alma nahe

Archive for decembrie 2013|Monthly archive page

Ultima cireaşă

In cap umplut on decembrie 20, 2013 at 10:02 PM

Atârna așa, puțin indecisă, ca un mesaj de adio pe o ceașcă aurie( 🙂 ) a viselor golită de suflarea nopții, lăsând în urmă o lume uscată, bolnavă, dementă, desprinsă de restul universului, în care nimeni nu mai făcea diferența între natural și artificial, și cu care nu mai era în armonie demult, ca o ultimă picătură de sânge prelinsă din dulceața vieții, sentință acelei crengi , care o reținea încă, la moarte, fără drept de recurs, dar totodată părea că s-a creionat cumva luminând neștiutul desiș al măruntaielor pământului, aidoma unui lampadar vestitor al altei lumi, fară noduri, fără asimptote — și, de ce nu, poate că acea lume îi va purta numele —, dar asta întâmplându-se doar lăsând în urmă, fără niciun regret, discul solar, luna, ploile, vânturile, iarba, izul salin al mării, scoicile, căluții de mare, dezlipindu-le din amintire pentru totdeauna, ca pe niște abțibilduri.
Ea, ultima cireașă în roșu-aprins, colorând tăcerea, prinsă într-o clipă care nu mai trecea pe deasupra, ci pe dedesubt, apropiindu-i soarta. Ești gata, inimă?

00181
Aceeași cireașă o împart astăzi și clubului psi, și noului club ireal, fiindcă mi s-a stricat laptopul și cum nu știu dacă îl repar anul ăsta, voi deveni un picuț mai tăcută; tableta nu mi-e prea de ajutor.
Înmormântăm laptopul și în comentarii, nu face subiectul acestui text. 😉

Ceară aurie

In Cartea în care se tace on decembrie 19, 2013 at 1:55 PM

Mă uitam în fereastră de sticlă – era ceaţă – şi
gândeam la miezul neînchipuit al lui o vreme.
Cât de lungă să fie?
Cât ne ţin sentimentele?
Cât timp e voioşie?
Şi-am întins mâna,
m-am mângâiat.
Faţa mea strălucea,
totul era, de fapt, într-o strălucire rece.
Doar câteva particule de praf,
în lumină galbenă
păreau ca de sclipici,
încălzeau ochii,
cei doi ochi ai mei,
nici prea mari, nici prea mici.
Nu ştiam ce mi-e îngăduit să contemplu,
ca o nepricepută,
intram în mine ca într-un templu,
dar nu ştiu de ce mi se părea,
că rupeam sigiliul
dintre mine
şi ce era în faţa mea,
feerie în vechi,
şi mă sorbeam.
Şi cât mi se cuvenea?
Eram
o desăvârşită strălucitoare
şi o tăcere senină,
şi nu ştiam cum să mă iscodesc,
fără vorbe rotindu-mă ca o lună,
în jurul unei planete
şi pulsam neîntrerupt
acolo în sticlă,
gânduri în buchet,
calm şi tihnă,
21 de grame rătăcind fantomatic printre anecdote,
fără niciun scop în sine,
doar vine-vinişoare
ca nişte cărărui.
Şi-atunci ai reapărut tu,
de prin toate,
te-ai împrăştiat
şi te-ai înmuiat în mine,
şi te-am înţeles lichid,
în uşoară curgere:
„Omul trebuie să respire aer,
şi să mănânce pâine”.
Păreai foarte serios şi
n-aş putea relata în mod precis,
dacă eram aici
sau în ţinutul alternativ,
unde lumea îşi trimisese râsul.
Doar atât mai ştiu,
că te-am întâlnit ca pe propriul meu plâns
şi de-aceea te-am reţinut.
Erai şi tu în faţa ferestrei tale de sticlă,
peisaj cu nori
şi fâşii de cer,
eu cu ceaţa mea,
expusă,
grea,
dar împreună, hehei,
arătam ca doi făclieri
ai seninătăţii eterne într-o îmbrăţişare
luminând Poarta Viselor
şi-a ei trecătoare.

Ne-am privit ochii,
toate astea s-au întâmplat(?),
uitându-ne, o vreme, amândoi
în acelaşi sigiliu de ceară aurie,
al unei singure patimi,
al unui singur păcat.

00181

Accesorii vin I, II(1), „Olimpia ne-a surprins cu o abordare distinctă…”; restul îl puteţi citi aici: II(2), III, IV. Vin sărbătorile, vin!

Ca un peştişor de aur mut

In Cartea în care se tace on decembrie 18, 2013 at 12:29 AM

Le căuta cuvintelor nordul din el,
dar nu era ca şi cum şi l-ar fi căutat lui,
fiindcă toate,
dar absolut toate cuvintele,
se adunau la încheieturi,
uitau că au puncte cardinale şi
îi ajungeau în buricele celor trei degete
cu care nu se mai închina demult
şi de-aici încolo,
drumul se îngreuna,
că treceau înot, cu toc,
marea de cerneală toate,
dar rezistau numai câteva,
orientate,
cuvinte-cercetaş,
care, de cum ajungeau pe malul de hârtie,
păreau o prostie.
Şi ele, ce să facă?
Se scuturau,
îşi dădeau o decoraţie,
iar cu acul ei îl înţepau pe el,
căutătorul,
când îşi călca pe inimă – şi e cam ciudată poziţia,
întotdeauna m-am întrebat cum -,
dar nu e de mirare,
poţi să faci atâtea în cuvinte,
să te desfaci,
să te înşiri,
să te-nfăşori
să dispari,
încât ajungi să te uiţi în tine
şi mai ieşi doar aşa,
ca să spui:
„sunt eu,
dar sunt în trecere,
arunc şi eu o privire”.
Era şi el în drum spre acel focar
tainic,
al lumii noastre,
ca un peştişor de aur mut,
care n-are cum să-ţi spună,
că dacă l-ai prins,
trebuie să-ţi îndeplinească trei dorinţe,
dar cum povestea e cunoscută,
spera, în secret,
să îl prindă
o mută,
ca şi el,
în admiraţie,
faţă de iubirea
care nu posedă morală
nici conştiinţă de sine,
ci doar solzi de aur
care o acoperă,
străină de foarte multă lume.

Rosto…golind înţelesuri

In dicţionar de mişcare on decembrie 16, 2013 at 12:49 PM

Ziduri în oglindă,
gura aburindă
vrea ca să surprindă
apă şiroindă.

Oglinda-i rotundă,
gura o confundă
cu o muribundă,
vrea ca s-o ascundă.

00181

Rostogolind înţelesul, el s-a tot învârtit, pân’ ce a nimerit în tabel la psi.

Solfegia, undeva prin Rusia

In dicţionar de mişcare, joi alb on decembrie 14, 2013 at 9:42 PM

Reciclare la modă,
cu patimă am rupt cartea,
am tăiat poezia, croind o fustă,
ca pentru o muiere cu şolduri late
şi-am tras-o pe mine.
Îmi şade bine!
Sper ca lui Puşkin să-i placă acolo,
foşnind,
aproape în mine.

00181

De joi până miercuri ne jucăm la Irealia

Dicţionar de mişcare

In dicţionar de mişcare on decembrie 14, 2013 at 12:48 AM

Precum o distanţă între două cărţi erau acum(scrise, nu neapărat de doi autori diferiţi) şi, o nouă pârtie, „bun de tipar şi ea, între cei doi, unul înspre celălalt, avea sorţi de izbândă cam cât aveau urşii panda din titlul lui Vişniec să demonstreze că muzica saxofonistului – care avea o iubită la Frankfurt – făcea, de fapt, ca dansul urşilor (sâc!) să fie un vals alunecos al deschiderii întru comunicare cu lumea de dincolo fără dresor. Posibil deci, dar câte ocolişuri?

Niciunul dintre ei nu avea Şcoala celor 9 căi, deşi, cel puţin unul dintre ei s-a fălit, cu diverse ocazii, că nu e mare lucru şi că orice e posibil, atâta vreme cât te laşi purtat de al nu ştiu câtălea simţ şi nu de vajnicul şi mult prea invocatul raţionament, falit, de altfel, fiindcă, cât de raţional poţi fi, dacă crezi într-unul, Dumnezeu, pe care nu l-ai văzut vreodată în viaţa ta?

Prinsă de jocul de-a transforma gestul în act, ea chiar lăsase cândva, una lângă alta, Jocul cu mărgele de sticlă şi teatrul lui Kouros, Melissa şi Cristofor Columb pe un fotoliu, şi, pisica – la pândă,  ce credeţi? – îşi trecu ghearele peste copertele lor, şi, până să apuce ea să îi zică câţ, prinsă cu mâţa-n sac(cred că au şi ele o expresie asemănătoare măcar, dar n-o cunosc încă), felina îşi ascuţi ghearele lăbuţei stângi de cea de-a doua – prima era oricum patinată de timpul de aşteptare activă – şi i le arătă pe urmă, sclipind, în lumina veiozei, foarte mândră de gest.

Dacă ştia mai bine pisica de ce sau din cine ştie ce considerente o atacase pe cea cu coperta mai acătării? Da, ştia! Zic aşa, că ştia, fiindcă, ca să inventez un personaj  acum, pe loc, care să se întoarcă în chiar momentul întâmplării şi care să înţeleagă limba pisicii, nu e chiar aşa de uşor, fiindcă şi de acela ar trebui să te îngrijeşti: scoală-l, culcă-l etc. Aş putea să-l reinventez pe Dumnezeu, să-l fac pe el personajul secundar care vede, aude şi traduce tot pe limba fiecăruia, un Dumnezeu personal al mişcării, şi el atunci, insul responsabil cu utopia, ar sorti – cu plecare din punctul A spre punctul B, cu toate poticnirile -, un eros mai războinic decât credem noi că este, noi, capabilii ăştia, care încă ne amăgim că suntem făcuţi ca să înfruntăm destinul. Dar, de n-am mai cârti, n-ar mai fi posibil absurdul!

Însă, cum ea, protagonista, are şi mania rearanjării în sine a faptelor, într-o ordine convenabilă, deşi pare acum distantă, e fascinată de teatrul poematic şi îşi va înţelege şi pisica fără translator, în cele din urmă.

Situat în acelaşi context, el înţelegea! Înţelegea că e oarecum greu să uneşti albastrul marin cu pământul roşcat şi pietros, definitiv, fără accidente majore, astfel încât, inspirat de spiritul pământului şerpuia, ca un ţipar, nadă unui vis în care ar fi vrut să-şi lepede sălbăticia într-o partie în care ea, nu apare ca o soţie-stafie în inima căreia e înfipt un pumnal de aur, dar pe care o transformă, de fiecare dată, cu fiecare intenţie în mişcare, din iubire, într-o altă alegorie. (va urma)

00181Alte incursiuni în lumea poveştilor, mişcând, în felul lor unic, folosind cele 12 năzdrăvane, le găsim, ca de obicei, în tabel la psi.

Când suflăm în păpădii

In dicţionar de mişcare on decembrie 12, 2013 at 4:54 PM

Nu ştiu unde ajung dorinţele,

poate pe umărul stâng,

poate pe umărul drept al lui Dum(nezeu)

(câteodată îi intră în ochi)

sau poate că le cresc picioroange,

ca să-i ajungă la nas

şi o vreme fac de strajă gândului care le-a pornit,

ca să nu se retragă,

să rămână ferm,

indiferent de aer,

indiferent de gură.

Nu se încurcă cu fluturii pe care i-au întâlnit,

nu văd nici verde,

nici ce-a-nflorit.

Se duc într-un ţinut rece,

ca să îngheţe – un fel de infinit

finit – şi-acolo se scutură de orice întâmplare,

de orice vorbă de prisos,

şi dintre ele,

rămân numai cele ce  n-au irosit

secunda de amar

confundând-o cu cea de miere.

Şi-abia atunci Dum(nezeu) le ia,

le cerne

(ca nu cumva să fie atinse de vreo etravaganţă

sau de vreun capriciu),

şi le trimite mai sus de el,

minuni de vis atât de felurite,

de unde dau iar în floare

şi-un spirit curat, le culege şi ni le-aşază pe perna moale…

Ştiu ce spuneam,

că nu ştiu, dar aşa am visat

şi aşa v-am povestit şi vouă,

ca atunci când suflăm în păpădii,

să ne amintim să le dăm chiar noi drumul,

dorinţelor,

spre ale noastre proprii visătorii.

00181

Dacă aveţi un cont de facebook, vă rog votaţi aici un colind altfel, colindul unui chibrit, în numai doi paşi; primul pas : like la aplicaţie; al doilea pas: (aşteptaţi un picuţ şi va apărea un carton de vot cu numele meu) Vot. Mulţumesc anticipat! Sper să vă distraţi, şi eu o fac. 🙂

Echilibristică într-un pahar cu vise

In dicţionar de mişcare on decembrie 6, 2013 at 10:02 PM

Te simt acum ca o bărcuţă de hârtie ce îmi încearcă apele şui şi nu poate înainta ca un tanc, nici cu cânt înainte, marş! Dar nu dispera, nici nu te înmuia, ai un sort de chei în tine (şi-o apucătură de gâscă)înmoaie-ţi un călcâi mai întâi, ţipă dacă e fierbinte (chiar dacă o să pari un mâţ calin), eu o să te alint, o să te încurajez – nu-ţi fie teamă! – , calcă apa, ca şi cum te-ai plimba prin deşert şi vino cu buzele arse de soare (la ce-i bun luciul de buze?), eu o să ştiu atunci că te-ai predat şi-n ţeapa(ghimpe) de războinică o să-mi arborez catarg alb (sau mi-l pun şorţ de bucătărie, dar mă mai gândesc!), şi-o să-ţi fac cu ochiul – unde vezi tu însemnul piratului?

Tu ţine-te de fusta mea, în buzunarele ei am întotdeauna frunze de călin (şi-o tipă de gaşcă – un clişeu hazliu – cu care mă înlocuiesc din când în când, însă pe care, minusculă fiind, o tot călcai din neatenţie, c-o mai scăpam pe câte-un cant descusut şi de aceea am retras-o la un moment dat definitiv), dar nu citi paranteza, mai bine sari peste ea, citeşte-n mat, nu-n sclipire sau tăiş de sticlă!

Eu ştiu să-mi ţin echilibrul într-un pahar cu vise, cum să îmi înec corăbiile în el, dar şi să le scot la mal, îmi uit teapa(apa trebue să vie la matca ei și omul la teapa lui – Pann), pot să fiu un desert, chiar dacă amărui, numai că îmi trebuie – am nevoie! – de mai mult de o privire, pe care mi-o arunci în lumini, mai mult decât un zâmbet cu subînţeles, şi chiar de mi-e caligrafia un pic furtunoasă, dacă te vei orienta după stele-mi din ochi şi nu după mâna care le împrăştie, ai să găseşti poezia întreagă, rotundă – dă pe-afară!- dincolo de pahar, inundând alte forme, ce-şi caută încă ceasul vrăjit întru iubire în carul lor mare, în carul lor mic, şi-într-un infinit de gesturi, cu care n-am apucat să te dezmierd, fiindcă viselor nu le e bine într-un pahar, ci în nebunia muzicii pe care-o împrăştie –  nefalsificând viziunea – atingerea.

Uite, dacă vreau acum, pot să suflu peste hârtie, ca s-o urnesc, dar mai bine suflu peste titlu, ca să-l aburesc, nimic să nu pricepi, ca un ţânc care abia îmi descoperă largul şi-n locul lui un clinchet să te cheme, iar tu atunci să te sui în el vrăjit şi cu viteza lui să menţinem treaz un singur vis, restul sunt oricum probe de curaj…(9decembrie2013)

00181

Psilunatici(eu şi duzinăreasă azi): psi©, scorpio, dor, Carmen Pricop, Lili3d, Vero, Vienela, Adriana, Adrian, ch3815h, gândurilunatice, simonaR, filedinpoveste, Alina, Abisuri, D’Agatha, ComiCultural, Mugur, Cristian, Kadia.

Mi-am îmbătat cafeaua

In Cartea în care se tace, joi alb on decembrie 5, 2013 at 2:29 PM

Am luat-o prin surprindere,
cu tărie,
grade multe.
Apoi am aşteptat.
O sorbeam şi îi urmăream pereţii albi,
îmi imaginam ce-ar fi vrut să aştearnă
şi râdeam,
că eu îi pregătisem altceva.
De obicei o beam într-o cană fumurie,
maron,
dar pentru un aşa exerciţiu
era musai să fie în alb.
Ce poate fi mai minunat decât să-i deturnezi întâmplarea?
Să nu îi laşi zaţul în libertatea lui de zaţ…
Să îi schimbi destinul celui ce citeşte,
ghicindu-i alt drum…

Destroieniri

In Cartea în care se tace on decembrie 4, 2013 at 6:07 PM

Sunt posedată şi vrăjită de un fenomen. Nu, nu! Nu fantomatic, imediat vă lămuresc. Uneori rostesc cuvintele cu trudă în faţa unui anumit tip de, hai să-i zicem personaj, care mă inhibă – deşi aici, pe blog, îs înşir’te mărgărite, uşurez autostrada cuvintelor, o destroienesc din timp şi e netedă ca-n palmă – şi-atunci, acestui personaj îi dăruiesc, mai degrabă, un cadou ca acesta

şi mă baricadez în spatele strălucirii unui zâmbet. În acel moment îmi imaginez că am o mască de cristale, că lumina pică bine pe faţa mea şi radiez, şi mă simt ca aparţinând unui alt univers, cu alte metehne, alte legi, cu alte ceaiuri, altă muzică, alte dulcegării.

Însă acest personaj e cât se poate de real, trăieşte în acest univers comun, şi deşi i-ar plăcea să-şi înţeleagă interiorul mult mai mult decât printr-un joc al istorioarelor, ce-au fost săpate ori scrijelite în suflet din chimii greu de pătruns – dar până la urmă alcătuiri sublime, care adunate, se constituie în chiar (istoria scrisului, da)  – , îşi ia, de fapt, poveştile, din forma norilor( plastilină pufoasă) şi din apele lor, şi care îl ajută să crească în sine unele seminţe, iar pe altele netrebuincioase să le înece. Şi asta se întâmplă numai când nu şi le ia din nisipul verii sau din verdele prăzuliu al primăverii.

Însă darurile de poveste (ce pufoşenie!) şi le ia din zăpada cea căzută oriunde, pe acoperişuri, pe crengi, pe pisici negre etc, şi asta mai ales din zăpada lui Poseidon, Undreaua românească sau Decembrie, cum îi zicem noi, roman(t)ici.

N-are un cufăr în care şi-a închis visele, o parte stau aerisite pe ici, pe colo, iar altele sunt închise ermetic în chiar cufărul care sunt Eu.

Dacă n-aţi ghicit despre ce personaj era vorba până aici, ei bine, acum e clar, sper, Eu sunt: Alma Nahe de poveste. Singurul personaj în faţa căruia mă inhib sunt eu, doamnelor şi domnilor!

Dar nu, n-am atacuri de panică, staţi liniştiţi, eu am atacuri de patimă! Acestora le vin de hac făcându-mi cadouri mie însămi, simplu, fără solemnitate şi fără bas adânc vibrant, dar cu fior întru veneraţie.

Ziceam că aş fi un cufăr, mai sus?  Ei…uneori pot fi confundată uşor cu un pahar „tulipe”, fiindcă dacă mă atingi scot un clinchet şi pot fi muzicală, dar, mai ales, mă pot sparge, dacă mă scapi din mână. Dar cu suportul potrivit, plus încălzitorul necesar….mireas(m)ă specială ce mi-s, mamă-mamă! 🙂

Şi mai e ceva…acum, că am înghiţit şi-o tărie, am păstrat câteva cuvinte care mă apropie de partea cea mai delicată, dar şi una plină de taină, ceva ce trimite cu gândul la delicateţea şi graţia unei petale de floare, în nuanţe de alb, galben şi auriu închis, suprafaţă concepută în valuri ample, precum iubirea, o speculaţie poate pur filosofică ori, de fapt, un apropo ademenitor unui anumit teren de joacă şi zbenguială.

(vezi oferta pe Borealy.ro)

Nu că aş fi o clasică, da’ femeie tot îs şi mi-a plăcut mai ales forma, care deşi pare o ciupercă, poate fi şi-o păpădie. Şi cum sunt sub semnul ei, al păpădiei, în tărâmul meu de vis, iată şi legătura…Nu o constrângere, ci o legătură referitoare la rădăcini şi care e mai mult un simbol al prieteniei păpădiei cu…văzduhul.

Nu ştiu, numiţi-o  incapacitate de înfrânare, căci oricum, tot ce scriu pe-aici e într-o zonă mai mult a meditaţiei, decât a concretului urban sau un mic amănunt, un stimulator de gânduri noi în armonie, deşi eu rămân tot o oaie încăpăţânată, dar cu acel rol catalizator al unei noi ferestruici, prin care vă invit să priviţi, deschisă unor noi privelişti în galben, un gălbenuş solar într-un anotimp al răcelii albe, un imperiu al razelor de soare, părtaşi la o muzică nepământeană, semne runice, în sferele acestui suflet care sunt.

Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi, aşa cum şi eu am de gând să continui, cum am făcut-o dintotdeauna, indiferent cât de scump m-a costat drumul întru limpezire! Şi, ce-i mai important, dăruiţi-vă cadouri singuri, din când în când…oricare ar fi ele.

00181 O Campanie Borealy Gifts, de Crăciun.