Poetul care n-a citit nimic, dar s-a citit pe sine

Poţi da crezare doar lumii pe care tu o primeşti!
Când i-a venit prima dată gândul, şi-a zis:
Nu-i nimic, o s-o fac pe cărăuşul între cele două lumi ale mele!
De aceea nici măcar nu s-a mai îmbrăcat frumos,
se costuma în scris,
lua dintr-o parte,
căra în cealaltă,
uneori ducea de două ori aceeaşi minciună,
alteori de trei ori acelaşi adevăr,
ca pe-o carte,
în mână,
pe cap,
la subţiori,
ca pe-o piatră,
de gât,
de mâini,
de picioare,
ca pe-o măsură,
ca pe cerneala nopţii târzii.
Unde-o să mă mut, o să-mi fie bine!
Şi unde se muta era bine.
Uite, văd eu bine sau în fereastra asta nu e nicio durere!?
Şi durerea dispărea imediat de la geam,
în locul ei apăreau puncte-puncte albe
şi ouă portocalii,
dar culoarea lor nu-l mira,
poţi să vezi lumea în ce culoare vrei tu!
Care-i cel mai lung anotimp? l-a întrerupt cineva din casă într-o zi.
Cel de îngrijire! E cel mai…pulmonar! s-a trezit că-i răspunde,
dar până să întoarcă capul,
până să lase jos încărcătura,
dispăru totul:
casa,
omul,
glăsciorul…
Şi-atuncea genele lui au clipit şi-au început a măsura
distanţa pân’ la luminişul din obraz şi-a început a cânta.
Dar muzica e doar începutul! şi-a zis sieşi, privind întristat 
dinspre cârcă înspre mână şi
dinspre mână înspre cârcă
şi-atunci, din acel moment a început să-şi construiască un refugiu dincolo de cântec,
din tot felul de întrebări urmând planul lor infinit pentru muritori.

Adrianei, căreia i-am promis cândva, nu demult, un poem cu numele ăsta.