Să întrebăm fluturele

Patos exotic,
tu eşti acum o metamorfoză spectaculoasă,
într-o formă familiară de adult cu aripi colorate
în tonuri de văzduh
eliberate într-o lume ireală,
care se zbate să pară reală,
o lume cuprinsă în bucle hipnotice,
iar eu sunt tot funcţionarul public,
angajat la Arhivele Jocului,
prins adesea stând de vorbă cu fluturii
şi punând capcane zorilor.
Îndosariez, compostez, numerotez
şi alte foto-grafii ez,
şi acum, uite, arhivez încă un joc.
Nu, nu e al fetiţei cu chibrituri,
el s-a întâmplat mai demult,
dorm liniştită!
Jocul ăsta e unul nou,
nu e cu salvări,
ca să poţi să-l reiei de-acolo de unde ai murit
şi mai poţi învia ori de câte ori ai răbdare,
dar e încă unul dintr-acelea în care vrei să închizi,
eternizând, trăirile.
Le auzi fluierând într-o limbă magică,
dar, când să le transcrii,
sunetele lor nu sunt întotdeauna nişte soldaţi instruiţi:
când cad într-un somn adânc, dege(ne)rând,
când leşină înainte să lovească primul gând
şi rămân să execute ordinul doar eroii,
pe care îi aplaud, îi ovaţionez,
le arunc flori în cale,
dar sunt tot nişte rămaşi întâmplători,
când au plecat de-acasă nu ştiau că vor fi eroi.
Şi-atunci, te-ntreb direct, fluture:
tu cum faci să nu-ţi aminteşti omida şi stadiul inactiv de pupă?
Aştept un răspuns, înainte să se ardă becul,
şi pe urmă merg să-mi îndulcesc ceaiul,
apa tocmai ce a fluierat, jucăuşă înfierbântată,
după un plic înmiresmat de floare care s-a uscat,
dar încă prezentă.