindu-se partener SuperBlog)Eu sunt primul.
LINCU: Și eu!
ALMA: Mă duc la duș!
ABISURILE: Păi, nu se poate! Trebuie să rămâi până la final!
ALMA: Păi, aprind lumânările și gata, se vede ce trebuie. Dar voiam să fac un duș mai întâi.
BOTEA: Și, terminai așa, curgând apa de la duș sau cum?
ALMA: Vedeți voi, eu am terminat de la prima replică. (liniște) Stați așa, că nu vedeți. Uitasem!
CINCU: (intră trăgând un cartof proaspăt curățat după ea, legat cu o ață; aprinde un băț de chibrit; aprinde toate lumânările; îi ia ceva timp; pe măsură ce se aprinde câte-o lumânare, se văd produsele din decor; dispar și torturile) Nu vă uitați la mine, sunt doar colega ei de cameră. (arată înspre Alma; spre Alma) Ai scris?
ALMA: Am pus totul pe tapet.
CINCU: (arătând înspre ceilalți)Și ce nevoie aveai de ei?
ALMA: Aș fi chemat-o numai pe Abisuri, dar dacă schimbam replici doar noi două, n-ar mai fi înțeles nimeni nimic. (dispar ca prin farmec)
CINCU: Aha!… Ai o strategie pentru campania ăstora?
ALMA: Păi, la ce-mi trebuie?
CINCU: Lor le trebuie!
ALMA: De la mine? Nu te cred!
CINCU: Alma! Îți scad puncte, treaba ta!
ALMA: Bine, fie! Schimb toate personajele cu unul singur: MOARTEA CU COASĂ. Da’ ce spun eu?! Nu e de-ajuns o singură moarte. O multiplic! O sută de personaje MOARTEA CU COASĂ. În cealaltă mână le pun o lumânare. Și vin eu și le aprind lumânarea și dispar…
CINCU: (enervată la culme) Dispari!… (Alma vrea să dispară) Stai un pic. Ai slăbit!
ALMA: 15000 de grame.
CINCU: CU?
ALMA: CU!
CINCU: Altă viață?
ALMA: Un pic mai ușoară.
CINCU: Fără torturi?
ALMA: (zâmbind) Doar lumânări.
CINCU: Și? Ne oprim aici?!
ALMA: Eu nu mă opresc aici. Am cămara plină. E transparentă, nu vezi?!
CINCU: (uitându-se în decor) Văd. Păi, ce-ar mai fi de zis?
ALMA: Cum promovăm produsele. Dar e clar cum. Era clar de la bun început. Cei care scriu, vor scrie. Cer care emit în eter, vor emite în eter. Cei care…
CINCU: Bine, am înțeles care e ideea. Hai să ne cărăm! Număr până la trei și dispărem împreună, da?
ALMA: Pân’ la primăvară…
00181

Ultima poveste (nr.24) pentru SuperBlog2015 și image

Note (de subsol):

1. Replicile sunt de umplutură. De fapt, ceea ce am vrut să spun, nu stă în replici, nici în personaje, ci (con)stă mai mult în decor.
2. În acest articol nu există decât o minciună. Care-o fi?
3. Partenerii SB menționați nu au niciun amestec. I-am ales spontan.
4. (pentru spectatorii de exterior) Cincu e JURIU la această probă. De-asta nu a dispărut din decor la fel de repede ca celelalte personaje.