Le căuta cuvintelor nordul din el,
dar nu era ca şi cum şi l-ar fi căutat lui,
fiindcă toate,
dar absolut toate cuvintele,
se adunau la încheieturi,
uitau că au puncte cardinale şi
îi ajungeau în buricele celor trei degete
cu care nu se mai închina demult
şi de-aici încolo,
drumul se îngreuna,
că treceau înot, cu toc,
marea de cerneală toate,
dar rezistau numai câteva,
orientate,
cuvinte-cercetaş,
care, de cum ajungeau pe malul de hârtie,
păreau o prostie.
Şi ele, ce să facă?
Se scuturau,
îşi dădeau o decoraţie,
iar cu acul ei îl înţepau pe el,
căutătorul,
când îşi călca pe inimă – şi e cam ciudată poziţia,
întotdeauna m-am întrebat cum -,
dar nu e de mirare,
poţi să faci atâtea în cuvinte,
să te desfaci,
să te înşiri,
să te-nfăşori
să dispari,
încât ajungi să te uiţi în tine
şi mai ieşi doar aşa,
ca să spui:
„sunt eu,
dar sunt în trecere,
arunc şi eu o privire”.
Era şi el în drum spre acel focar
tainic,
al lumii noastre,
ca un peştişor de aur mut,
care n-are cum să-ţi spună,
că dacă l-ai prins,
trebuie să-ţi îndeplinească trei dorinţe,
dar cum povestea e cunoscută,
spera, în secret,
să îl prindă
o mută,
ca şi el,
în admiraţie,
faţă de iubirea
care nu posedă morală
nici conştiinţă de sine,
ci doar solzi de aur
care o acoperă,
străină de foarte multă lume.
Știi ce mi-a plăcut mereu la tine? (cred că am mai zis de o mie de ori, dar nu mai pot fi originala lately). 1. Cum stăpânești tu cuvintele de joacă alea pe sârmă. 2. Lumea aia de dincolo de cuvânt pe care numai la tine am găsit-o… Un amestec de jovialitate, ironie, uneori amară, glumă cu un dram de seriozitate…
Pescuiesc şi eu la copcă! 😆
Vai de mine….să nu mai aud de pești… 😀
Păi, ce? Am zis eu că peşti?! 😆
Eu aş fi mers pe varianta duhului din lampă, mai credibil. Că, mă gândesc că mai uşor dai de un duh mut decât să convingi un peştişor, scandalagiu şi vorbăreţ prin definiţie, să tacă.
Mişto poezie. Chiar dacă, aproape ca de fiecare dată, mi-a trebuit ceva timp să realizez de ce trei degete şi nu unul, două, sau cinci …
😆 Crezi că eu m-am gândit dinainte? Eu când încep să scriu, îmi vine primul rând, ca un gând(sau ca un peştişor auriu mut) şi pe urmă mă opresc, că habar n-am cum să continui şi, în timp ce fac alte treburi prin casă, mai ales acum, că e vremea curăţeniei generale, gândul ăla scris nu-mi dă pace, mă sâcâie şi apoi îmi aprind o ţigară şi vine al doilea rând, pe urmă al treilea…recunosc, că de data asta, gândul că folosesc aceleaşi trei degete(sunt ortodoxă, chiar dacă par nedusă pe la biserică) cu care mă închin şi la ţinutul tocului de scris(deşi sunt stângace, nu scriu cu stânga că nu m-au lăsat în clasa I), mi-a venit acum vreo câteva zile, la psi©ă-n foi. Că aşa vin gândurile, cititnd pe la ea, pe la tine, pe la voi. 😉
Aaaa, nu ai zis???
😆
Nuuuuu! Am zis „copcă”…copcile sunt acele aţe minunate care cos rupturile sau găuricile… 😉
Rupturi???? Găurici????
Nuuuuuuuuu!
Nici astea nu sunt bune!
🙄
E destul de aventuros pescuitul la copcă! 🙂
Ca şi viaţa, nu? 😉 Dar asta nu te împiedică să mergi mai departe.
Un pestisor de aur mut care spera sa fie prins de o muta. Asta e o idee interesanta si amuzanta. Si amandoi vor fi muti de iubire ori de admiratie.
Da! Ea promite (în scris) să nu-l cureţe de solzi, ca să-şi plombeze dinţii. 😆
Da’ lămureşte-mă oleacă,
Că nu ştiu:
Matale dai la fîţe
Sau la crap auriu? 🙄
Dau şi crap…ă! Capra-n capru’ cui m-o căuta la corn! Tot de aur! 😆
Na, aşa-mi trebe dacă-ţi caut în coarne! 😛
Păi, tu mă căută în mine, mai bine! 😉 Coarnele sunt pentru trecători, ca un cuier în care să-și agațe hainele albe. 🙂
Mi-e cătarea defectă – unde dai şi unde… capră! 😛 Vezi că unii-şi pun şi chiloţii la uscat pe coarnele alea, strică firma de articole de pescuit. 😎
Jos chiloţii, atunci! 😆
‘nţeles, să trăiţi!
Oops, stai că n-am! 😳
😆
Testicolezi? 😆
Aerisesc şi eu natura, bat-o vina,
Să nu li se împută picioarelor… rădăcina. 😆
Nordul, sudul, mai contează?
Caută de poți tu malul
Când busola se blochează!
Tot atunci te ia și valul
Te solzești atunci cu aur
Te crucești cu trei burice
Crucea e cât tot Pământul
Cine poate să indice
Unde-i duhul, unde-i sfântul
Unde-i fiul, cine-i tată ?
Caracatița e mare
Si e tare speriată
A vărsat cerneala-n mare.
La liman ajunge doar
Cel ce se orientează
Nimerește un culoar,
Cei ca el îl decorează
Si el ține un discurs
Doar el știe că e mut
Va vedea el pe parcurs
Că și ceilalți au știut.
La nevoie va fi prins
Si i se va da o mută
Ce soție ii va fi
Mută, mută, dar și slută?
El nu poate a cârti
Lacrimile-i sunt amare
Si s-a apucat de scris.
Rătăcit era pe mare
Iar acum, în…paradis
🙂 Să vedem… deocamdată, peştişorul e la limita aceea dintre lumea poveştilor şi poveştile lumii. Trebuie să se lase prins, să rişte şi să spere că cea cu cârligul e muta dorită.
Te-așezi la colțul străzii si aștepți
Să vină peștișorul din povești
Ca să-ți ofere solzii lui de aur?
Mai bine caută de scrie
O prea frumoasă poezie
Cu acel peștișor de aur, mut,
Ce ți-ar vrea viața împrumut
Ca să trăiască doar o zi
Cu glas de aur, DOAR O ZI,
Poate așa își va găsi
Și el sortita!
Apoi, el viața înapoi
Ți-ar da-o, plină pentru doi,
Iar sufletul ți l-ar îmbogăți
Cu dor și frumusețe, până într-o zi
Când amândoi vă veți dori
Să mergeți către stele!
Ştii, ironia e că eu i-aş da,
nu doar o zi,
ci toată viaţa mea,
dar nu de-atunci, de când, el strălucind
prin ape repezi,
se juca,
eu încercam să-l prind,
dar el aluneca
şi neştiind, se afunda,
într-o poveste
nu prea fermecată,
nu fiindcă nu era magie,
ori alt sclipici ce face dorul poezie,
ci pentru că aşa e viaţa,
o băltoacă,
de oricât de strălucitor ai fi,
n-ai cum luci, că nu te vezi,
de mâl,
ori eşti în banc, deja,
şi totul ţi se pare gluma vieţii
şi nu ţii cont de bruma dimineţii…etc.
I-aş da mereu, dar asta, de acum,
ceea ce am uitat cândva să îi arăt,
să-i spun,
şi-abia atunci ar putea şti
curat a mă iubi.
În neștiința lui de-atunci
Nu poți sădi acum nimic!
Degeaba ai tot încerca
Să-l vrei, curat, alăturea,
Căci în mocirlă s-a mâlit!
Chiar de s-a descotorosit
de al său viciu, zi de zi
Da s-ar spăla, n-ar reuși
Curat la tine a veni,
Căci tot noroiul, închegat,
Rămâne-n suflet impregnat!
Iar tu, ce rost ar mai avea
Să îi arăți splendoarea ta,
A ceea ce ai fost cândva
Când erai preacurată?
Ce rost aminte să-i aduci
Ce fragedă erai atunci
Când el, de tine ochi n-avea
Să-ți stea alături?
Mergi, peștișorule de aur,
În drumul tău fără liman
Căci, o să-ți treacă an de an,
Fără popasuri!
Eu ştiu o cale: iubirea curăţă orice!
Şi n-are lege.
Şi-apoi, eu nu pe el îl vreau curat,
nici eu nu sunt,
ci îmi doresc,
perdeaua viselor de-o trage,
să-şi culce capul, nu-n pământ,
ci-n poale
şi să-l adorm uşor,
nu greu în suflet şi
să-i spun poveşti 😉
Şi el la fel să facă:
să fim doar vis,
dar fără amăgire,
doi peşti de aur muţi,
dar în cântare
şi-o singură plutire.
N-am ce să-i reproşez!
El n-a minţit!
A fost să fie doar ce a simţit,
un peşte-n libertate,
deşi-ndrăgostit.
Eu aşa gândesc
şi ştiu că mulţi ar spune că greşesc.
Dar niciodată nu m-a apăsat,
ce spune lumea,
că nu-i cumpătat.
Iubirea e statornicie,
nu e moft!
Şi se-ntâmplă că eu am aflat,
doar fiindc-aşa a fost să fie,
mult de înotat. 🙂
Cu plecăciune!
Deci e iubirea o substanță
Ce curăță orice depuneri
Voi bloggerii cu importanță
Luați-mi povara de pe umeri
Nu știu să-i fac publicitate
Deși substanța este pură.
V-aș lua cuvintele din gură
Si adunate într-o carte,
Un fel de ghid de folosire,
Aș scrie tot despre iubire
Ţi-am zis cândva că tu pescuieşti cuvintele şi le păstrezi doar pe acelea care au greutatea necesară dar…acum mă întreb, nu cumva tu pescuieşti peştişorii de aur şi îi pui să-ţi scrie fiecare câte trei poezii/poveşti de ne lasă cu gura căscată?
Ba da! Ăsta e secretul meu! Hihihi…Să îi vezi cum îşi pun solzişorii la treabă şi cum ţin guriţa rotundă-rotundă şi fac balonaşe şi eu le vânez şi…gata, că îmi furaţi reţeta! 😆
frumoase versuri 😉
Cuvintele au putere în măsura în care poartă un fatum; altfel, dacă pe unele nu le pui în starea în care să facă, degeaba căutăm nordul ce curge dintr-un substantiv. Tot ce ar mai rămâne din el ar fi doar pulsaţia unui cuvânt fad sau nici măcar atât.
Bietul peştişor de aur care nu mai îmbătrâneşte niciodată, dacă ar fi să îi cer ceva aş face-o cu o precauţie, una cântărită în cer, unde nu mai pun şi grija la nuanţe, şi nu una ca oricare, ci supremă; glumesc.
Nu mai îmbătrâneşte, dar a amuţit. Dă semne totuşi de irosire…:)
Un cuvânt al fatumului are măsură , fiindcă are puterea gradului, secundei, minutului, îşi cunoaşte traiectoria ca pe propriile lui litere. Chiar dacă alfabetele sunt diferite…el cunoaşte o modificare de formă, dar nu de conţinut.
mi-a placut partea cu nordul 🙂
😉
De mi-ai putea oferi si mie cateva cuvinte-cercetas, cred ca altfel as scrie… Ale mele sunt mereu tematoare, mereu timide, cu aripi prea scurte, cu trup greoi si chiar de pleaca in cercetare, rar se intampla sa imi fie de ajutor. 🙂
Eh…nu știu cum să fac. Dar voi căuta o soluție. 🙂