Moș Crăci, un…

— Ei, drăcia…! Ei, spiriduoșenia mă-s…ii! … Ei!

— Ce limbaj urât! Ce mai e acum?!

— Nu găsesc!

— Ce tre’ să dăruim?

— Da!

— Cadouri Farmec!

— Nu-mi amintesc.

— Urât din partea ta!

— Frumos, n-am ce zice!

— Te mănâncă nasul!

— Ba, pe tine pielea!

Doctor Înfrumusețe și Doctor Înurâțenie au, de când s-au născut, în comun — în afară de titulatura de „Doctor” și câte o conversație scurtă de tipul celei de mai sus —, o pasiune, cu fond onest pentru… pentru singura rază de soare care trece prin… care cade pe… o masă de lucru, dar care, în loc să-i… să-i… lumineze, desparte… masa! În mod egal, fiindcă soarele nu ține cont nici de frumos, nici de urât.

Poate că te întrebi de unde atâta precizie pe mine? Ei, bine, pentru lămurire voi spune numai că pe cei doi i-ai mai întâlnit, cu siguranță, sub un alt nume, în… ai să vezi în ce și în…

— Eu nu pierd nimic niciodată! „Înțelege ce e important pentru consumator!”

Doctor Înfrumusețe mă citează pe mine, Moș Crăci; un moș, dintre cei un miliard de moși zilieri, fiecare cu segmentul lui de creduli. Și spiri… duși!

—  Tu ești as la-ntâmplări de-astea! Dacă te-ai îngriji mai mult…

— Am piele frumoasă!

— Nu mă refeream la această grijă!

Eu pot să-i potolesc. Le arunc cu sclipici în ochi sau le sun zurgălăi la ureche până-i asurzesc. Sau niște pocnitori și… nu, pocnitori, nu! Mă rog, o să fac…

— Eu fac tot posibilul să le găsesc!

Doctor Înurâțenie stă. De fapt, n-are ce să găsească, căci Crăci a încurcat puțin borcan.. nu! Sac… nu, invers! Cas…etele! La Ședință — ședința Moșilor —, la repartizare! Moșul Adevărat m-a privit blând, și-a mângâiat barba și mi-a zis: Ție, Crăci, un…brad anul ăsta!

Ăăă… un Brand! O marcă de încredere, o marcă inovatoare, brandul nr.1 în preferințele româncelor, pe segmentul Care!

„Eu cu caru’, nu! Am rău de car! La unii se duce Moșu cu caru’, la unii cu nimic. Eu cu sania, dragii moșulu!” Bine, asta ziceam eu în gând, la repartizare și, nefiind chiar atent, n-am auzit decât că e vorba de niște produse eficiente, create de specialiști, ingrediente de ultimă generație în casete cadou. Cas-ete, cas nu sac! Și, m-am dus să iau sac, dar am uitat de ce eram acolo, când am văzut ce era acolo. Că era farmec, da’ eu cu mintea aiurea, deh! Și de-asta se plictisesc acum ăștia doi, spiridoi. Sindicatul Moșilor alocă o sumă modică, dar, orișicum, umpleam sacul cu destule cadouri Farmec, că sunt tare ieftine. Dacă-mi aminteam că le trebuie și altora. Dacă-mi aminteam că sunt Moș…

— Tot nu le găsesc!

Înurâțenie insistă. Îi stă în caracter, nu mă miră. Înfrumusețe mă privește bănuitor. Eu aș vrea s-o șterg. Îmi iau borseta și…

— Moș Crăci, un moment! Iar faci ca anul trecut?

— Ce-a făcut? Nu-mi amintesc!

Nici eu!… Nu!… Chiar nu! Deloc!… Bine, zic! Am uitat că sunt de serviciu! Ce? Vouă nu vi se întâmplă? Și ce dacă muncesc o singură zi pe an? Păi, eu sunt privat de libere, eu nu pot să îmi iau liber legal. Nici concediu legal. Nici medical. Restul de 364 (365 când e bisect anul) de zile reprezintă timpul meu liber, care nu are legătură cu ce muncesc eu în ziua de Ajun! Păi, nu e… nu e… corect?!

— Tu ai observat că se bâlbâie?

— Înfrumusețe, eu observ tot ce-i urât!

Mă enervează că ăștia doi se împrietenesc. În loc să se bucure că stau.

— Eu zic să-l încuiem și mergem noi după farmec.

— Ce farmec?

— Farmecul Crăciunului!

— Nu înțelesesem pentru că ai zis cu „f” mic.

— Urât îmi mai e cu voi, zău! Mergi!

— Merg!

Să se ducă! Mie chiar nu îmi place să fiu Moșu’ tuturor. Și, anu’ ăsta, mi-a dat Moșu’ Adevărat cu bradu’… cu brandu’ în cap! Păi, cine nu ar vrea să aibă sub brad un brand care încearcă permanent să își îmbunătățească produsele?… Faceți puțină gălăgie, ca să nu fiu auzit. Ziceți un colind! „De Crăciun, farmec un… na, na, na, na, na”. Trebuie să vă arăt ceva, da’ să plece ăștia!

— Ai verificat ferestrele?

— Da! Dar ai observat că s-a întunecat? Mi-e urât!

— Hai odată, că ne-apucă Crăciunu’ cu nebunu’!

Nebunu’, adică eu. Așa cum sunt, orice ați crede, eu știu că am farmecul meu! Chiar am! Chiar credeți că mă duceam la brandu’… la bradu’… la Bradu’ Lăudat (bradul Moșului Adevărat) fără să îmi iau măcar o casetă cadou? Păi, atunci asta ce-o fi?

Borsetă cadou Gerovital Plant! Bine, nu-i casetă, e borsetă… Dar nu pot s-o deschid încă, e prea întuneric. Vi se aprind beculețele de curiozitate? Ei, și ale mele! Ia… Atenție!

Farmec e acea marcă pe care consumatorii o recomandă prietenilor! Hei! Nu intră reclama aici! Alo, tu, care (mă) scrii acolo, lasă-mă să-mi fac damblaua! Am aprins beculețele ca să deschid cadoul meu înaintea tuturor deschizătorilor de cadouri din lumea asta!

Și, vreau să fac asta înainte să redevin Moș și să se întoarcă spiri-dușii duși! Vreți să-mi vedeți fața? Merită!

Fiindcă fața mea are farmec: cremă hidratantă, apă micelară hidratantă, cremă fermitate contur ochi și buze. Și are farmec în fiecare zi din an, nu numai în Ajun. Și nu e de Moș, dar am spiritul lui, fiți siguri! La borcan, tot anul!

Cât despre Înfrumusețe și Înurâțenie, sunt unde sunt, în fiecare om, adică, precum și în porii lui. Și, poate că în acest text pare că-s plecați. Și eu pare că-s plecată! Dar… spiritul Crăciunului e interior, exteriorul e cel cu poleială, sclipici și, în acest caz, cu maci.

Spiridușii mei s-au întors în mine, ca Farmecul Crăciunului să se pornească la drum înspre voi! Fiindcă eu cred că, dacă spiritul Crăciunului se instalează mai întâi în tine, ajunge și în alții. Și cadourile Farmec ajung! Dacă știi cui îi folosesc și că le folosește. Moșul acestor rânduri s-a știut pe sine și de-aceea și-a dăruit mai întâi lui. Și-a aprins focul în soba lui, și-a luat prăjituri ca să scrie textul lui și desface o portocală la sfârșit. Simțiți? Farmecul… Ceea ce vă doresc și vouă!

SuperBlog 2016, Proba nr. 23. Penultima probă, dar ultima din acest sezon! Ieri am publicat proba nr. 24, ca să închei cu farmec. 🙂

Povești rapide

Într-un colț de lume…

În celălalt colț de lume…

O poveste care ar fi putut fi posibilă…

ALMA: (recidivând poetic, ca de obicei) Dacă toată lumina aceea adunată în el nu s-ar fi revărsat într-o întrebare, care ar fi întunecat până și cel mai puternic far, care ar fi…

GÂNDUL OLIMPIEI: Stop, taie! Nu!

ALMA NAHE: Ce „nu”?!

GO : E o reclamă pentru credit rapid, vrei să plângă lumea? Oricum plânge omul când e nevoit să facă un credit… Creditele nu sunt deloc poetice. Ele sunt o urgență!

ALMA: E o urgență! Pe el îl doare…

GO: Azi îl doare! Și mâine îl doare! Dar poimâine, tulips&sparkles (lalele&paiete)!* Poimâine, nu îl mai doare deloc! Ascultă-mă, bărbații îndrăgostiți nu își fac selfie triști, în lanul cu maci!

ALMA: Păi, tocmai! Vezi că ai observat imediat? Aparent e un plan de lucru publicitar banal, iubirea a devenit și ea ușor banală, dar știi cât costă o prăjitură?

GO: Aha! Deci, tânărul ia un credit până la salariu, ca să își îngrașe iubita! Văd că i-a cumpărat un carton de prăjituri.

ALMA: Crezi că îl refuză? E ca și cum i-ar zice că e slabă! Orice femeie ar aprecia asta!

GO: (sclipire de moment)”Nu ai bani de prăjituri, c-ai plătit multe facturi? Cu AVBS ai primul credit GRATUIT. Fără dobândă! Ai venit? Dulcele ți-am oferit!”

ALMA: „Ai venit” e perfect! Să înțeleagă omul că trebuie să aibă de unde să îi înapoieze în 5 zile sau (maximum) 30-45 de zile. Omul își cumpără azi din banii împrumutați o pălărie și îi face și ei cadou o rochie roșie, apoi o duce la un restaurant? Când o conduce acasă, din ce i-a mai rămas, cumpără de mâncare pentru pisică? Ea are o pisică neagră! Și-a schimbat omul destinul făcând un credit? Și-a schimbat! Sunt 13 imagini, le punem pe Facebook, facem un foileton în stil american cu umor românesc, arătăm cum trăiesc ei fericiți…

GO: O zi!

ALMA: Da, dar ce zi!

GO: Sunt 15 imagini!

ALMA: 13** în șir! Celelalte au text între ele.

GO: Și de ce e roșie pisica la sfârșit? Nu era neagră?

ALMA: M-am gândit că așa se va întreba și privitorul: atenția se va concentra asupra ei, e contrapunctul! Punem logo-ul AVBS pe pisică și o bulă, prinsă de mustățile ei, ca și cum ar verbaliza: „Vezi o pisică roșie? Vezi bine! Alții văd doar roșu în fața ochilor când n-au un chior și nu-i văd bine. Ia-ți azi credit cu buletinul, să nu te ocolească destinul, să te ocolească pisica neagră&chinul!”

GO: (râde) Idei înșiră-te mărgăritare. „Ia un credit rapid că, tot așa, precum un mac, o floare, rapid iubirea-ți se-ofilește, moare!” Apropo de ofilit: ea de ce e îmbătrânită și el nu?

ALMA: E proiecția lui! El încă nu e hotărât dacă să facă sau nu creditul, ca să întrețină iubirea! Macul e, de fapt, ea! Și macii se trec repede. El crede că ea o să îmbătrânească singură. Ce naiv! Păi, creditele sunt unisex! Oricine își poate face un credit. Ai 18 ani (sau 24 de ani) ***și poți da banii înapoi? Asta e întrebarea!

GO: Și care era întrebarea aia care se revărsa poetic din lumină?

ALMA: „Să iau 1500 lei**** pentru NOI sau pentru alte mici nevoi?”

GO: M-ai amețit! Fiecare imagine are o poveste, de fapt?

ALMA: Da! Una rapidă! „Azi o dai în leagăn, mâine-o dai în bară, ca n-ai para chioară”, „Ai o piatră pe suflet? Femeilor le plac pietrele,  dar să sclipească. Adu piatra la AVBS credit, noi ți-o ș-lefuim!”, „Ține-o cu un credit rapid!”, „Te-a pupat pe frunte? Pup-o tu pe gură, creditul rapid sărutu-i fură!” Și tot așa, înțelegi ideea! Abia aștept să ți-o expun pe aia cu ei doi în măr!

GO: Aia e simplă! Și un copil ar înțelege-o.

ALMA: Păi, să înțeleagă de micuți! N-ai bani, nu fu…!

GO: Ține-ți gândul! Pune cerculeț roșu la vorba asta! Acum!

ALMA: (dregându-și vocea) Voiam să zic: „N-ai un măr, fură-l! N-ai o para, împrumut-o!” Gata, s-a pierdut ce-am zis în nevăzut! Dar îmi mențin părerea! Știi că acum copiii fac în clasa a doua ore de educație financiară? Tipele din ziua de azi sunt dispuse să trăiască numai pe cheltuiala bărbatului, fără să fi avut parte de o educație în sensul ăsta.

GO: Bine, am înțeles ideea, mai merge prelucrată. Ai nevoie de o echipă și de TVR!

ALMA: Echipa e deja stabilită, caută printre rânduri și sub link-uri! Merge și TVR, dar Radio Lynx e mai potrivit! În zilele noastre radiourile sunt mici televiziuni. Omul însuși a devenit o televiziune în direct. Se filmează mâncând, fumând, cântând, dansând etc! De ce nu ar face o transmisie în direct când întocmește actele pentru finanțare Litere Stacojii, care e broker AVBS? Fiind totul în direct, ar reieși rapiditatea cu care se aprobă finanțarea, că răspunsul poate fi oferit în câteva minute sau pe loc, că banii pot fi ridicați în câteva zeci de minute…

GO: Ai și altă idee?

ALMA: Am! Ea e un autobuz roșu și…

GO: … el o mașină albastră. Și e desumflat.

ALMA: Da. E în pană! Și scriu: „Ești în pană de parale? N-ai soluție de finanțare? Fii albastru, ia-ți un cric! Cu AVBS credit durează un pic.„

Gândul Olimpiei: (conturându-se la orizont) … Tu propui un fel de filosofii populare, despre care am chibzui la nesfârșit…

ALMA: Exact! Omul va asocia nevoia lui de moment cu acest credit mic. Ți se strică ceva, repari cu  Uite, ce spui de asta? E micro, ca pentru un microcredit! Le punem o sacoșă inscripționată AVBS credit pe cap ca să nu îi plouă și scriem  jos, pe pământul uscat de sub ei asta: „Nu le pasă c-azi e frig! Sexul tare știe de-un’ să ia un credit mic. Sexul slab dansează-n ploaie, mulțumit.”

GO: Crezi că oamenii își doresc astfel de nimicuri fantezii?

ALMA: Da! Cred că oamenii vor să zâmbească. Cred că își doresc ceva sweet&salty (dulce și sărat). Cred că trăim într-o lume în care pisicile sunt negre și gândurile tot așa. Ele îți taie calea și îți înmoaie picioarele. Ca și creditele! Reclamele românești sunt plictisitoare, foarte puține scenarii au sclipiri de geniu. Reclama ar trebui să îți transmită un fel de armonie subacvatică, să arunce o sămânță și ea să încolțească în tine.

GO: Cum îți explici că, totuși, companiile preferă, aproape toate, reclama searbădă, foarte puțin creativă?

ALMA: Ele cred că seriozitatea și rigiditatea vând. Că vorbele goale aduc profit. Dar nu reclama lor le aduce clienți, ci nevoia de un anumit lucru. Întreabă un om obișnuit de ce își face un credit? Întreabă o prietenă de-a ta de ce a luat un credit alaltăieri? Îți zic eu: ca să sărbătorească ziua fetei ei! Uite, sloganul pentru această campanie AVBS credit poate fi „un credit pitic, o bucurie uriașă„, dar nu trebuie să insinuezi mai întâi pe sub pielea omului acea bucurie? Păi, îi scoți ochii cu ea?! Îi zici „bucură-te” și el, gata, se bucură? E nevoie de un parteneriat onest. Și vizual! Vrei să îl bucure că are nevoie de un credit? Arată-i cum! Arată-i ceva care o să-l bucure! Fă-l să vină fluierând la tine și nu a paguba, pe care deja o are. Lumea e sătulă de bănci și ascunzișurile lor pentru muritorii de rând. Dă-i omului o bancă pe care să șadă liniștit! Cred că vocabularul iubirii față de celălalt e infinit. Și el întodeauna atinge… Cred că e foarte important cine scrie, cum scrie și despre cine! Tu ești un intermediator pentru AVBS, iar ei intermediază și acest tip de credit*****pe care ai centrat acest dialog interior… Tu ai observat că ai ales numai femei în echipă? Le creditezi mai mult?

[…]

ALMA: Poate! Sunt mai pe fază, le plac amănuntele. Motive sunt destule! Ar fi un fel de Chic-Elite, dar elita mea șic! Fiecare dintre ele ar ști să plieze corect și fezabil propunerile mele, în stilul lor. De fapt, ceea ce am scos eu din burtă azi, aici, nu e în stilul scrierilor Alma Nahe. Dar bucuria și cheful de joacă e! Și sper că, dacă într-o zi s-ar încumeta să mi se alăture și ele în acest demers creativ, ar dispărea multe firme, ucise chiar de propria lor reclamă, care subestimează inteligența, dacă nu și-ar reconsidera poziția. Să nu uităm că acest concurs se numește SuperBlog! Super, de la extraputere! Scrisul e, încă, o armă!

GO: Să știi că mă macină, totuși, o curiozitate: cum ai fi scris în felul tău?

Alma: (rezistând tentației) Îți spun în particular!

SuperBlog 2016, Proba nr.24(ultima probă, dar am sărit peste proba nr.23, pe care o public mâine)

Desenele aparțin Irinei Bek (fostă participantă SB, Locul 3, SpringSuperBlog 2016) și îi mulțumesc că și-a dat acordul să le folosesc întru ilustrare!

tulips&sparkles— Bianca Alexandra Bîzîiac, ocupanta locului I în Spring SuperBlog 2014; o pisică neagră— Georgiana Mihăilă, participantă la edițiile anterioare SuperBlog; înșiră-te mărgărite— Adriana Tîrnoveanu, locul II în Spring SuperBlog 2016; litere stacojii— Alina Gheorghe, câștigătoarea trofeului Spring SuperBlog 2016; sexul slab— Dana Lalici, câștigătoarea trofeului SuperBlog 2013; nimicuri fantezii— Cornelia Crina Popa, câștigătoarea trofeului SuperBlog 2015; sweet&salty— Em Sava, clasată pe locul 10 în Spring SuperBlog 2016; armonie acvatică— Cristina Lincu, ocupanta locului I în SuperBlog 2014;

*în sensul că bărbații schimbă mai repede florile

**aluzie la faptul că e cea de-a 13-a Ediție a SuperBlog

***la unele instituții bancare și non-bancare vârsta minimă la care poți face un credit variază!

****suma maximă care poate fi împrumutată pentru acest tip de credit

***** AVBS credit intermediază și alte tipuri de credite

Păpușa rusească

Medicine- căciulă work in progress

A întins materialul pe jos și a lăsat fereastra neacoperită, ca lumina soarelui să creeze umbre, a luat foarfeca și a urmat liniile, pe urmă a luat acul de cusut, a trecut ața prin ochiul lui și a început a uni bucățile, una de alta și… Și asta a fost! Primul ei lucrușor altfel! Pentru păpușa ei rusească, ale cărei trăsături trădau o altă vârstă decât cea pe care o exprima îmbrăcămintea din fabricație. Păpușa ei era grasă, rochia de pe ea era nepotrivit de scurtă, iar culoarea aleasă de fabricant — crem gălbuie, cu floricele maron și albastre —,  o făcea să pară și mai grasă. Păpușa trăda din înfățișare un aer de adult și era îmbrăcată ca o puștoaică de 10 ani, cu o rochiță cu mâneci bufante și multe volane cu dantelă, iar stilul ei vestimentar o făcea să pară o păpușă extrem de urâtă, păcat de ochii ei albaștri!

Frântura aceasta de poveste e a unui timp îndepărtat, dintr-o vreme în care nu aveai voie să fii diferit și nu se termină așa, slavă Domnului, ci continuă până în zilele noastre și e prima întâlnire (a unei fetițe cu părul roșcat, cârlionțat și cu mulți pistrui pe față) cu senzorialul, adică cu materiale de diferite texturi, pe care le-a croit în fel și chip pentru păpușa sa cea rusească, până când a venit vremea să se despartă de ea, fiindcă timpul nu iartă nici obiectele.

Fetița aceea sunt eu și, poate că am rămas cumva înapoia firii de adult, păstrând prospețimea aceea și cheful de joacă, înfrumusețând și nu urâțind, unind și nu rupând — cum majoritatea copiilor sunt tentați să o facă, fiindcă astăzi sunt actor, păpușar și marionetist, adică sunt plătită să mă joc cu păpușile și să mi le construiesc singură. Tot eu le hotărăsc ținuta. Și, am 43 de ani.

Am fost un copil privilegiat, am avut întotdeauna de îmbrăcat și nu haine de duzină, ci produse, uneori unicat, căci mama mea era șef formație export la una din cele mai faimoase fabrici de confecții, ale acelor vremuri gri, în „epoca” de aur a lui Ceaușescu, azi Vranco Incom Focșani. De aici, cumva, și stilul meu de a mă îmbrăca cu bun gust și potrivit cu robustețea corpului meu de păpușă rusească, un stil care nu mi-a fost indus de mama, prin ceea ce îmi cumpăra de la locul ei de muncă, ci căpătat prin faptul că puteam privi brand-uri, precum Tommy Hilfiger, îndeaproape și cel mai important, și îmbrăca. Cine nu cunoaște astăzi logo-ul brand-ului?

A fost prima combinație de culori care mi-a plăcut (alb, roșu și albastru) și, cred că am experimentat-o în fel și chip. Și pe păpușa rusească, dar, mai ales pe mine! Această mărturisire nu ar fi văzut tiparul, dacă nu aș fi intrat pe site-ul Answear.ro, care m-a întors acolo, printr-un simplu click, ca o mașină a timpului, în copilăria mea — o copilă uneori adormită pe cutiile de U.R.S.S.(Uninunea Republicilor Socialiste Sovietice) și nu de vreo poveste cu zâne.

Privesc cu jind acum către această rochie Raia, din colectia Tommy Hilfiger, un model croit în trapez și confecționat din țesătură ornamentată, un model cu guler — îmi plac rochiile cu guler — , o rochie cu mâneci cu manșete încheiate, curea atașată și care se încheie în nasturi, 100% vâscoză.

O rochie sport și, totodată elegantă, care odată îmbrăcată generează și ilustrează nu numai calitate, dar și confort și asta e nota aparte a acestei mărci, cu care mă identific oricând, indiferent de anotimp și vârstă. Unde mai pui că merge oricând în combinație cu oricare altă piesă aparținând altei marci, fără să facă notă discordantă, ba dimpotrivă, punându-se în valoare una pe alta; și, ca să mă joc — căci joaca întru creativitate de orice fel mă definește —, voi ilustra diferite combinații vestimentare ca să înțelegeți mai bine produsul (în scris) Alma Nahe.

Cum suntem abia în prima lună de iarnă, vremea e capricioasă, nu știm dacă ziua de mâine aduce ceață sau soare, deși avem la îndemână prognozele meteo și mie, scriind acum, îmi vine să mă înfofolesc și în scris, că până și pe el, scrisul, îl simt înfrigurat și-mi vine să-l închei la fermoar într-o parte și să-l matlasez.

Cum e paltonul Belleville, ce aparține colecției Medicine. Un model neizolat, cu căptușeală, confecționat din material cu lână (35%), o țesătură netedă, așadar. Gulerul e cel care care mă convinge să asortez acest palton cu rochia Tommy Hilfinger, fiindcă lasă să se vadă un pic și din textura rochiei. Mărturisesc că mie îmi plac buzunarele oblice, cu precădere și păpușa mea rusească a beneficiat din plin de ele.

Nu mai rămâne decât să mă încalț — și nu aș ilustra chiar acum, căci nu pot să mă hotărăsc care din cele două mărci să fie norocoasa, fiindcă ambele au încălțăminte comodă, fără toc înalt, cum eu prefer, căci sunt o colindătoare, îmi place să merg mult pe jos. Să adaug accesoriile potrivite (o geantă, o eșarfă, o brățară etc) și să ies la o plimbare nocturnă?

Medicine- Șal Inverness

Geantă Tommy Hilfiger

Medicine – brățară work in progress

Medicine- Pantaloni Artizan

Deși, uite că am uitat să-mi pun o pereche de pantaloni potriviți, mulați pe picior, căci vă spuneam într-un alt articol, anterior, că rochiile se așază mai bine pe mine cu un pantalon, dar mă abat uneori de la această regulă, punându-mi o pereche de dresuri ceva mai groase (100 Den), în niciun caz culori clasice, ci dimpotrivă, culori în contrast puternic, însă musai asortate cu eșarfa sau șalul, de exemplu.

Și, dacă intrați pe link-ul strecurat sub fiecare din cele două brand-uri, veți descoperi, cu siguranță accesorii pe gustul vostru.

Cred că modul în care ne îmbrăcăm și încălțăm azi, vine din acel ieri, al fiecăruia, plus ocupația noastră actuală, care ne cere un anumit tip de îmbrăcăminte (încălțăminte), potrivit cu mediul în care ne desfășurăm activitatea. Devenind actriță, stilul s-a așezat pe mine singur și nu l-am căutat eu în mod voit. Și nici croiala comodă, care oferă larghețe gesturilor, fiindcă asta presupune meseria mea: expresie în mișcare.

Tommy Hilfiger – cizme de iarnă

Exemplul de mai sus poate reprezenta o ținută de oraș și, astfel îmbrăcată, aș cutreiera bulevardele. Dar, de cele mai multe ori, îmbrac și încalț haine sau pantofi, mocasini, ghete, care ajută mișcărilor libere, fiindcă pe scenă se vede chiar și dacă chilotul te ține sau dacă dresul alunecă. Fața ta trădând disconfortul. Lucru care pe stradă, e mai puțin vizibil. Deși, chiar zilele trecute am pățit o năzdrăvănie cât mine de mare. Și, cu asta, închei!

Grăbindu-mă să ajung undeva și fiind în întârziere, mi-am luat o pereche de egări groși, am aruncat o rochie peste ei, mi-am luat un palton cu glugă — gen Medicine — și m-am pornit ca o furtună spre treburile urgente care mă mânau. Pe la parter, am simțit o răcoare bruscă. Pe la șale, ca să nu pomenesc acum alte locuri ale corpului meu, dosnice. Nu aveți idee cum e să mergi iarna cu pantalonul (colantul) în vine! Norocul meu a fost că rochia era destul de lungă, paltonul la fel, astfel că m-am bucurat numai eu de senzație, scutind alți ochi de priveliște. Ce se întâmplase? Materialul era elastic, alunecos și se tot rula; de calitate proastă, cred că se înțelege! M-a salvat croiala largă a paltonului, dar buzunarele oblice au fost adevăratul meu erou, căci mi-am băgat mâinile în ele și am ținut de colanți până la întoarcerea acasă. Desigur, din afară privită, părea că am purtat prea des o rochie cu crinolină sau că mă cred vreo ducesă și că am rămas fixată în acea expresie.

Aveți grijă, deci, ce vă cumpărați! Și, de unde! Pe o păpușă lucrurile stau într-un fel, de pe un om, câteodată fug!

SuperBlog 2016, Proba nr.22. Sponsor:

Notă: Ultimele trei imagini înfățișează ultimele trei păpuși confecționate de mine. 🙂

Ghid pentru călători speciali

1. Spre înțelesul lucrurilor aproape imposibile sau Ce Ne Duce

Fulgul de nea cădea. Venea ușor înspre noi, câțiva călători speciali, dar noi nu știam. Mi-am zis că, dacă începe să ningă azi, o să-l văd înainte să se topească pe obrazul altcuiva și că, dacă se întâmplă exact așa, vom pleca, dar cu mine ghid. Nu știu de ce fac asta, de ce nu mă încred mai mult, tot ce se întâmplă acum e ceea ce trebuie să se întâmple acum, iar gândul puternic, îndreptat către vacanțe speciale, e cel care ascunde sau scoate la iveală calea. Ca să înțelegeți și mai bine, uitați-vă la acest apus!

Un tărâm de vis, la câțiva kilometri de orașul Focșani, unde locuiesc: barajul de acumulare Călimăneşti, în apropiere de Mărăşeşti, un loc secret în care se întâlnesc pescarii împătimiți, care trăiesc pe uscat, dar în același timp, un loc cu un peisaj surprinzător. A fost să trec pe-acolo, pe lângă acel baraj și m-a vrăjit mirajul acelui apus, iar preț de o jumătate de oră am crezut că nu mai sunt, că am devenit chiar eu apusul. O imagine de care n-o să mă despart niciodată!

2. Spre înțelesul scopului sau Ce Ne Determină

Nu am ieșit aproape niciodată din patria mumă, doar de două ori, ambele până la frații bulgari. Prima dată, trei ore în nisipuri aurii — care mi-au intrat peste tot —, multe ore pe drum și mult câmp, din care îmi amintesc cum, odată ajunși și răpuși de aer, soare și foame, eu m-am certat cu chelnerul — în limba română! —, pe motiv că salata lor bulgărească, nu e bulgărească, fiindcă nu avea aceleași ingrediente ca cea românească, cu aceeași denumire. Așa, ca o paranteză, de câte ori zic „bulgărească”, mă gândesc la o bătaie zdravănă cu bulgări de zăpadă și atunci, dacă aș fi fost Crăiasă Zăpezii l-aș fi spulberat. A doua oară spre Bulgaria, am luat-o printr-un lan de porumb, ieșind din România și am ajuns pe o plajă aproape virgină, unde am prins, tot așa, apusul. Cred că și atunci tot trei ore am poposit pe tărâm bulgăresc, dar cum mă ustura pielea îngrozitor, arsă de soare, mi s-a părut că eram acolo dintotdeauna. Ar putea suna poetic, dacă nu mi-aș aminti durerea…

Atunci — și prima dată, și cea de-a doua oară —, a fost altcineva ghidul micuței noastre caravane, înființată ad-hoc, din Vama-Veche și, poate că nu ar fi trebuit să aștept atât de mult primul fulg…

3. Spre înţelesul a ceea ce ne ghidează sau Ce Ne Dorim în turism 

E indicat să ştii singur încotro s-o iei, care-i anotimpul potrivit sau forma de relief și, chiar limba care ţi se potriveşte. Indiferent că fulgul de zăpadă de la început ajunge sau nu pe obrazul tău, asta nu te face ghidul unui grup, ci este, momentan, doar un joc special al acelui grup, care mă include, un joc care-l şi particularizează, fiindcă suntem călători atât de diferiţi.

El pică, totuşi, în această poveste, pe obrazul meu, ca să mă autodetermin în faţa celor aproape ca mine şi îndată ce se topește, eu trebuie să rostesc o destinaţie. Ce nu ştie caravana mea e că eu am ales să mă ascund de zăpadă și ninsori (deși le iubesc), pentru o săptămână, în Portugalia.

Pentru apus, pentru că acolo se termină pământul și începe oceanul, pentru fado (cel cântat în cartierul Alfama și fado-ul cântat doar de bărbați, fado de Coimbra), pentru mersul pe jos, pentru arhitectura clădirilor, pentru fuziunea a două culturi diferite (maură, vest europeană), pentru vremurile când poezia a fost acolo mai influentă decât proza, pentru José Saramago, pentru cele 3000 de cuvinte care se scriu și se pronunță ca în limba română (ex: nesta casa, com um litro de vinho e um kilo de carne de vaca não se more de fome où de sede), pentru orașul alb de pe Tejo (Lisabona), pentru îngustele străduțe în pantă, pentru tramvaiele de epocă, pentru tramvaiul nostalgic Electrico, pentru Belém, pentru desertul tradițional de Crăciun — Bolo-Rei, pentru pâinea tradițională cu sardine, pentru água-pé (must), pentru…

Spre buna înţelegere a acestui ghid întru mișcare:

Voi lăsa particularităţile călătoriei mele acolo unde le e locul şi întâmplarea, mai exact în viitorul apropiat, în perioada 27.12.2016 – 03.01.2017, fiindcă, da, poți rătăci aiurea și să dai de locuri frumoase, dar parcă e mai înțelept să alegi trecerea dintre ani îndrumat de o echipă tânără, cum e cea a CND Turism, mai ales când alegi să petreci Anul Nou înspre cald, dinspre rece.

Și, dacă nu mi te alături acum în Caravana Iubitorilor De Apusuri, ca să petrecem Revelionul la Lisabona împreună, îţi poţi rezerva de pe acum locul tău special în călătoria ta specială prin CND Turism-Vacanţe Speciale (vezi pe site!), din Caravana Destinaţiilor Turistice: o vacanţă exotică, o călătorie în familie, una pentru luna de miere, un pelerinaj, un sejur, o călătorie de afaceri, un program Work & Travel în SUA, circuite cu avionul sau cu autocarul, oriunde, interne (România e atât de frumoasă!), externe, un pretext altfel pentru a petrece de Crăciun sau Revelion sau orice alt motiv de ducă. Și, cel mai important aspect, îți poți personaliza călătoria sunând la numerele de telefon 021 313 84 60; 0742 344 160; 0732 947 700; 0768 313 745 sau scriind un e-mail la adresa: office@vacantespeciale.ro. CND Turism află toate preferințele tale și bugetul pe care ai hotărât să-l aloci drumeției, apoi îți prezintă oferte turistice potrivite ție sau grupului tău, al cărui ghid ești, de ce nu, chiar tu!

surse foto (în ordinea apariției în text):
— 1, 2, 3 – arhiva personală (1- barajul Călimănești; 2-3 Bulgaria)

— 4 – Facebook

—5 -site-ul CND Turism

— 6 -panoramio.com. (Lisabona iarna)

SuperBlog 2016, proba nr.21

Detectivul Lou Peshte

UN ELEMENT SLAB TREBUIE ÎNTĂRIT

— Wu Xing știe! * Trei „furnici în copac„. Wu Xing știe! Două „pachețele de primăvară„. Wu Xing știe! O „salată cu urechi de lemn„…

Ridic, ascult, notez, închid. Huh, de o jumătate de oră nici că se mai oprește, îmi vâjjjâie capul. Încearcă numai să pronunți „Wu Xing „. De mai multe ori! Acum zi cuiva la ureche, în mod repetat, și urmărește-i expresia. Ai făcut asta? Cum e?

Mie mi se învârt cele cinci elemente**în cap. Și, tocmai azi sunt singur! Cineva are nevoie de ajutorul meu și eu nu am decât 3 indicii, despre care trag concluzia că știe Wu Xing ăsta. Toți chinezii sunt misterioși, cu tot cu numele și mâncărurile lor. Secretara mea mai are să-și facă operație estetică la ochi, în rest juri că e chinezoaică. Mi-a umplut biroul cu lampioane, iar pe perete mi-a atârnat un poem clasic a lui Zi Ping, inscripționat pe hârtie de orez: „Un element slab trebuie întărit/ Un element puternic trebuie slăbit/ Un element prosper trebuie controlat„. Poftim, metafizică chineză! Servește-te! Am o secretară, pe care nu mi-o permit, n-am mai avut un caz important de câteva luni bune și ea și-a găsit tocmai azi să-și ia li…

— Sunt aici, șefulețu’!

E Lina, secretara mea. De câte ori apare așa, lin, de nicăieri, mă ia cu furnicături. Exagerează și cu fondul de ten. Alb. Stă înfiptă în mijlocul camerei, ca un copac, cu brațele în vânt și gesticulează fără conținut — pe muțește, adică. Cred că a urmat un curs de pantomimă, habar n-am. Pe urmă se mişcă ciudat, de parcă i-ar mișuna furnici pe tot corpul. Dar e bine! E femeie și mi-ar trebui urechi lemn, ba nu, de fier să o suport: o plătesc puțin. Și locul ăsta îmi dă fiori. N-am plătit curentul de vreo câteva luni…

— E vreo grăbuță? Am fost să-mi iau pentru prânzuț niște pacheț…

— Fii bună, rămâi la pantomimă! Ia un pix și notează, avem un caz nou.

— Nu văd! Nu mai sunt lumânărele. Îmi dau demisiuța. Nu cred că te miră, oricum. Ce dacă plec? Pagubă-n ciuperci!

— Nu în ciupercuțe?…  Li-No, fii înțeleaptă și înțelegătoare! Îndată ce dau de firul acestei istoriuțe… ptiu… istorii, vom…

 Vom, ce? Na, că mi-am uitat gândul cu diminutivele ei. Eu îi zic Li-No, căci e înnebunită după mâncarea chinezească, după diminutive și „NU”-uri! Orice i-aș cere să facă, mai întâi mă refuză.

— Scrie!

— Nu!

Nu v-am zis?

— Li-No! Plizzz, plizzzz…

Ei nu îi place să mă milogesc în limba engleză — merge la cursuri de chineză! — și, așa ajungem înapoi, la dialogul inițial, nu înainte să își toarne vin în pahar. Din sticla mea.

— Gan-bei! ***Cine-i clientul? Numele!

— Cam bei!

—  Și mai cum? Cum se scrie?

— Ce?

— Cambei sau cum ai zis tu?!

— Cam bei! Despărțit. Ah! Ție îți ziceam. Nu e numele clientului. Habar n-am cine e clientul, dar trebuie să-l găsesc pe unul Wu Xing, el știe tot!

— Hmm… Se pronunță ca Wu…?

Nu am timp de sugestiile ei, sunt sigur că e cel mai important caz de până acum și trebuie să înțeleg azi despre ce e vorba. Mi-am băgat degetele în urechi. Ea gesticulează, a luat două creioane în mână, le încrucișează, apucă ceva imaginar cu ele și le duce la gură. Nu mai suport, deși e bună, e expresivă… Dar mă ține pe loc.

—  Nu e timp de pierdut! Trebuie să încep de undeva și el știe tot, tot, tot, înțelegi?!

— Păi, dacă el știe tot, de ce ne-a mai sunat pe noi clientul ?! Adică, mă gândesc că putea foarte bine să afle și singurel de la Wu…

— Nu mai pronunța! Îmi vâjâie capul îngrozitor!

— Poate n-ai mâncat azi. Vrei pachețele? De primăvară. Am patru, le împărțim! Sunt cu cărniță tocată mixtă, morcoviori, cepuță, săricică, spaghetuțe de soia, vărzuță albă, sosuț de soia, piperuț negru, condimentuțe chinezeşti, toate învelite în foiță de plăcintă. De câte ori le mănânc, mi se pare că sărbătoresc ceva, orice! Firul ierbuței, frunzulițele, mugurașii, ceruțul, soarele… Soarele nu are diminutiv?

— Ei, mușuroaie de furnici! Nu, mersi! Am un sandvișel la pachet: pa-che-țel de iarnă, nu vezi ce vu-u-u vijgălău e afară?

O ironizez de câte ori îmi dă ocazia, dar nu se supără. Oricum, Lina și-ar alinta până și poftele. Le-ar zice „poftilici”, „poftuluțe”, „poftișoare”, „pofticuțe”. Și-a subțiat vocea, sună metalic. De când a descoperit bucătăria chinezească, își umple coșul de gunoiuț numai cu cutii de carton… Stai așa! Wu Xing? Sună cunoscut. Posibil să nu caut degeaba, creierul meu îmi trimite semnale că știu numele, l-am mai văzut undeva scris. Dar, unde? Unde? Unde?…

— Îi dăm noi de cap acestui căzuleț, șefuțu’!

Desface cutia și mușcă cu poftă dintr-un rulou. Îmi place cum miroase, dar n-am mai gustat mâncare chinezească și nici nu mă văd mâncând. La câte mișună prin farfuriile chinezilor… Măcar nu am de așteptat mult, pachețelele astea de primăvară se mănâncă cu mâna. Mă încearcă un gând: când vor mânca chinezii cu lingura, ne va paște foametea.

[…]

UN ELEMENT PUTERNIC TREBUIE SLĂBIT

O jumătate de oră mai târziu, în Mega Mall, Pantelimon.

Nu arăt a detectiv, m-am deghizat, Lina mă secondează. În timp ce așteptam să termine de mâncat, mi-a zis că Wu Xing ăsta, pe care îl căutăm, se pronunță la fel cu numele locului de unde își ia mâncarea chinezească, așa că am hotărât să începem de aici. E un caz greu, foarte greu! Nu știu nici măcar cine e clientul. Lina zice că, să nu batem la ochi, trebuie să comandăm ceva. Habar n-am ce să îmi comand, mi se pare că toate mișcă. Dar, trebuie s-o fac! Curaj, Lou! Scot hârtia pe care mi-am notat indiciile clientului. Cer un meniu.

Toate cele 3 indicii se regăsesc în meniu. Perfect! Îmi simt urechile arzând, cum arde lemnul în sobă. Sunt sigur că voi găsi un răvaș în mâncare, care mă va conduce spre alt indiciu. Sunt un detectiv bun, simt că sunt pe drumul cel bun!

— Șefuțu’, ce luăm?

Comand.

— Trei furnici în copac, două pachețele de primăvară, o salată cu urechi de lemn!

— Parola!

— Ăă…

— E aceeași cu cea care se spune prin telefon, ca să obțineți reducerea de 10%. Astăzi dimineață am avut o defecțiune la una din liniile telefonice și acum ne revanșăm pentru cei ce n-au putut să comande în acel interval și să beneficieze de reducere. Aveți parola?

— Wu Xing… ăăă… știe?!

Am spus cu jumătate de gură. Ceva îmi scapă! O doamnă drăguță se apropie de mine și mă întreabă dacă totul e în regulă.

— Pare că nu ați mai mâncat niciodată mâncare chinezească, e-adevărat?

Mă uit la dânsa ca la un soare. M-a ghicit. Nu pot să deschid gura, capul îmi înflorește, câteva păsări îmi ciripesc în cap.

— Sunt Marketing Manager WuXing, Diana Soare! ****Și-mi pune în palmă un răvaș. Îl deschid, citesc:

Mi se învârte pământul sub picioare, sunt o furnică și piciorul lui Dumnezeu mă strivește. Dumnezeu e chinez azi! Unul din numerele de telefon e aproape indentic cu numărul meu de telefon, o singură cifră le diferențiază. Deci, nu există client, nu există caz și totul e doar o încurcătură?

— Comanda dumneavoastră e gata!

Apare Lina. Lin! Nu știu unde a dispărut în tot timpul ăsta. Nu e singură, e urmată de încă 5 oameni. Toți par chinezi. Mă uit în luciul sticlei care desparte restaurantul de celelalte. Pare că și eu mă transform. În chinez.

— Șefuțu’, ei sunt prietenuții mei și vor mânca ce ai comandat. Tu ia-ți ceva mai blând: un orez!

— O, Li!*****

UN ELEMENT PROSPER TREBUIE CONTROLAT!

*parola pentru comenzi telefonice, discount 10%

** traducere Wu Xing— cele 5 elemente (chinezești) ale lucrului bine făcut: calitate, promptitudine, încredere, constanță și onestitate.

*** traducere din limba chineză: Noroc!

**** Pe doamna Soare am cunoscut-o în primăvară; a fost prima dată când am mâncat cu bețe; mi-am luat bețe, ca să exersez; până la acea dată nu mai pusesem gura pe mâncare chinezească; am ales „furnici în copac”, pentru denumire.

Gala SpringSuperBlog2016 -fotocredit: Albert Budică

***** prescurtarea numelui meu, Olimpia

Bețele mele

SuperBlog2016, proba nr.20. Sponsor:

Cheia

— Se întâmplă că, dacă am nevoie de apă, ea cade, cum dacă mi-e foame, mănânc. Şi, dacă mi se arată numai o broască, făuresc îndată o cheie, am conchis eu pentru sine, un sine pe care îl percep adeseori ca pe singurul meu spectator și, care mă face să mă simt eu, cea adevărată.

Adevărul e că nimeni nu e adevărat (!) și nici prea sigur de sine, până nu află ce anume îl face să vibreze întru îndestulare; de orice tip! Poate fi un alt om, un loc anume — hotel Domenii Plaza (Residence Hotels), că tot mă aflu încă aici —, un obiect, precum la fel de bine poate fi un fel de mâncare. Undeva, în acest moment, în această lume, poate că un om îți pregătește un alt munte de urcat sau o prăpastie, un altul se află în contemplare, într-un muzeu. În altă parte, poate nu departe de adultul ce își amintește de copilărie strângând în pumn un soldățel de plumb, altul poate că gătește cuiva cel mai bun fel de mâncare făcut vreodată. Desigur că acestui boutique de vibrații i se pot alătura oricând altele, dar dacă ar fi să alegi un moment din cele exemplificate, pun rămășag că ar fi acela ale cărui vibrații ating orice muritor: cine n-ar vrea să guste din cel mai bun fel de mâncare gătit vreodată?

Se poate întâmpla să fie la doi pași de tine și să nu știi? Desigur, aromele pot spune multe și te-ar putea duce de nas, dar cum știi că acela e cel mai gustos fel? Îl guști, normal! Dar, ca să ajungi la el, nu trebuie să te pornești într-o călătorie, având unic scop acest curios demers?

Slavă, Domnului (ăla pofticios la merinde) că sunt într-un loc cu bucătărie proprie, bio, așa încât demersul meu de azi e minimal: cer cât mai multe farfurii cu mâncare și mă las la cheremul  simțurilor stomacului, papilelor gustative și, în cele din urmă, la cel al creierului meu.

— Mama, mama… Mai dulează mult? Ajungem în culând? Ce autobuz afulisit, melge ca un melc! Mama, șofelul știe că mă glăbesc? Mama, timpul meu e același cu timpul lui? Eu cled că timpul lui a lămas tale în ulmă. 

Evident, creierul meu, pomenit fiind, a selectat o amintire care i-a convenit: aveam vreo 3-4 ani și îmi era o foame de lup, chiar dacă dialogul poate păcăli că e vorba de o Scufiță Roșie. Uităm de scufiță (sub care sunt roșcată) acum și ne întoarcem la farfurii, că acolo rămăsesem —  între timp bucătarii au așezat în ele ce și cum s-au priceput ei mai bine și-o să vedeți și voi, căci vreau să fac din asta un moment unic, special, extrem de particular, chiar dacă sunteți invitați. Nu mai mult de 80 de doritori, că atât permite decorul. Știu că ambianța poate momi pe mai mulți, dar nu vă îngrămădiți, puteți rezerva pe rând, orice motiv de celebrare ați avea: botez, nuntă, zi onomastică, petrecere corporate etc. Sau numai pentru voi, tot restaurantul, un vis cum numai un film american îl poate sugera și acu eu, împrumutând ideea. La care jinduiam, jinduiesc, sper că nu voi mai jindui!

Chiar de v-am invitat, vă țin numai la fereastră, v-ați prins!

— Sper numai să nu se ia curentul!

O voce, nu identific exact încă a cui e, dar nici nu cred că e foarte important.

— Avem generator, sare imediat specialistul PR al Residence Hotels,  Georgiana Mihăilă!

Promptitudine! Gata, au sosit farfuriile, pianina cântă, timpul de așteptare l-am umplut, mesele sunt decorate.

 Serviți, POFTĂ bună!

Acuma, că le (și) vedeți, sper să înțelegeți că  latura mea poetică bălește, la rându-i. (Nu că mi-ar cere cineva, în mod explicit registrele. În care scriu!)

După ce v-am pus în fața acestei situații numai în contemplare, mă simt obligată să nu vă las așa. M-ați urmat în această călătorie culinară — și o să vă spun că pătrundem într-un restaurant bio din București, care se numește Citroniers.

Hotel Domenii Plaza are restaurantul lui! Dacă ați zăbovit „În luxul toamnei”*, accesând link-ul de sub primul paragraf, știți deja de ce și cum m-au purtat pașii (și alte dantelării) până aici, iar acum sunteți chiar în miezul desfășurării acțiunii, ca un martor tăcut, inactiv, dar având ochi pentru acest alb în care scriu, acum extrem de înviorat (privirea în farfurii!) și prindeți din zbor și motivul pentru care am rămas. Poate atinsă de vibrațiile celei** ce-a locuit în fosta casă, transformată acum în hotel de tip boutique*** sau poate pentru că, dacă aș avea posibilitățile financiare necesare, ele nu m-ar îndepărta de natura mea de călător curios, mereu în aflare și aș alege huzurul locuirii într-un hotel de tip boutique, oriunde aș merge. Și eu, trebuie să mărturisesc acum, numai aș merge, m-aș tot duce în toată lumea. Învârtindu-mă!

Dar, uite că îmi vine acum în minte un amănunt căruia nu îi dăm importanță, atunci când privim: celebrarea bucuriei ****din propria farfurie. Și, dacă ar fi să sparg acum farfuria (cuvântul!), aș zice că „furia” stomacului n-are întotdeauna un „far” care să-ți arate câte și cum se pot așeza, întru degustare. Eu una, nu cred că există decât limita aceea a expresiei „gusturile nu se discută”, căci nu toți gustăm la fel. Ține de numărul papilelor gustative, care apropo, aceste formațiuni ale limbii se pot observa cu ochiul liber, dacă ne punem pe limbă colorant alimentar, fiindcă ele nu se colorează și, cu cât limba e mai roz, cu atât mai mult poți simți infinite gusturi. (Invitație la joc, chiar!)

Când asculți o muzică, oarecare, se poate întâmpla să nu-ți placă decât vibrația ei și să nu-ți placă cântăreața, așa că nu vreau să mai rătăcesc în cuvânt și mă întorc la vasele mele. Sau veselele?

Eu merg la restaurant, de obicei, și comand mămăligă cu brânză. Atât îmi e pofta atunci și cred că și genul. Nu că nu îmi place să încerc denumiri sofisticate sau că nu apreciez creativitatea în bucătărie (cuvântul ăsta mă sparge pe mine, că dacă l-aș sparge eu… )

Dar, uneori presimți ura (acreala, sarea, piperul etc) bucătarului, de ce să nu fim… precauți. Dacă viața îți dă o lămâie, fă-o limonadă, zice o vorbă. De duh!

Eu, Oli, monadă acestui discurs, am să închei cu altele, care nu conțin zahăr — fără a considera că s-a sfârșit această călătorie întru artă gastronomică, căci, undeva, pe 10 Decembrie, eu și alți superblogări vom asista, după Moș Nicolae, la premierea creativilor acestei competiții, în cadrul Galei SuperBlog, găzduită de Rezidence Hotels. La Sala Victoria, a hotelului Arc de Triomphe, iar petrecerea de după premiere va fi în restaurantul hotelului, Oliviers. Au același meniu! Diferă modul cum sunt decorate (și hotelurile, și restaurantele) și etajele unde sunt amplasate, căci Citroniers e la parter, Oliviers e la etajul întâi (fiecare în hotelul lui!)

Arc de Triomphe e încă unul dintre cele 4 boutique-hoteluri de patru stele, ale lanțului Residence Hotels. La Conac, al treilea, se află tot în București, iar cel de-al patrulea, Les Mandariniers, este situat pe Riviera franceză, în Hyères les Palmiers.

Cum eu mă voi bucura de premiul oferit (o oră de jacuzzi și una de saună) în cadrul competiției, pe care mi l-a adus punctajul la cealaltă probă (în concursul SuperBlog, încă în desfășurare) a lanțului hotelier Residence Hotels, fiți siguri că voi intra și în bucătărie, nu imaginar, ca acum. Abia atunci o să pot aduce o mărturie veridică despre gust, că despre imagine, galeria foto vorbește singură. Și nici pianina nu cântă încă! Dar poate începe să cânte, de ceri!

Cel mai bun fel de a vorbi despre mâncare, în general, e acela în care farfuria e linsă la sfârșit. Iar momentul meu în acest restaurant va fi unic, dar încă e în pregătire, nu e momentul lui: vreau să iau măcar micul dejun singură! Eu, singura răsfățată și restaurantul gol. Măcar până când înghit tot ceaiul din cană! (Sper să audă cine trebuie să audă.)

Se întâmplă că, dacă eu am nevoie de un moment special în drumul meu prin viață, știu unde să poposesc. Și cum, ca să îmi tihnească! Pe urmă zic și altora, ca să le priască și lor. Sper ca acolo, la Oliviers, să găsesc felul (de mâncare!) cel mai bun din lume! Din lumea mea, evident, fiincă altfel n-ai cum raporta, decât la propriile exigențe.

În lumea asta largă sunt multe arte, din care, cea a scrisului mi-e hotel (micuț, cum e cel de tip boutique) în sensul că nu trăiesc din asta. Dar, cred că mi-ar fi plăcut să pot dărui (sau lua) stele***** restaurantelor, hotelurilor din lumea asta, vizitându-le incognito și fiind un soi de critic, metodă care, la noi în țară nu e atât de implementată, ca în alte țări: stelele se capătă pe cu totul alte considerente, nu intru acum în amănunte.

Ca să vedeți că nu vorbesc aiurea, sper că din fotografiile de mai jos reiese bucuria mea de-a așeza puțină brânză, cașcaval, măsline, ardei roșu, nițel pătrunjel etc. (Ăla e un fund de pisică neagră, da!). Povești pe pâine.

Eu celebrez cu bucurie… ! Citroniers, Oliviers CELEBREAZĂ CU BUCURIE… Pentru suflet, o poveste într-o farfurie! (Da, știu cum sună, de aceea nu e pic de carne pe felia de pâine! ;))

(Va urma – după Moș Nicolae!)

PS: Până atunci, dacă sunteți din București și, nu mai aveți răbdare să termin povestea, mergeți și încercați voi propria voastră bucurie!

* titlul textului către care conduce primul paragraf

** scriitoarea Doina Uricariu

*** hotel mic, potrivit călătorului curios

**** trimitere la motto-ul Residence Hotels

***** cele care indică categoria

SuperBlog 2016, Proba nr. 19. Sponsor:

De jos. În sus!

Un’ se uită omu’ prima dată la alt om? Nu pe stradă, că acolo avem multe alte opțiuni. Acasă la om, în vizită. Din întâmplare, că nu știai decât că ai ieșit în oraș și rămâi încălțată. Dacă ai răspuns în gândul tău că, „în ochi”, eh! Ar fi ceva! Dar…

Intri, te descalți, te invită omu’ în sufragerie, te invită să șezi pe fololiu și tu, neștiind că o să te mai descalți și altundeva, nu ți-ai luat niște șosete ca lumea că, deh, le ții de bune pe alea de acasă! Ca pentru situația de față. Atunci, te așezi într-o poziție ciudată, deloc confortabilă, degetele le ții chircite, sub talpă. Cât se duce gazda să-ți facă o cafea, răsucești vârful șosetei și-l bagi între degete și îți revine pe urmă zâmbetul. E larg, din ce în ce mai larg. Mai larg chiar decât găuroiu’ din vârful șosetei.

Revine, se uită mirată la tine, o izbește zâmbetul tău. Cum naiba, că doar te-a lăsat singură în cameră?! Șosetele tale arată aproape noi, noroc că sunt lungi și ce a stat pe gleznă nu se-agață de nimic, nu se freacă, fiindcă porți, în special, pantaloni colanți. Vrea să îți pună ceașca de cafea în față, pe măsuță, tu te precipiți, nu vrei să se aplece prea mult — o ții la distanță de șosetele tale — te ridici să i-o iei tu și… Ce? Erau albe? Acum sunt cafenii. Șosetele tale! Și ude. Și gazda se oferă să îți dea o pereche noi, că doar tocmai ce ți le-a stricat pe ale tale.

— Am unele noi-nouțe, nepurtate. Ți le dau cu tot dragu’, ca să-mi scuzi neîndemânarea! Ia-le! Sunt două seturi, poți să le porți combinate. Ar fi exact în stilul tău!

Șosete Medicine. Gazda, drăguța de ea, ar fi în stare să te descalțe și să-ți ruleze chiar ea șosetele. Ca o soră… medicală. Ți le scoți pe ale tale, le faci șomoiog hocus-pocus și vrei să ți le bagi prin buzunare, dar:

— Le arunc eu!

— Ba, eu! zici tu, că doar nu vrei să vadă cât erau de destrămate. Gazda cedează, se duce să mai facă o cafea, de data asta, când revine cu cafeaua aburindă, o lași să se aplece până dă cu nasul de noile tale șosete. Zâmbetul tău e justificat acum, n-o mai miră pe gazdă, se bucură că nu te-a opărit. Până când pleci de acolo, începe să-ți povestească de Answear.ro, locul unde le-a găsit și, până la plecare te mai capeți cu un set, că gazda și-a luat îndeajuns de multe, încât să dea și la alții.

NANUSHKI,  șosete HOLY COW? Nu fi paranoică, ce dacă ți se zice Oly?! Nu e niciun mesaj ascuns și, chiar de ar fi, parcă ce, contează? Ai acum trei perechi de șosete noi!

Adevărul e că eu stau bine la capitolul „stil personal”, nu stau bine deloc cu șosetele! Nici cu chiloții și sutienele, fiindcă dacă ești femeie știi că, oricât de multe desuuri ai avea, tot nu îți ajung.  Dar, în acest caz, nu te poți duce la om în casă, să te dezbraci și să rămâi în chiloți și sutien sperând să verse gazda ceva pe tine, ca să te alegi cu unele noi. Deși, nu e o idee rea… Mnuo!

Nu e vorba că nu ți le-ai cumpăra tu, dar, prin alți oameni poți să dai de acel loc unde stau și așteaptă să-ți bagi tălpile în ele, șosetele care vorbesc cel mai bine despre felul tău de-a fi! Nu că nu știam de Answear.ro! Da’, nu tre’ să știe gazda noastră (de mai sus) asta.

Eu mă îmbrac întotdeauna de jos în sus. Pun întâi șosetele și pe urmă restu’. Cu mila (unitatea de măsură, nu celălalt înțeles)!

Dintotdeauna m-am remarcat prin faptul printre nămeți că, iarna, eu mă îmbrac foarte colorat, mai mult chiar decât vara. Și eu nu pot pronunța măcar cuvântul „iarnă”, fără să mă gândesc la șaluri sau eșarfe. Colorate, bineînțeles. pe care le asortez cu… șosetele, exact!

Dacă aș fi poetică (acum!), aș zice că fac asta ca s-o îmblânzesc. Nu ăsta e motivul! Dintotdeauna am avut un stil propriu și, dacă ar fi să mă identific ca stil cu vreo colecție de pe Answear.ro, aș alege Colecția Medicine. Cu ochii închiși!

E de-ajuns să vă uitați la cum se îmbracă mama, ca să meargă la biserică, ca să mă credeți pe cuvânt!

Pe mine mă scot din casă (repede!) șosetele! Cumva e și firesc! Dacă jos am ce-mi trebuie, sus mă fericesc destul de repede! Și, dacă vă mai zic că:

Până mâine, 17 Noiembrie! Ei? Cine n-are șosete, să-și cumpere! Cine are, să mă invite la o cafea…

SuperBlog2016, Proba nr.18. Sponsor:

Interviu cu un fumător notoriu

(În scenă e fum. Decor: un bong* — borcan zburător — gigant. În sală, un singur spectator. Muzică rock, pentru atmosferă.)

FUMĂTOR: (în gol)Hei, hai, hou, uou, iuhu, hihi, hehehe, zblong, zbling, iamiam, miaumiau, hamham, caramba, iaia… (Primul contact cu necunoscutul) Vreți un fum?
REPORTER: Nu fumez! (Scoate din buzunar o bomboană învelită în celofan. O suge.)

(Pauză de acomodare)

F: De-a lungul timpului m-am remarcat numai prin fumat.
R: Vedeți ceva de fum?
F: Numai când fac rotocoale.
R: Nu păreți pe lumea asta.
F: De fapt, nu sunt de pe lumea asta. Sunt destul de extra-terestru.
R: Cum ați sosit pe planeta noastră?
F: Printr-o cezariană. Mi-am zis că e prea mult ca mama să fie prima femeie căreia o să-i văd…
R: Încetaţi! Eu sunt aici să iau un interviu unui fumător…
F: Sunteți unde trebuie!
R: (neîncrezător) Mama dumneavoastră e…
F: Vreți să mă înjurați?!
R: Nu! (iritat) Dar acum, da!
F: (zâmbind) Vă rog!
R: (stăpânindu-se)… De ce scoteați sunetele acelea adineauri?
F: Mi s-a părut că sunteți de pe altă planetă.
R: Eu?!…

(o vreme tac; fum din ce în ce mai dens)

F: Mai sunteți aici?
R: Nu mai fumați și o să mă vedeți!
F: N-aș mai fi notoriu, iar prezența dumneavoastră aici nu ar mai fi justificată.
R: Și acum e justificată?!
F: Da. Vreți să fiu altcineva? Sunt cum sunt eu de obicei.
R: (ironic) Nu vă sfiiți!

(trece prin scenă un scenarist**)

F: (același joc cu sunete) Hei, hai, hou, uou, iuhu…
R: Cine e?
F: Un scenarist. Nu are inspirație momentan. Ce-i drept, s-a cam scris tot în materie de science fiction.
R: E normal?
F: Eh, cine mai e normal?!
R: Întrebam dacă e normal să treacă prin scenă.
F: (zâmbind) E incredibil câte se pot întâmpla!
R: Nu știu unde am nimerit, dar e mai tare decât dacă mergeam la cinema, la un film.
F: N-ați văzut nimic încă! Ăsta e doar trailer-ul. (proiecție în mintea fumătorului)

F: Vreți un fum?
R: Eu nu… (înțelegând că îi scapă ceva) Ei, la naiba, de ce nu? (trage un fum zdravăn)
F: Aveți potențial, n-ați tușit!
R: Să rămânem în pieile noastre!

(Spectatorul aplaudă)

R: De ce aplaudă? Înțelege ceva?
F: E expert în lingvistică.
R: Ba, e actrița Amy Adams! 
F: (în șoaptă) Fii atent aici! (tare) E Dr. Louise Banks***!

(Scenaristul trece prin scenă fericit! Țopăie.)

R: (distrat) Ce nebun!
F: Ce nu face un om pentru pasiunea lui…
R: După, o să îi iau un interviu. Și actriței!
F: Știi limba?
R: Păi…
F: Te tachinam. Uită-te la noi: vorbim aceeași limbă?

(Se întețește fumul. Bong-ul clocotește.)

R: (paranoic) Ce-i asta?
F: Stai liniștit! Oricine ar mai sosi, știu exact ce îi trebuie!

(aplauze)

R: E mișto să fumezi!…
F: (oftând) E interzis.
R: Aoleu!
F: N-ai văzut că toți fumează în filme?
R: Dar noi suntem reali…
F: Nu! Suntem teatrali. Teatru absurd.
R: Ai observat că ne tutuim?
F: (arătând spre bong) Dezinhibă… (privesc amândoi în gol)

R: Unde rămăseserăm?
F: Nu contează. Continuăm de aici!
R: Crezi că există extratereștri? Sunt printre noi?
F: Sper că-s atât de inteligenți încât să nu.
R: Să presupunem că apar extratereștrii acum. Ce le-ai zice?
F: Cine-a fost primul traducător? Din ce limbă a tradus? Cui? De ce?
R: (scoate telefonul, caută pe Google)…
F: Au un mesaj? De ce îl trimit personal?
R: Doar nu or să posteze mesaje pe pagina lor de Facebook?

(intră iar Scenaristul)

F: (ironic) Nu! Vin 12 nave, stau în aer și așteaptă să găsești tu, omul, soluția.
R: Chem armata…
F: Ai nevoie de un erou…
R: Lingvist…
F: O femeie!
R: Dar, surpriză! Extratereștrii nu au…
F: Corp.
R: Au!
F: Au, prostule, pentru că așa îi proiectezi tu! Au ochi, nas, gură, au mâini, fac sex. În ce limbă?… Dar, vor pace?

(Spectatorul aplaudă)

R: (exaltat) Îi primim cu muzică rock!… Au coborât?
F: Asta e întrebarea. Dacă sunt inteligenți, nu coboară!
R: Mi-ai zis „prostule”?
F: Da. Fiindcă ne-am împrietenit.
R: Stau ca pasărea în văzduh?****
F: Tu? Cred și eu!
R: Ei!
F: De ce ar coborî? Ce ar găsi interesant aici?
R: Brâncuși!

(Trece, din nou, scenaristul. Își notează ceva. Rămâne în scenă)

F: Îi inviți la Masa Tăcerii.
SCENARISTUL: (apropiindu-se; arătând spre bong) Pot ?… Cred că știu de ce vin extratereștrii! (râde) Bine, tot pe tărâm american. (râde)
SPECTATORUL: Eu nu am înțeles!

(Toți trei îi fac semn să se urce pe scenă și să tragă un fum)

R: (spre Fumător, râzând) Cumințenia pământului, cred că știu ce le-ai da tu (arătând spre bong): dezinhibă și împrietenește! Dar, dacă extratereștrii ar veni în acest Noiembrie…
TOȚI: (declamativ, în acelaşi film) Noi toți i-am trimite să vadă ARRIVAL! Dramă &mister.

Din 11 Noiembrie 2016, în Cinematografe! Prin:

Informații despre film găsiți pe pagina InterComFilm Facebook.

* bong, bonguri s. n. (tox.) 1. instrument de filtrare a fumului de canabis; pipă cu apă. 2. trecerea fumului de canabis printr-un lichid de filtrare.3. interj. Cuvânt care imită un sunet adânc și prelungit ca un ecou. – Onomatopee (sursa: dex online)

**scenaristul filmului Arrival/ Primul Contact, Ted Chiang

***personajul interpretat în film de Amy Adams; Dr.Louise Banks e lingvist.
****trimitere la faptul că forma navetei din film seamănă izbitor cu sculptura „Pasăre în văzduh” a lui Brâncuși.

Nota autorului: Textul e ușor extraterestru. Ca să-l scriu, nu am folosit alt stimulent, decât cheful meu de joc și de joacă, actriță fiind (de teatru). Fumatul dăunează grav sănătății! Teatrul, nu! Dacă într-o zi ar apărea extratereștrii, sper că unicul motiv ar fi să ne reînvețe pacea: oamenii au inventat războiul! Eu aș ajuta restul lumii prin ceea ce cunosc despre om, prin natura profesiei mele. Fiind și profesor de actorie, cunosc ceva metode naturale (altele decât sugerează textul de mai sus) pentru dezinhibare, prin joc. 🙂

Până una alta, mergeți la Cinema să descoperiți cum s-a descurcat omenirea cu sosirea extratereștrilor (și) de această dată!

SuperBlog2016, Proba nr.17: „Cum comunici cu necunoscutul”

Sare roz

Noapte de noapte, mi-am luat câte ceva de (la) suflet sau mi-a fost luat și o spun așa, în incertitudinea asta, fiindcă nu știu exact cum (ți) se ia, când și de unde. Dar, diminețile știam deja că, dacă rupi din ceva-ul ăsta invizibil, o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e și nici până unde se (va) întinde și nu s-ar cunoaște că se împuținează.

Alături de camera în care bunica își așteaptă împăcarea — și, o face cu naturalețe și cu zâmbetul ei rar, ușor ironic — o cloșcă cotcodăcind. A căzut(cloșcă) în aceeași zi când Ilenuța mea, vrând să-și mai plimbe oscioarele, s-a prăvălit pe pământul umed din grădină și-a zăcut acolo până i s-a auzit strigătul. De-atunci, a murit de trei ori, dar s-a întors. De-atunci îmi zice câte un cuvânt pe care nu mi l-a mai zis, câte o poezie ori vreo istorie de-a ei, însoțită de ilustrăți*. De-atunci o țin în brațe, o hrănesc cu lingurița, o șterg la gură ca pe un prunc.
— Nu știu ce se întâmplă cu mine!… Ce-am ajuns! îmi zice cu glas stins.

De sub cloșcă, sâmbăta asta ar trebui să iasă pui. Alături, pe patul bunicii mele, însă, cel mai probabil gol, va mai fi doar urma celei ce-a fost: un puternic miros cu iz de acetonă, semnul deshidratării. O privesc pe furiș, din locșorul ăsta umbros, unde m-am retras să aștern rândurile astea pentru… chiar așa? Pentru ce? Nu știu… nu știu…

Poate întru veșnicie?

[…]

Nu știi niciodată cu cine se poate împrieteni un copil, dar eu am știut — de îndată ce am priceput ce-i cu iubirea necondiționată — că Ilenuța Maxim va fi prietena mea pentru totdeauna și de aceea, penultima săptămână din acel Mai, florarul care-aduce viață și tiz cu  „mai”-ul de aduce prelungiri, a fost nesuferită. Nici nu avea cum să fie altfel, ea m-a crescut! Cu dragoste, cum niciodată nu avusese nici măcar pentru copiii ei, cu produse de bază, cu vorbele și povețele ei. Ține minte, sănătate pentru un trai lung! 

Bunică-mea și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul: 88 de ani; adică două infinituri, precum le-a titluit ea. Înainte cu puțin să se îndrepte în moarte a cerut o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin și să miroasă o floare, de parcă, plecând, ar fi vrut încă să ne îndrepte pe noi, cei încă strâmbi întru ponderare, întru cum se trăiește mult. A făcut-o mereu, răspicat — nu mai mânca aia, nu mai bea aia! — și a făcut-o și atunci, în ultimul ei ceas, ceva mai subtil, metaforic, dar simplu și, numai cuvintele, singure, nu pot dovedi nimic, dar în mare liniște, fără prea multe tânguieli și în împăcare.

Cine a crescut cu bunicii de atunci — am 43 de ani —, știe și prețuiește severitatea aceea în ceea ce privește poftele copilăriei (omenești, cum altfel?!), când, oricum, se crea, adesea pe tăcute — fără avertismente televizate —, un teren deschis sănătății și, implicit vieții, prin moștenirea unui mediu sănătos în care să poți crește voinic, din urmaș în urmaș, în care roadele pământului creșteau și ne îndestulau, pe toți, natural. Am ascultat-o pe bunica până m-am mutat la oraș, iar traiul la oraș, nicio surpriză, a anulat jumătate din „rețeta” bunicii, care conținea mici mofturi, mari ceasornicării și foarte multă apă, mereu răcoroasă. Ceasornicării, adică mesele fixe, peste care, dacă aș fi sărit, n-aș mai fi primit moftul, care se poate ghici ușor: desertul.

Desigur că, pe lângă apa din fântână, am mai gustat-o și pe aceea din zăpezi topite, deși i se dusese buhul prin sat că ucide, dar, fac aici o paranteză câmpenească: Iată-mă, ‘s vie!  Și oamenii, de ce să n-o spun, erau pe-atunci atât de siguri de viață.

Fiecare strop de apă e o minune! Și sarea ce îl completează în ochiul meu acum, întoarsă cu fața înspre trecut poate că nu e tonul cel mai potrivit. Dar, cursul vieții mă obligă să mă apuc de bărbie și să mă întorc și acolo. În prezent… sau încă nu?!

[…]

Primul produs Sano Vita a fost sarea roz de Himalaya. Nu în istoria Sano Vita, de la 1995 încoace! În cea a mea.

Când am cumpărat-o, i-am  arătat-o bunică-mii și ea — doxă de geografie și cunoscătoare a tuturor capitalelor lumii — mi-a zis, șugubeață: Cine-a fost pe Himalaya să adune sarea aia? Un alpinist, i-am răspuns eu, fără să șovăi și surâsul mi s-a dus în colțul gurii exact așa cum îl furasem de la ea, din naștere, ca semn distinctiv!  Sarea nu am cumpărat-o pentru că m-am deșteptat brusc întru sănătate curată, ci pentru poetica denumirii ei: sare roz? Nu e un pic ironic? am gândit. Sarea, în poetică și nu în bucate, trimite împreună cu amarul, la părțile, bucățile trăite pe o lamă de cuțit, înspre aspectele neplăcute ale vieții.

Eu am o înfățișare robustă, rubensiană — cum ar spune poeții — și, n-ai zice că mă topesc sensibilitățile într-atât, la o primă vedere. Înfățișare cu care m-am împăcat sufletește vreme de 40 de ani, fiindcă de mică am avut un surplus de greutate, nu neapărat urmare a apetitului culinar. Ca să mă identific mai mult cu metafora interioară, care sunt(! )— nu numai în ochii altora —anul trecut am hotărât, pentru trup, să mai scad din/în greutate, demers care s-a și concretizat: în 4 luni, trei de vară și una de toamnă, cam 15 kilograme.

Să ne înțelegem, eu nu duc o viață sedentară, actoria — și pasiunea, și profesia! — îți mănâncă zilele, fiindcă nu miști doar gura, ci și corpul. Mult! Însă, de când sunt actriță am descoperit peste 10 feluri în care să mă omor încet, dar sigur!

Așa încât, un fel de imbold lăuntric mi-a trimis un gând! Și, iată cum, ce n-a reușit ploaia de gloanțe din gura apropiaților, a lumii ș.a.m.d., a reușit-o voința! De-o vară, adevărat! Și semințele, tărâțele, băuturile Sano Vita, pe care le-am descoperit treptat, nu chiar din prima lună. În primul rând, un prim pas a fost să renunț la zahărul amestecat cu apă, pe care-l numim generic  „suc”, dar eu îi zic acum, fără ocol, otravă și am descoperit pulpa de aloe vera.

Și încă un secret, băutura pe bază de aloe verde cu pepene!

Ambele sunt suplimente alimentare și nu conțin zahăr! (Atenție, 50 ml/zi, în apă/ /sucuri naturale! Eu le-am consumat ca atare, fără să le amestec cu nimic, pentru detoxifiere). Dacă credeți că am renunțat la dulciuri, credeți! Dar ia cercetați voi în rafturile Sano Vita din supermarketuri! O să descoperiți biscuiți, napolitane și, preferata mea, ciocolata: Tableta cu Carob.

Nu știu cum vă sună vouă „carob” — pudra de roșcove, care e un înlocuitor de cacao —, dar eu, ca rob al ciocolatei (sănătoase!) mă declar pentru eternitate.

Ca să dau cele 15 kilograme jos, nu am făcut foarte mult efort, decât că mi-am schimbat cât de cât obiceiurile alimentare, eliminându-le aproape în totalitate pe cele  nocive — încă fumez și chiar și acum, când scriu —, adăugând produsele sano și, nu în ultimul rând, un ultim truc: am dansat! Uneori și  2-3 ore din zi și nu neapărat într-un loc: așa m-am mișcat prin casă, am dat cu mopul, am șters covoarele, am spălat vasele, am întins rufele etc. Am băut mai multă apă, am mâncat de trei ori pe zi — eu săream peste primele două și o mâncam pe-a treia —  am mușcat cu poftă mere verzi, iar o banană verde în fiecare seară, înainte de a vedea steluțele verzi aducătoare de foame, dar și de somn e ceea ce mi-a ajutat digestiei, ca să nu adorm cu stomacul plin și să văd cai verzi pe pereți.

Un aspect foarte important pentru sănătate, și fizică, și mentală, cred că este culcatul înainte de ora 23.00. Peste care mai sar din când în când, căci sunt o ființă preponderent nocturnă, când vine vorba de scris. Trebuie să mai precizez că eu nu mă omor după produsele pe bază de carne, dar nu mă declar nici vegetariană. Iar pâinea cu fibre, ceaiurile etc, astea s-au întâmplat firesc, nu a fost vorba de renunțări, ci mai mult de înlocuiri!

Bunică-mea a ajuns pe căi naturale la „nu știu ce se întâmplă cu mine, ce-am ajuns”. A murit de bătrânețe și m-am bucurat și am beneficiat suficient de Întâlnirile (cu Î mare, da!) cu ea, cât să-mi ajungă pentru o viață. O viață pe care nu vreau să mi-o trăiesc (și prelungesc!) prin pilule magice sau din doctor în doctor, prin spitale. Povestea mea de viață (lungă!) e foarte lungă și nu vreau să vă plictisesc și nici să vă conving că asta e calea. Nici textul ăsta nu îl vreau un fel de drob de sare, gata oricând să cadă în/pe (un)cap.

Dar, o mișcare ca a mea, e destul de frumușică! Și de deșteaptă! Și roz! Desigur că, prin faptul că arăt mai bine cu minus cinșpe kilograme, nu înseamnă că am închis gura lumii prin vizibila transformare: „da’ ce-ai slăbit așa, vezi să n-ai diabet!”

N-am diabet, dar am, și spre bucuria bunică-mii — de acolo de unde e încă — mai puțină grăsime și mai multă masă musculară. Fiindcă, chiar dacă eram Zâna Florilor pentru ea, eram, totodată, și prea grasă. Nu pot breveta o rețetă generală despre cum se trăiește mai sănătos și nici nu scot acum de la cheotoare  alt îndemn decât cel îndreptat tot către propria-mi ființă, împrumutat din ultimul suflu al Ilenuței:

o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin, miroase o floare!

La care pot adăuga acum, știind, consumă produse Sano Vita!

[…]

Există texte care închid o lume! Ele reprezintă un punct final, iar cititorul le lasă aiurea, oriunde în el și își vede de drum. Există însă unele care pot fi porțile (gardului) — infinite! — prin care să ne întoarcem spre conștientizare și, mai ales, înspre demers! Și asta îi doresc textului meu de azi: să le întredeschidă! Pentru deschidere e nevoie de ceva mai mult decât o bunică spirituală, o prietenă care mi-a deschis ușa (mea!) — se știe ea!, o metaforă a sării roz, un text scris de Alma Naher pentru un magazin naturist!

SuperBlog 2016, proba nr. 16. Sponsor: 

*ilustrate

Omul din cer și omul de pământ

Ce minunăție, pe capul nostru, cuvântul! Cu țipătul lui, cu stângăcia, cu șoapta, curajul, cu ascunsul ori larghețea înțelesului lui. Un cuvânt poate cădea la fel de lin ca un fulg de zăpadă pregătit să răcorească obrazul, gura, palma caldă, dar și să înfrunte cu stoicism pumnul, bocancul. Poate viscoli, îngheța, poate dogori, pârjoli. E fascinant acest proces chimic între exterior și interior, între omul din cer și omul de pământ, care suntem. Dar vrem să-l vedem cu toții? Suntem capabili? Putem să fim o familie în ce privește semnificația și întinderea lui?

În timp ce omul din cer adulmecă cuvântul, îl frământă, îl face mai trainic, îl cultivă și-l încolțește în mintea altora, omul de pământ rămâne înțepenit în el, fiindcă cuvântul îl descompune, îl descoase, îl deshumă. Și unor morți le place să rămână așa! Indiferent de noapte, zi, anotimp…

Cu alte cuvinte, nu „toată familia citește” în cuvânt, ci doar îl conservă ori îl înghite exact așa cum îl găsește! Așa încât, mă voi opri în a dezvolta profilul cititorului în general, el fiind unul extrem de particular şi o să mă uit doar la mine.

Mai demult, mi-am imaginat că sub zăpadă se ascund acele amfore în care cuvintele își așteaptă noi înfloriri și țesături și nu cine știe ce mortăciuni. Asta, poate pentru că am asociat întotdeauna neaua proaspăt așternută cu albul generos al hârtiei. Și, poate pentru că o cană cu ceai aburind, împrăștiind aromă de scorțișoară, dimpreună cu o pereche de șosete groase în picioare și o carte în mână, deși un clișeu, chiar reprezintă, împreună, darul cel călduros al cerului către om.

Când zic iarnă, zic și de Crăciun și de meditația semnificației lui. Și, așteptarea acestui moment al anului mă stârnește să-mi văd și să aștern în juru-mi propria magie, care nu ține numai de beculețe colorate, beteală, sclipici, dulciuri, care-și au rolul lor, nu l-aș minimaliza.

Dar… Decembrie, pentru mine, e acel optim moment când orice om de pământ poate să încerce bucuria omului din cer de-a se lăsa purtat în lumea nouă, pe care o aduce și o poate supune, ție, omule, o carte! O carte, două, trei…

Știu, nu ninge încă, e abia Noiembrie și pare cumva că, numai mie mi s-așternut deja de vreo 2 metri înălțime. Adevărul e că eu nu am nevoie de un pretext ca să citesc! Și nu știu cum altfel să ajung, decât tot prin cuvânt, la cei care au nevoie de unul. Poate în tandem cu cheful meu de-a cotrobăi prin sertarele editurilor să-l desfac, să-l descos, să-l desfoi acum… Nu în multe cuvinte, ci în unele potrivite și… sub formă de joc. Dar mai întâi o să pun (apă la fiert)… de-un ceai și o să încalț niște șosete ceva mai călduroase. A plouat toată ziua azi. Și la figurat!

Eu cumpăr cartea pentru titlu, de cele mai multe ori sau citind descrierea ce însoțește coperta și nu în urma unei recenzii citite sau a unei recomandări. Alții aleg în funcție de gen, autor, copertă, editură. Oricum am alege, nu e important criteriul, decât, poate, prin particularitatea lui și rezultatul parcurgerii filelor cărții în fiecare din noi. Care e calea „dreaptă” nu știu, căci eu nu cred că e „strâmbă” vreuna.

Ai întâlnit în text, mai devreme, sintagma „Toată familia citește” și poate ai dedus că voi aduce vorba astăzi despre Editura Rao, sintagmă pe care eu am deturnat-o voit mai sus de la sensul ei evident, utopic, spre a-mi servi mie, jocului și discursului meu un timp, dar e cazul s-o redau editurii înapoi acum, căci la RAO toată familia citește fiindcă are ce și de unde alege în funcție de vâstă, gen preferat, stil etc.

Înainte să fluiere ceainicul, las tonul ăsta serios să facă un om de zăpadă, timp în care eu o să aleg trei titluri de carte pe care le voi citi până la sfârșitul acestui an. Un joc! O promisiune mie! La care te invit să participi, alegând orice alte trei titluri de pe www. raobooks.com, ca să întregim familia.

Așadar, prima mea alegere este:
„Prințesa de Tinichea„, autor Philip Pullman (secțiunea RAO Tineri). Seria Sally Lockhart

A doua opțiune,

„Carnete„, autor Albert Camus (Secțiunea RAO Clasic)  „Primul lucru (pe)*care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii. La început reuşeşte din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există şi o parte de noroc la rădăcina geniului. N-ar fi trebuit să scriu: dacă lumea ar fi limpede, arta nu ar exista, iar dacă lumea mi s-ar părea că are un sens, nu aş mai scrie. În unele cazuri trebuie să fii personal din modestie.”

Și, în sfârșit, cea de-a treia alegere,

„Sensul Nopții„, autor Michael Cox  (Secțiunea RAO Thriller) 

Alegerea primului titlu am lăsat-o întâmplării în totalitate, dar și pentru că mi-a trecut instant prin gând să scriu cândva, când mi-o veni bine, un poem cu titlul ăsta. Cei ce mă cunosc deja, știu că versul alb mă îmbracă mai bine (mai gros, de fapt) decât proza.

La alegerea celui de-al doilea recunosc că a contribuit faptul că e un autor pe care îl cunosc și pentru care nutresc un vădit interes ce poate fi extras cu ușurință fie și numai din citatul pe care l-am așezat sub copertă.

Și, în sfârșit a treia alegere mi-a fost dictată de gustul meu pentru fraze stranii, fiindcă nu prea gust genul thriller. Deși am zis că nu caut în recenzii, la aceasta din urmă am trișat un pic. Altfel cum aș fi aflat că „După ce l-am ucis pe bărbatul cu părul roşu, am purces să iau o cină compusă din stridii” e una din cele mai studiate fraze la cursurile de scriere?

Să alegi ce să citești sau pe cine poate părea ușor! Nu e!

Mie mi se întâmplă ades ca o carte, pe care o aleg la un moment dat, să devină doctoria, pansamentul, unguientul de care aveam nevoie. Semn că, dacă o carte trebuie să ajungă în biblioteca și în conștiința ta, ajunge! Fie că o cumperi, fie c-o primești pe altă cale.

Prin construcția noastră, noi, oamenii, așteptăm cuvântul care deschide, care atinge, care încălzește, care înmoaie inima. Eu îl caut pe acela care mă înalță, fiindcă cu picioarele pe pământ pot să mă țin și singură.

Tu ce tip de cititor crezi că ești? Din cer, de pământ? Amândouă? Sau, poate, numai (în) RAO?

*lipsă în citatul original (sursă: RAO)

SuperBlog2016, Proba nr. 15. Sponsor:

,