Unui infinit „te iubesc”, într-o coală albă

Nu știu cine plânge când plânge…

Poate ochiul ori

poate marea sărată din el,

izbind cu valul ei cel mai înalt malul încercănat al genelor

și uscându-se în plaja gurii.

Nu știu cine iubește când iubește…

Poate ochiul ori

poate nisipul din el,

care iese pe nari, șlefuind în cioburi de sticlă colorată forma

unui infinit „te iubesc” într-o coală albă…

Și nu știu multe,

nu știu câte știe ochiul și

nici câți pescăruși îi omoară furtuna din suflete,

dar

cel mai mult și mai mult

nu știu cine ești acum,

când îți sunt…

Îmi plac oamenii

Cad gândurile în ochiul tău.

Uite, ăsta nu sare!

Dacă ar sări, ar fi ca şi cum aş răsuci lentila,

părţile apropiind îndepărtând.

Într-un fel, aici,

noaptea de poveste e în amestec cu ziua de poveste.

Aici sunt alte jocuri de ape în contur,

pentru noi rapide,

pentru “eu”,  alte încete întâmplări.

Distanţe, presiuni acustice…

Pădurile tot aşa, ascund tancuri,

fiinţe sălbatice, duhuri, zâne,

mările ascund submarine.

Oamenii ascund în ei submarine,

tancuri, fiinţe sălbatice, duhuri, zâne.

Oraşele ascund oameni.

Oamenii ascund în ei oameni.

Cu toate astea, îmi plac!

Vezi, călătorule?

Iar ne-am trezit obraz lângă obraz,

aşezaţi în închipuire.

Alţi iubitori de oameni( sau nu) vom găsi la psi în tabel. Nu acum! Poate mâine dimineaţă… De-i căutăm, de ne plac căutările…