un vis, ocale, un om

Cine știe ce se-ntâmplă
Când cuvinte nu culeg?
Poate-s în a lor visare
Și se îmbrâncesc, s-aleg!

Cine știe câte-ocale
Vrând să prindă-n poezie,
Au pe fiecare sunet?
Coală albă de hârtie?

Cum să șterg a lor greșeală,
Cum să sting vulcanul lor?
Când abia de îmi sting dorul
De un om, ce-i tatăl lor.

El le naște, eu le cresc.
Lumea noastră o zidesc.
Pe câmpii ne amăgim,
Visul noi ni-l povestim.

De-aș putea, aș ordona
Din cuvinte, lumea mea.
Neînțelese fapte pure,
Căi prin văi și prin pădure.

Cine știe ce iubire
Stă în tufele de mure
Ori ce dragoste-a decurs,
Dintr-o scorbură de urs?

Stați cuvintelor frumos,
Vă așez în vers duios!
Nu mai căutați pricină,
Că vă smulg din rădăcină!

Astăzi, v-aștern simplu-așa,
De mă vrei, tu spune-mi: Da!
Și-o să facem nuntă-n soare,
Eu, văzduhul, el… și-o floare.

Psilunaticii de astăzi îi găsim la psi în tabel, când l-o afișa l-a afișat.. 🙂