Ca un peştişor de aur mut

Le căuta cuvintelor nordul din el,
dar nu era ca şi cum şi l-ar fi căutat lui,
fiindcă toate,
dar absolut toate cuvintele,
se adunau la încheieturi,
uitau că au puncte cardinale şi
îi ajungeau în buricele celor trei degete
cu care nu se mai închina demult
şi de-aici încolo,
drumul se îngreuna,
că treceau înot, cu toc,
marea de cerneală toate,
dar rezistau numai câteva,
orientate,
cuvinte-cercetaş,
care, de cum ajungeau pe malul de hârtie,
păreau o prostie.
Şi ele, ce să facă?
Se scuturau,
îşi dădeau o decoraţie,
iar cu acul ei îl înţepau pe el,
căutătorul,
când îşi călca pe inimă – şi e cam ciudată poziţia,
întotdeauna m-am întrebat cum -,
dar nu e de mirare,
poţi să faci atâtea în cuvinte,
să te desfaci,
să te înşiri,
să te-nfăşori
să dispari,
încât ajungi să te uiţi în tine
şi mai ieşi doar aşa,
ca să spui:
„sunt eu,
dar sunt în trecere,
arunc şi eu o privire”.
Era şi el în drum spre acel focar
tainic,
al lumii noastre,
ca un peştişor de aur mut,
care n-are cum să-ţi spună,
că dacă l-ai prins,
trebuie să-ţi îndeplinească trei dorinţe,
dar cum povestea e cunoscută,
spera, în secret,
să îl prindă
o mută,
ca şi el,
în admiraţie,
faţă de iubirea
care nu posedă morală
nici conştiinţă de sine,
ci doar solzi de aur
care o acoperă,
străină de foarte multă lume.