alma nahe

Ca un peştişor de aur mut

In Cartea în care se tace on Decembrie 18, 2013 at 12:29 AM

Le căuta cuvintelor nordul din el,
dar nu era ca şi cum şi l-ar fi căutat lui,
fiindcă toate,
dar absolut toate cuvintele,
se adunau la încheieturi,
uitau că au puncte cardinale şi
îi ajungeau în buricele celor trei degete
cu care nu se mai închina demult
şi de-aici încolo,
drumul se îngreuna,
că treceau înot, cu toc,
marea de cerneală toate,
dar rezistau numai câteva,
orientate,
cuvinte-cercetaş,
care, de cum ajungeau pe malul de hârtie,
păreau o prostie.
Şi ele, ce să facă?
Se scuturau,
îşi dădeau o decoraţie,
iar cu acul ei îl înţepau pe el,
căutătorul,
când îşi călca pe inimă – şi e cam ciudată poziţia,
întotdeauna m-am întrebat cum -,
dar nu e de mirare,
poţi să faci atâtea în cuvinte,
să te desfaci,
să te înşiri,
să te-nfăşori
să dispari,
încât ajungi să te uiţi în tine
şi mai ieşi doar aşa,
ca să spui:
„sunt eu,
dar sunt în trecere,
arunc şi eu o privire”.
Era şi el în drum spre acel focar
tainic,
al lumii noastre,
ca un peştişor de aur mut,
care n-are cum să-ţi spună,
că dacă l-ai prins,
trebuie să-ţi îndeplinească trei dorinţe,
dar cum povestea e cunoscută,
spera, în secret,
să îl prindă
o mută,
ca şi el,
în admiraţie,
faţă de iubirea
care nu posedă morală
nici conştiinţă de sine,
ci doar solzi de aur
care o acoperă,
străină de foarte multă lume.

Anunțuri
  1. Știi ce mi-a plăcut mereu la tine? (cred că am mai zis de o mie de ori, dar nu mai pot fi originala lately). 1. Cum stăpânești tu cuvintele de joacă alea pe sârmă. 2. Lumea aia de dincolo de cuvânt pe care numai la tine am găsit-o… Un amestec de jovialitate, ironie, uneori amară, glumă cu un dram de seriozitate…

  2. Un pestisor de aur mut care spera sa fie prins de o muta. Asta e o idee interesanta si amuzanta. Si amandoi vor fi muti de iubire ori de admiratie.

  3. Da’ lămureşte-mă oleacă,
    Că nu ştiu:
    Matale dai la fîţe
    Sau la crap auriu?
    🙄

  4. Nordul, sudul, mai contează?
    Caută de poți tu malul
    Când busola se blochează!
    Tot atunci te ia și valul
    Te solzești atunci cu aur
    Te crucești cu trei burice
    Crucea e cât tot Pământul
    Cine poate să indice
    Unde-i duhul, unde-i sfântul
    Unde-i fiul, cine-i tată ?
    Caracatița e mare
    Si e tare speriată
    A vărsat cerneala-n mare.
    La liman ajunge doar
    Cel ce se orientează
    Nimerește un culoar,
    Cei ca el îl decorează
    Si el ține un discurs
    Doar el știe că e mut
    Va vedea el pe parcurs
    Că și ceilalți au știut.
    La nevoie va fi prins
    Si i se va da o mută
    Ce soție ii va fi
    Mută, mută, dar și slută?
    El nu poate a cârti
    Lacrimile-i sunt amare
    Si s-a apucat de scris.

    Rătăcit era pe mare
    Iar acum, în…paradis

  5. Te-așezi la colțul străzii si aștepți
    Să vină peștișorul din povești
    Ca să-ți ofere solzii lui de aur?
    Mai bine caută de scrie
    O prea frumoasă poezie
    Cu acel peștișor de aur, mut,
    Ce ți-ar vrea viața împrumut
    Ca să trăiască doar o zi
    Cu glas de aur, DOAR O ZI,
    Poate așa își va găsi
    Și el sortita!
    Apoi, el viața înapoi
    Ți-ar da-o, plină pentru doi,
    Iar sufletul ți l-ar îmbogăți
    Cu dor și frumusețe, până într-o zi
    Când amândoi vă veți dori
    Să mergeți către stele!

    • Ştii, ironia e că eu i-aş da,
      nu doar o zi,
      ci toată viaţa mea,
      dar nu de-atunci, de când, el strălucind
      prin ape repezi,
      se juca,
      eu încercam să-l prind,
      dar el aluneca
      şi neştiind, se afunda,
      într-o poveste
      nu prea fermecată,
      nu fiindcă nu era magie,
      ori alt sclipici ce face dorul poezie,
      ci pentru că aşa e viaţa,
      o băltoacă,
      de oricât de strălucitor ai fi,
      n-ai cum luci, că nu te vezi,
      de mâl,
      ori eşti în banc, deja,
      şi totul ţi se pare gluma vieţii
      şi nu ţii cont de bruma dimineţii…etc.
      I-aş da mereu, dar asta, de acum,
      ceea ce am uitat cândva să îi arăt,
      să-i spun,
      şi-abia atunci ar putea şti
      curat a mă iubi.

      • În neștiința lui de-atunci
        Nu poți sădi acum nimic!
        Degeaba ai tot încerca
        Să-l vrei, curat, alăturea,
        Căci în mocirlă s-a mâlit!
        Chiar de s-a descotorosit
        de al său viciu, zi de zi
        Da s-ar spăla, n-ar reuși
        Curat la tine a veni,
        Căci tot noroiul, închegat,
        Rămâne-n suflet impregnat!
        Iar tu, ce rost ar mai avea
        Să îi arăți splendoarea ta,
        A ceea ce ai fost cândva
        Când erai preacurată?
        Ce rost aminte să-i aduci
        Ce fragedă erai atunci
        Când el, de tine ochi n-avea
        Să-ți stea alături?

        Mergi, peștișorule de aur,
        În drumul tău fără liman
        Căci, o să-ți treacă an de an,
        Fără popasuri!

        • Eu ştiu o cale: iubirea curăţă orice!
          Şi n-are lege.
          Şi-apoi, eu nu pe el îl vreau curat,
          nici eu nu sunt,
          ci îmi doresc,
          perdeaua viselor de-o trage,
          să-şi culce capul, nu-n pământ,
          ci-n poale
          şi să-l adorm uşor,
          nu greu în suflet şi
          să-i spun poveşti 😉
          Şi el la fel să facă:
          să fim doar vis,
          dar fără amăgire,
          doi peşti de aur muţi,
          dar în cântare
          şi-o singură plutire.
          N-am ce să-i reproşez!
          El n-a minţit!
          A fost să fie doar ce a simţit,
          un peşte-n libertate,
          deşi-ndrăgostit.
          Eu aşa gândesc
          şi ştiu că mulţi ar spune că greşesc.
          Dar niciodată nu m-a apăsat,
          ce spune lumea,
          că nu-i cumpătat.
          Iubirea e statornicie,
          nu e moft!
          Şi se-ntâmplă că eu am aflat,
          doar fiindc-aşa a fost să fie,
          mult de înotat. 🙂

  6. Ţi-am zis cândva că tu pescuieşti cuvintele şi le păstrezi doar pe acelea care au greutatea necesară dar…acum mă întreb, nu cumva tu pescuieşti peştişorii de aur şi îi pui să-ţi scrie fiecare câte trei poezii/poveşti de ne lasă cu gura căscată?

    • Ba da! Ăsta e secretul meu! Hihihi…Să îi vezi cum îşi pun solzişorii la treabă şi cum ţin guriţa rotundă-rotundă şi fac balonaşe şi eu le vânez şi…gata, că îmi furaţi reţeta! 😆

  7. Cuvintele au putere în măsura în care poartă un fatum; altfel, dacă pe unele nu le pui în starea în care să facă, degeaba căutăm nordul ce curge dintr-un substantiv. Tot ce ar mai rămâne din el ar fi doar pulsaţia unui cuvânt fad sau nici măcar atât.

    Bietul peştişor de aur care nu mai îmbătrâneşte niciodată, dacă ar fi să îi cer ceva aş face-o cu o precauţie, una cântărită în cer, unde nu mai pun şi grija la nuanţe, şi nu una ca oricare, ci supremă; glumesc.

    • Nu mai îmbătrâneşte, dar a amuţit. Dă semne totuşi de irosire…:)

      Un cuvânt al fatumului are măsură , fiindcă are puterea gradului, secundei, minutului, îşi cunoaşte traiectoria ca pe propriile lui litere. Chiar dacă alfabetele sunt diferite…el cunoaşte o modificare de formă, dar nu de conţinut.

  8. mi-a placut partea cu nordul 🙂

  9. De mi-ai putea oferi si mie cateva cuvinte-cercetas, cred ca altfel as scrie… Ale mele sunt mereu tematoare, mereu timide, cu aripi prea scurte, cu trup greoi si chiar de pleaca in cercetare, rar se intampla sa imi fie de ajutor. 🙂

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: