alma nahe

Archive for 19 decembrie 2013|Daily archive page

Ceară aurie

In Cartea în care se tace on decembrie 19, 2013 at 1:55 PM

Mă uitam în fereastră de sticlă – era ceaţă – şi
gândeam la miezul neînchipuit al lui o vreme.
Cât de lungă să fie?
Cât ne ţin sentimentele?
Cât timp e voioşie?
Şi-am întins mâna,
m-am mângâiat.
Faţa mea strălucea,
totul era, de fapt, într-o strălucire rece.
Doar câteva particule de praf,
în lumină galbenă
păreau ca de sclipici,
încălzeau ochii,
cei doi ochi ai mei,
nici prea mari, nici prea mici.
Nu ştiam ce mi-e îngăduit să contemplu,
ca o nepricepută,
intram în mine ca într-un templu,
dar nu ştiu de ce mi se părea,
că rupeam sigiliul
dintre mine
şi ce era în faţa mea,
feerie în vechi,
şi mă sorbeam.
Şi cât mi se cuvenea?
Eram
o desăvârşită strălucitoare
şi o tăcere senină,
şi nu ştiam cum să mă iscodesc,
fără vorbe rotindu-mă ca o lună,
în jurul unei planete
şi pulsam neîntrerupt
acolo în sticlă,
gânduri în buchet,
calm şi tihnă,
21 de grame rătăcind fantomatic printre anecdote,
fără niciun scop în sine,
doar vine-vinişoare
ca nişte cărărui.
Şi-atunci ai reapărut tu,
de prin toate,
te-ai împrăştiat
şi te-ai înmuiat în mine,
şi te-am înţeles lichid,
în uşoară curgere:
„Omul trebuie să respire aer,
şi să mănânce pâine”.
Păreai foarte serios şi
n-aş putea relata în mod precis,
dacă eram aici
sau în ţinutul alternativ,
unde lumea îşi trimisese râsul.
Doar atât mai ştiu,
că te-am întâlnit ca pe propriul meu plâns
şi de-aceea te-am reţinut.
Erai şi tu în faţa ferestrei tale de sticlă,
peisaj cu nori
şi fâşii de cer,
eu cu ceaţa mea,
expusă,
grea,
dar împreună, hehei,
arătam ca doi făclieri
ai seninătăţii eterne într-o îmbrăţişare
luminând Poarta Viselor
şi-a ei trecătoare.

Ne-am privit ochii,
toate astea s-au întâmplat(?),
uitându-ne, o vreme, amândoi
în acelaşi sigiliu de ceară aurie,
al unei singure patimi,
al unui singur păcat.

00181

Accesorii vin I, II(1), „Olimpia ne-a surprins cu o abordare distinctă…”; restul îl puteţi citi aici: II(2), III, IV. Vin sărbătorile, vin!