alma nahe

Archive for octombrie 2016|Monthly archive page

Furtuna ce m-a izbucnit

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 31, 2016 at 11:34 PM

Gata! Amin! Alesese să-și petreacă timpul întru Dumnezeu, cu întreaga-i zidire înspre tăcerea dătătoare de vedenii sfinte în repaus și în izolare, lepădând gândirea cea străbătătoare a lucrării omenești în mișcare și ispititoare: mașina!

Unii ar fi zis că așa a fost „voia Domnului”, dar ea nu făcuse până la acest moment altceva decât să calce frâna sau accelerația pe aceleași străzi aglomerate și zgomotoase, ca și alții, să înjure ca un birjar traficul, depășirile neasigurate și zonele fără suficiente locuri de parcare cu nesimțiții lor cu tot, aceste particularități făcând-o egală bărbatului.

Că l-a căutat pe Dumnezeu (și l-a și găsit) n-a fost o opțiune conștientă: s-a pornit azi de-acasă fără o călăuză anume, pe un drum, fără vreo direcție prestabilită și el, drumul, bifurcându-se, s-a întâmplat să îi treacă femeii prin cap că nu mai vrea să vadă ce se întâmplă în jurul ei. Așa încât, aflându-se la volanul „Călugăriței” sale — așa își botezase mașina —, a închis ochii taman când trecea pe lângă un panou cu o reclamă stradală pe care scria „Edotec, in car entertainment” și acest lucru are să o coste, vom vedea…

S-o coste mai mult decât dacă, văzând reclama, i s-ar fi aprins iute un beculeț în cap că își poate îmbunătăți manevrele de parcare — care-i dăduseră atâtea bătăi de cap —, dacă, de exemplu, și-ar dota Călugărița — o Skoda Octavia —  măcar cu o cameră marșarier, o cameră pentru față sau, alegerea perfectă, un sistem de camere 360 de grade. Știa că numai lipsa lor nu e un motiv serios de călugărire…

Dar, ți-ai găsit! „Furtuna ce m-a izbucnit”! Nevăzând nici în spate, nici în față, nici de jur împrejur, femeia noastră și pofta ei de lumesc se stinseră imediat, ușor, precum apeși pe un întrerupător și becul de semnalizare, cu care se află în legătură, te trimite în beznă. Și opri la prima mănăstire. (Parcarea era goală!) Pare departe, dar nu e!

Ce să mai tura-vura, bătând la ușa mănăstirii, lepădă omul vechi într-o clipită. Și, avea să treacă ceva timp — vreo juma’ de oră, cam așa! — până să ajungă iar la drumul drept. (Spre bucuria multor șoferi bărbați, care, dacă ar fi aflat această pățanie și dacă ar fi putut, ar fi eliminat femeile-șofer de pe autostrăzi pentru totdeauna, nu numai pentru 30 de minute.)

Desigur, oamenilor, le-ar fi cu mult mai ușor să suporte drumul vieții, dacă ar avea un GPS integrat din Ceruri, care să le aleagă drumul cel mai scurt până la cele trebuincioase lor,  dar… știm cum stă situația, n-au!

Și, din acest motiv, în timp ce șoferii lumii ăsteia se distrează la bordul mașinilor lor, folosind aplicații și jocuri din Google Play (Facebook, Waze, Angry Birds etc), femeia aceasta aproape că sacrifică, fără să știe, ceva ce și lui Dumnezeu i-ar fi plăcut, dacă ar fi fost nevoit să aștepte deblocările în trafic și, în general, orice fel de așteptare din partea muritorilor.

Lăsându-vă în acest peisaj ce transfigurează viziunea unei mănăstiri deschisă permanent numai șoferițelor, 24 de ore din 24, cu măicuțe gata oricând să repună conducătorul auto femeie pe drumul ăl bun — și aici nu pot să nu am un surâs îndrăzneț, precum gândul —, eu, povestitorul (tot de sex feminin), o să mă întorc la reclama stradală pe lângă care trecuse „oarba” femeie, ca să fac ceva paraclisuri subterane firmei Edotec, în lumină ceva mai puțin ascunsă.

Benefice, desigur, pentru alte femei-șoferițe, fie și numai pentru bucuria pe care o pot aduce carkit-urile cu Bluetooth pentru convorbiri handsfree și comenzi de pe volan, fiindcă femeilor le poți lua orice pe lumea asta, numai vorbăraia nu! Doamne-ajută să rămână mâinile multora acolo unde e normal să rămână! Pe volan, adicătelea!

Că rugăciunea ne scapă de rău, acest lucru nu se poate măsura, dar, cu toții, ne-am atârnat cruciulițe sau iconițe la oglinda retrovizoare, așa, preventiv. Unii ardem tămâie în interiorul ei, chemăm preotul să o sfințească din când în când și, dacă am putea, ne-am culca cu ea — și aici să nu vă tulbure judecățile Necuratul şi să proiectați în minte diverse filme necuminți! Vorbim despre mașina ta!

Există pe lumea asta multe daruri minunate, o gamă variată de produse, special create pentru ea, dar trebuie mai întâi să întâlnești indicatoarele care să ți le arate, să înveți, pe urmă, să te bucuri de ele, achiziționându-le (cu factură!) și, dacă nu te pricepi să le instalezi chiar tu, să ai dorința — mă rog pentru tine! — să afli cum să beneficiezi de suport tehnic dedicat.

Furtuna (de muiere!), de-i acum în poarta mănăstirii— şi stă de vorbă cu Maica Stareță— pătimise multe de când își luase carnetul de șofer. Dar mai mult și mai mult decât că avea o mașină în care nu se distra deloc, o deranjau facturile încărcate pentru reparațiile exterioare, „rodul” atâtor parcări laterale nereușite.

Ca o paranteză, un studiu al unor cercetători britanici(!) spune că femeile plătesc mai mult nu fiindcă sunt mai stricăcioase, ci fiindcă habar nu au să identifice serviciile unui service și astfel sunt încărcate la nota de plată; și asta am aflat-o fiindcă specialiștii de la Edodec mi-au instalat TV Digital, și urmăresc emisiunile preferate direct din mașină (și abia așteptam să ajung la paragraful ăsta, ca să îmi exprim recunoștința). Eu, povestitorul!

Din această întâmplare, care nu e gata încă, n-aș vrea a lăsa spre proastă înțelegere că, dacă nu îți iei un gadget care îți redă pe monitoarele pentru tetieră sau plafon filme de pe DVD sau USB ești părăsit de Dumnezeu. Nu! Ești numa’ un pic nedreptățit!

Edotec are produse disponibile în stoc, cu livrare în maximum 2 zile, livrarea e gratuită pentru majoritatea produselor, toate produsele comercializate sunt testate și ai garanție 24 de luni la aproape toate produsele pe care le comercializează. 

Motivul pentru care am povestit despre rătăcirea femeii întru Dumnezeu e aproape de momentul de a fi dezvăluit! Eu știu cine e această femeie!

După schimbul de cuvinte cu Maica Stareță, în care am aflat cele îngroșate în acest text și unele mai subtile, toate despre navigație auto, în general, am plecat cu scârțâit de roți de pe loc, de parcă mă grăbeam să ajung în Rai.

Înainte să ajung în parcarea mănăstirii, mi-am imaginat că dacă țip mai întâi în urechea lui Dumnezeu pățitele mele, am dreptul să mă apropii și mai mult de el și astfel îmi las dracului — ăăă…  Necuratului — lucrurile rele cu care eram în legătură până atunci și că dau de cele bune mai repede așa. Dar, evident, nu m-am uitat unde trebuia!

Precum există o vreme să te mustri, așa există și o vreme potrivită să te lauzi. Eu mi-am transformat acum mașina într-o „chilie” modernă, deși înainte nu distingeam o cât de mică satisfacție șoferească, căci am ajuns unde a vrut Domnul. Mă rog, cu un mic ocol și, probabil, cu ocrotirea ălui de sus (că aici, jos, m-am uitat eu și nu era)!

Furtuna ce m-a izbucnit a fost cât pe ce să mă facă să renunț la plăceri divine, precum numai o mașină dotată cu gadget-uri îți poate aduce aşa un plocon în suflet. Şi, fiindcă e posibil că, atunci când am botezat-o, să fi ales un nume neinspirat, nefericit, de azi, m-am hotărât să o botez din nou și o să îi zic C… Ceva opus, oricum, celui avut! Cine știe unde o să mă ducă acest nou nume?!

Aveți grijă ce nume dați mașinilor voastre! Și nu le lăsați prea plicticoase la interior, cum sunt din fabricare!

image

00181

SuperBlog 2016, proba nr. 11. Sponsor:image

Reclame

Drumul lavandei

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 28, 2016 at 4:35 PM

image

Ne-am prins de încheieturi sfori și le-am legat, de bunăvoie, de cer, dar imediat ne-am închipuit că ne privește numai pe noi să fim cum bate vântul, cum să ne împăturim și să ne dăruim uscat.

Ne-am limpezit apele și, ici am pilit luna, colo am pilit soarele și celelalte stele și ne-am ridicat statui în așternut cenușă, praf, ninsori, poeme, cântece.

Ne-am spus cuvintele pe ziduri, pe garduri, pe file, pe care-am montat catapulte pentru firele de nisip și atunci am început să ne trecem unul altuia prin gânduri ca o lacrimă, o lavă, o lacună, o lagună, o lampă, o ladă… o lavandă.

Ne-am împărțit în câmpuri, ne-am luat buchete florale numai când am vrut și cum ne-a venit nouă. Când nu ne-am încovrigat în vreun ungher rece sau întunecat, am ieșit să dănțuim, dar n-am știut să dăruim nici măcar o floare fără o identitate limpede, fără o ocazie anume, fără chip. Doar cuprinși de înflăcărare.

Am închis ochii, am ascultat sunetele lumii și ele erau demult împărțite în sunete de pace și sunete de război. Nu i-am deschis și am mers și mai departe, înapoi, atrasă de sunetele de război. Nu i-am deschis fiindcă mă usturau de la praful de pușcă și acolo, oricum nu mai era nimic altceva de văzut, înainte. Doar câmpuri pustiite și dărâmături fumegând, și-am vrut să fug, dar am simțit că mai era ceva de făcut și nu înțelegeam ce, și atunci am auzit iar zgomotele de pace. Și am văzut cum apar ele și din ce.

Am căutat atunci, în buzunarul hainei, mica pernă cu lavandă și mi-am vârât nasul în țesătura ei, și flacăra lumânării a mai pâlpâit de câteva ori și s-a stins. Mi-am dorit atunci ca toți oamenii să se îmbrățișeze în acea clipă, oriunde s-ar afla și-n orice conflict s-ar găsi.

— Nu te mai încrunta, visătoareo! Cine-a murit? și m-a apucat el de încheietura mâinii și a început a o scutura, ca să dispară pumnul. Strânsesem atât de tare stiloul, încât simțeam că mă ustură palma. Apoi, fără niciun alt cuvânt, mi-a pus în ea un mănunchi imens de lavandă și instinctiv, mi-am eliberat din strânsoare și celălalt pumn, ca să nu le scap. El a dat un pas înapoi și a așteptat să mă ridic.

— Ce îmbrățișare mi-ai dat adineauri! și-a fluierat.

Dar eu nici nu mă ridicasem. Sau, cel puțin așa știam eu. Ori, poate nu simțisem nimic, din pricina simțământului de înstrăinare căpătat odată cu rânduirea ultimei pagini.

I-am povestit cu însuflețire ce istorii mai scrisesem, de parcă aș fi trăit eu însămi întâmplările și el a stat nemișcat în dreptul ferestrei, cu fața luminată de lună, de parcă eu l-aș fi înrămat voit acolo, cu profilul lui de ascultător împătimit al scrierilor mele.

— S-a întunecat prea tare, nu vrei să aprindem, din nou, sfeșnicul?

De fapt, în mine era deja lumină și de-asta nu simțeam nevoia uneia artificiale, deși tocmai ucisesem un om și, care, nefericitul, zăcea acum, în pagina finală a cărții mele, dar — dovadă cerneala violacee ce-mi colorase buricele degetelor — eu nu eram decât autorul moral al faptei și, oricum, omul acela își merita morțile, rând pe rând. Fiindcă întruchipasem în el toți răii lumii ăsteia, toți răscolitorii de pământuri, toți cotropitorii, toți nelegiuiții care au făcut vreodată vreun rău, cât de mic.

— Știu cum tot apar războaie, m-am lăudat eu, în timp ce am scăpărat bățul chibritului și fosforul și-a luat chiar și el din sunetul triumfal al vorbelor mele. Mai întâi că, unii nu mai ies în câmp, să zăbovească culcați în floare, fiindcă stau prea mult la birou. Apoi, fiindcă nu mai vizitează florăriile decât când (le) arde. Și, chiar de știu vreo florărie online, au ales-o tot din întâmplare, nu i-a interesat povestea din spatele ei. Așa cum poate, cei care îmi vor citi cărțile nu se vor gândi la substratul lor și nu se vor întreba de unde mi-au venit gândurile, ce drum au urmat? Și din multe altele…

Ai crede că răul cel mai mic n-are cum să fie atât de puternic, dar el se face din ce în ce mai rotofei fiindcă se hrănește cu răutăți mărunte. Fiindcă, dacă un om primește bucuria în el, nu se gândește decât cum să o țină cât mai mult pentru sine. Ăsta e un rău minuscul, da, sunt conștientă! Dar eu știu ce-am să fac cu florile tale, cu bucuria mea, implicit! Cu zâmbetul meu, chiar dacă ușor întunecat. Am să le fac nemuritoare, cadouri florale pentru cunoscuți și necunoscuți.

— Tu știi!…

— Ce e în capul meu, da! Eu știu! Dar o să vezi și tu!

— Eu le-am văzut pe-astea în supermarket; ultimul ambalaj, un pic desfăcut într-un colț, la reducere, laolaltă cu alte produse care aveau câte-un defect minuscul și, m-am gândit că avem cafea sau muștar, din belșug. Avem, nu?

A zâmbit căutând zâmbetul meu și l-a găsit. Pe urmă a început să râdă și am început și eu să râd.

— Ce nebunie! a mai zis. Mă duc să pun de-un ceai! Tu începe-ți noua poveste. Și-a ieșit declamând: Drumul Lavandei!…

[…]

Așa e el! Face să viețuiască în mine mult bine. Sunt și zile când îmi cumpără doar muștar. Dar în acea seară a cumpărat zăpada din mine cu un ghiocel și pe urmă a făcut-o ceai. Ne-am scos în toiul nopții foarfecele și am tras de sforile noastre până ni s-au încleștat degetele, dar atunci nu mai aveam nimic de făcut, decât să mergem la culcare. Unde am continuat, desigur, împleticindu-ne limbile, să dezbatem taina războaielor, mai ales ale celor domestice, fiindcă celelalte am convenit că erau prea mari și prea de neînțeles pentru doi. Și în soarele acelei dimineți, am lăsat lavanda să se odinnească  și să se primenească, fiecare fir, a purcede către alt piep. În cutia asta:

image

Ne-am păstrat două buchețele, ca să ne amintim cândva, când am fi uitat, poate, momentul. Pe restul le-am agățat, când ne-am trezit și am pornit pe străzi, de trecători, pe care îi opream aleatoriu, împresionați de mersul lor ori chipurile brăzdate de gânduri.

image

Ne-am hrănit cu nedumerirea lor, din care izvora, într-un final, zâmbetul, care le însorea chipul, taman pe picior de despărțire. Unii chiar ne-au întrebat  „pe cine votăm?” și noi le strigam la unison „iubirea, votați iubirea!” Și dați-o și mai departe de-atât, dacă înțelegeți cum…

În zilele următoare el mi-a împletit o coroniță, pe ascuns — mai rămăsese destulă lavandă — și eu am împodobit două lumânări și, pe urmă, ni le-am întâlnit.

La cină. A pus o traversă lungă pe jos și mi-a zis „aceasta este masa”. Apoi, la fiecare capăt a așezat câte-o lumânare împodobită și le-a aprins. Eu mi-am pus coronița și i-am poruncit „Plecăciune, intră regina!” și el a tras un scaun imaginar și m-a invitat să șed, și așa ne-am tăbăcit fundurile o vreme, fiindcă îi trăgeam când eu scaunul, când el, colorându-ne sângele din roșu-n albastru și râzând cu gurile până la urechi.

În zilele acelea, am avut senzația că toată Lumea, tot Universul înțelegea ce făcusem noi, de-acolo, de sub plăpumile noastre de îndrăgostiți.

Știți (nu știți!), mie îmi place stângăcia omului și tristețea lui. Așa, în general. Pentru că în astea omul e în drum spre adevăr. Și uneori, chiar spre adevărul absolut al lumii. Și de-asta am împărțit florile iubirii cu alții.

[…]

În seara aceea, el a surprins un gând de-al meu:” și chiar de știu vreo florărie online, au ales-o tot din întâmplare, nu i-a interesat povestea din spatele ei”. Și l-a reținut în colivie până când l-a eliberat și înfăptuit. A lăsat florile de supermarket altora, cu gândul că vor afla și ei drumul florilor lor și a ales, de data aceasta o poveste gata scrisă de  Olla.ro, și-a știut că o face, în primul rând pentru ghioceii din spatele poveștii facerii ei.

Un om a căutat ghiocei, care să împodobească două lumânări de botez, și n-a găsit nicio florărie care să-i împlinească vrerea. Și-atunci și-a deschis el una. Și, așa a devenit furnizor regal.

image

Iar eu, atât vă mai zic, întorcându-mă la Rege Ghiocel al meu: s-a înscris la atelierul de design floral Olla, în caz că, vreodată, așa, fără vreun motiv, va mai găsi la ore târzii, flori care-și așteaptă drumul…

Până la un alt drum, către o nouă poveste, întru bucurie instant, vă dăruiesc eu un moment unic floral art,

image

pe care l-am lăsat la încolțit, în caz că florăria voastră obișnuită nu are o poveste de istorisit sau, în caz că biroul vostru n-a mai fost demult împodobit. Sau, în caz că evenimentul vostru vreți să fie și mai înflorit. Sau, în caz că nu aveți voi înșivă vreme de-mpletit și vreți cât mai mult timp pentru iubit. Sau, pur și simplu, fiincă vreți să ziceți „STOP” dăruitului florilor numai cu un motiv sau cu o ocazie specială. Sau…

image

00181

(Găsiți, de sunteți interesați, și întregul drum al lavandei, aici. Tot almanahe, dar mai handmade 🙂 )

SuperBlog 2016, proba nr. 10. Sponsor: image

Cu pași de aur pe căi de argint

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 26, 2016 at 9:25 PM

image

Pe tavan se usucă noi băltoace, peste altele, mai vechi. Un palimpsest al ploii, gândesc eu, care văd poetica vieții peste tot și nici că mă lecuiesc. Nici nu mai urc în pod acum, e clar ce dezastru e acolo! Am aprins focul de cum am ajuns și acum petele par că s-au mai îmblânzit. Parcă-s ochi de păun. Cărbunii ard în sobă numai pe-o parte, deși, datoria lor este să fie aidoma soarelui, dar umezeala nu e prietenă cu nimeni.

Din copilărie — mai exact, meditațiile mele (de copil) la gura sobei bunicii —, am luat cu mine imaginea asta: că soarele stă ascuns în interiorul fiecărui miez de foc și așteaptă să fie eliberat încă o dată și încă o dată, și încă o dată… Da, da! Cam cum evadează și căldura prin crăpăturile ferestrelor.

image

Sunt „ciuciulete”, ploaia nu se mai oprește, n-am încă frisoane, n-am nici haine de schimb la mine. Ca să-mi abat atenția, îmi storc hainele. Pe urmă o să-mi storc creierii, să văd pe unde scot cămașa. 

În fond, nu-i chiar așa  de rău totul! TOTUL nu e decât spațiu, care trebuie completat. Mai multe spații, de fapt. Totul înflorește la un moment dat, dar se și deteriorează. Şi acum trebuie să-l înfloresc eu, iar. Bucură-te, Almo, că nu te afli în paginile unui roman. Îți dai seama cât s-ar prelungi momentul ăsta?!

Număr, răscolind tăciunii, realizările mele mici. Pân-aici!…

— Cu pași de argint pe căi de aur!

Sunt într-un dialog, dar nu e nimeni cu mine. Nu e nici măcar o fantomă în casa asta!

Dacă, totuși, e vreuna, nu am întâlnit-o încă. Și, dac-aș întâlni-o, sunt pregătită! Mai întâi aș sculpta într-un dovleac, aș aprinde „lanterna lui Jack”. Ca să-i creez condiții! Pe urmă aș ischiti-o dacă își bântuie propria casă sau pe a altcuiva, căci mie îmi place să colaborez cu entitățile ce sălășluiesc, în mod obișnuit, pe lângă casa om…om… ului… ului…

image

Aha! Becul pâlpâie și se transformă într-un norișor colorat. (Să-mi amintesc să iau becuri economice!) Și acum o să se deschidă ferestrele și o să se lovească singure de toc? (Notează, Almo! Termopane!) Pe urmă o să scârrrr….țâieeeee ușa de la intrare. (Oricum o schimb!) Pereții mă strâng. (Sunt prea subțiri, n-o să pățesc nimic! Așa… Am notat: polistiren gros!) Se simte o radiație rece… Mă rog! Nu e fantoma, mă încearcă un frison.

Și, dacă până la urmă e o fantomă, asta a mea se pricepe să sperie cum mă pricep eu să îmbunătățesc performanța energetică a casei ăsteia! De fapt, eu mă pricep un picuț, m-am documentat, dar îmi place să m-ajute alții.

Ia, cât las fantoma să se mai antreneze, eu o să fac o listă cu prieteni. Lista asta se scrie mai bine când îți plouă. Acum îmi plouă și în gură, că m-am gândit la dovleac… O să zic din nou „dovleac” și, de data asta o să mă gândesc la capul meu. Trece pofta! Trece timpul!

— Trece numele pe listă!

1. Răzvan (Manager la Enearmed Impex SRL) — pentru certificat energetic ieftin.

Mi-a lăsat două numere de telefon de la firmă, da’ să-mi amintesc cum le-am trecut în telefon. A…vizez, gata! Le-am găsit.

image

Avizez.ro! Răzvan mi-a zis că spre deosebire de prețul pentru apartamente, care e fix, în funcție de numărul de camere — dar măcar e cel final, fără taxe în plus! —, un certificat energetic pentru case/vile e negociabil, în funcție de suprafață. Și complexitate! Căsuța asta e micuță, deci prețul va fi și el mic!

Adevărul e că suntem destui (cei) care avem un trai sărăcăcios. Și, da, într-un mod sau altul, mergem mai departe, cu f(r)acturile la zi. Eu m-am obișnuit cu un soi de viclenie, pe care îl aplic ori de câte ori sunt în impas financiar: îmi spun că nenorocul generează artă. Și eu cam sunt genul care alungă mucegaiul pictând pereții cu guașe. Deși, cred că un spray antimucegai costă cât cutia de guașe! (Aici mă scarpin în cap.)

Dar… există un țesut social(pătură), să-i zic, fără de care cultura nu ar mai exista. Din acest motiv, nu îmi doresc un stil de viață luxos, ci unul modest, confortabil, la prețul spiritului! Hai, că am mai încălzit pixul, pot continua lista.

2. Tata (electrician) — instalația electrică!

Bine, pe taică-miu îl văd și șef de șantier!  Și zugrav! Și instalator! Și… mai văd eu ce îl văd!

După ce o să cer un audit energetic, mai întâi, ca să știu ce mai văd, de-adevăratelea. Așa, pe bâjbâitelea, desigur, văd ceva și intuiesc.

Când primești o casă pe degeaba — vă povestesc eu! —, la început n-o cauți la performanțele energetice și nici la clasa energetică din care face parte, dar vine un moment când e cazul. La cum arată casa asta, sigur e încadrată la litera G. De la „ger”.  Dacă clasele astea energetice ar fi anotimpuri, G ar fi iarna, F și E ar fi toamna, D și C ar fi primăvara și, în sfârșit, B și A ar fi vara. Și, cui nu-i place vara?

image

Dar, cum literele nu sunt anotimpuri, G înseamnă, de fapt, consum ridicat de energie. Și, cred că abia acum am înțeles expresia „n-aș lua-o nici pe degeaba”. E o expresie, totuși! Eu am luat-o.

3. Mama (… e mamă!) — etc.

Etc, adică becuri led, polistiren, var, termopane, electrocasnice care consumă puțin, uși! Ușa de la intrare mi-o aduce tata în câteva minute. Cadou de ziua mea, cică! Când faci o renovare generală, începi cu ușa de la intrare!

4. Văcuța! – o țin pentru cazuri de urgență și ăsta e unul.

Cred că vine! Nu taică-miu!… Povestea vieții noastre! Și, dacă a mea a venit, ăsta e un test. De data asta e un conflict standard. Nu știu nici ce conversație e asta! Dar, sunt actriță, e explicabil. Atunci… să mă apropii de cortină?

Actoria face casă bună cu boemia și mi-ar plăcea să mențin, totuși, aerul ăsta de vechi al casei, așa că o să păstrez sobele. Dar e de dorit și o apă caldă, călduță… așa că trec pe listă și o centrală termică. Una mică-mică… O casă mică, cu o grădină foarte mică și alte chestii mici ca în poemul lui Nazim.

Se întâmplă că eu nu prea iau în serios lucrurile plicticoase și materiale ale vieții. Nu le iau în serios, pentru că nici pe mine, ca adult, nu mă iau în serios. Ceea ce pentru mine e o dorință, pentru restul poate că e o condiție absolută!

Să ai o casă, e o condiție absolută, totuși! Să ai o casă pe pământ, e un privilegiu. Eu am ocazia să continui povestea înaintașilor mei și cred că o să mă descurc, fiindcă știu de unde să încep. Cu pași de aur pe cărări de argint! Când știi de unde să începi, se schimbă și metafora, și înțelesul ei.

Și, cred că mă descurc și cu fantoma, dacă apare în cele din urmă. Ia să fac o termografie*, totuși!

image

00181

* Termoviziune.

Nota autorului: Termografia nu servește descoperirii fantomelor! Vezi  www. avizez.ro pentru edificare! 🙂

Pentru cei slabi de inimă, vă zic că fantoma nu e altceva decât un șervețel umed, pe care l-am găurit cu o țigară aprinsă, iar suportul e un tub de hârtie igienică. Că tot se apropie Halloweenu’…

SuperBlog 2016, proba nr. 9. Sponsor:image

O lume fără acoperire

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 21, 2016 at 9:29 PM

Gândiți-vă: sunt 7 miliarde de lumi, fiecare cu caracteristicile sale, cu rațiune proprie, cu compoziție proprie, cu propria viteză, interacționând în felurite moduri și cu nenumăratele atitudini și, una singură având libertatea să-și manifeste propria părere despre celelalte șase miliarde nouă sute nouă zeci și nouă de milioane nouă sute nouă zeci și nouă de*... Ptiu! Mereu mă încurc la replica asta.

— Nu, ai zis bine! mă contrazice Adi, partenerul meu de scenă.

— Nu! Nu am zis bine! Șase sute… Ptiu! Sașe…Șașe… Ce șase, bre! Nouă! Ei, sutele lu’ naiba! N-am zis sutele de mii…

— Nici n-am observat!… Luăm o pauză? Ca să le pui la loc.

Iese râzând, în timp ce gândul meu are proiecții cu nouari, pe care mintea mea se chinuie să îi ordoneze cum i-am scris. Eu sunt și autorul piesei de teatru. Nici nu știu de ce m-a distribuit regizorul în piesa asta, dacă peste trei luni urmează să dau examen la U.N.A.T.C și o să plec. Ar fi culmea să nu plec! Am 33 de ani și 10 ani de când sunt angajată la Teatru ca actriță, dar de-abia acum m-am hotărât să fac rost și de o diplomă. Oare crede că nu plec?

— Mă ține rochia!… Tanti Magda! Tanti Magdalena!…

Paula. A trecut prin scenă, trăgând de rochie. Eu trag de numărul ăsta imposibil. Închide ochii, Alma, respiră, scrie 6.999.999.999 și…

— Tanti Magdalena! Tanti Magda!… Alma, îți cânta telefonul mai devreme! Vai, ce mă ține rochia!

Tot ea. S-a întors. N-o găsește pe cabinieră, care-i și croitoreasă. De fapt e croitoreasă, dar e și cabinieră tanti Magda asta. Clar, sufăr de mania clarității! Parcă contează ordinea. Dar eu parcă aș fi conectată la „Clarul Absolut” prin cabluri cu fibră optică. Multe!

Nu, stai! Fără cabluri! Mai ies din aria de acoperire, din când în când, așa că oi fi conectată la un router wireless al planetei „Claretica”. Până și pe personajul meu l-am numit Clara!

Bine, atunci când am scris textul piesei nu m-am gândit că o să-l joc chiar eu. Nu m-am gândit nici că o să fie pus în scenă, de altfel. Dar, na, Universul are cabluri de rețea colorate către… toate!… Iar eu uite că vorbesc ca o „aitistă”, nicidecum ca o „artistă” și… am cântat asta? O, Dumnezeule!… am un „bug”.

— Hai! Mai trecem o dată prin text? Uite, ți-am adus telefonul, că suna în disperare. Închide-l sau… Ai văzut-o pe Paula? E demențială în rochia aia! Să nu i-o modifice Magda, te roooog!

Paula e născută în ’59, dar are un corp fantastic. Iar Adi mă roagă pe mine să nu îi modifice Magda rochia, fiindcă sunt și regizorul piesei. Sun înapoi. La sora lui Adi, Afrodita, da’ nu îi zic și lui. Ea suna în disperare.

— Vii în București?

— Nu. Am repetiții de text săptămâna asta și premieră peste o săptămână.

— Fată, trebuie! Eu renunț la postul ăla de-l știi (îl știu?), plec pe un job mai bun și se fac angajări. Ai examen peste câteva luni, nu vrei să vii mai repede și să ai și serviciu pe perioada facultății chiar în facultate? Dacă pleci de la Teatru, cu ce-o să te întreții?

— Când trebuie să…?

— Vineri! Vorbesc la personal, pa!

Pa! Azi e joi, iau un tren de noapte, ca să fiu acolo la prima oră. Și, bravo, Almo, că nu întrebi și ce o să lucrezi! Îți place suspansul, misterul…

Când eram mică, bunică-mea mi-a zis să fiu atentă, când voi crește mare, să-mi aleg o profesie care nu se ocupă cu imperfecțiunile, nefericirile, neliniștile, deznădejdile, frământările și uneori, chiar cu bucuriile  altora. Da? Serios? Nu toate profesiile sunt așa?! Gândesc. Bănuiesc, totuși, că se referea la cantități, iar eu, ce să aleg altceva, decât exact ce mi s-a zis să nu aleg?! Fiindcă actoria, eh…

N-o întreb pe Afrodita ce lucrează ea în U.N.A.T.C, chiar în acest moment, că, cel mai probabil că s-ar supăra că habar nu am. Deși, mi-o fi zis la un moment dat femeia! Dar, trenul ăsta marfar, căruia îi zicem viață, ne-a dat o memorie pe care o încărcăm preferențial… Suntem șapte miliarde de lumi ca șapte miliarde de ferestre….

[…]

— Fii atentă! Mergem la personal acum, azi e vineri și e program scurt. La orice vei fi întrebată, adică, dacă știi să faci cutare lucru sau cutare chestie, tu să zici „da”! Clar?

Clar! Cât de greu e să zici „da” la „deloc”, dacă ești actor?! Dar ce-o să…

— N-avem timp, vorbim după! Nu uita să zâmbești! Mult!

[…]

Marți (adică patru zile mai târziu), prima mea zi de lucru la noul loc de muncă, după ce Luni mi-am depus demisia la Teatru. A fost aprobată! Nu s-a pus problema transferului, dată fiind diferența evidentă dintre cele două profesii. La noul meu job, în cartea mea de muncă am convenit să scriem „referent”, dar, în realitate, mă uit acum la sala de calculatoare a facultății de Teatru și Film. Mă uit ca „Ghiță la poartă nouă” și am fost angajată fiindcă am un zâmbet bun. Când am plecat de-acasă știam să deschid un calculator, dar nu știam și la ce folosește. Tocmai ce îmi cumpărasem un calculator, dar dată fiind plecarea mea neprevăzută, nu am exersat decât cum să îl deschid. Dacă din greșeală ar ieși cablurile… Dar el e acasă la mine acum, în siguranță!

Înainte să-mi iau calculatorul, a venit un amic la mine să stabilim configurația calculatorului — de parcă eu înțelegeam ce zice! Am zis „da” la ce îmi propunea el, cu un aer de superioritate. Numai că, în momentul când mi-a sosit acasă calculatorul, evident că, de față cu el, după ce el l-a pus în funcțiune, am apăsat pe mouse și pe desktop s-au deschis îndată mii de ferestre, de nici măcar el nu știa cum să îl oprească pe moment. L-a închis, mi-a zis „las’, că înveți tu!” și… dus a fost. L-am mai deschis? Nu, firește!

Revenind la cablurile mele, ăăă… Prima mea sarcină la noul serviciu? Să fac un referat în care să trec ce îmi trebuie ca să optimizăm rețeaua și s-o facem mai folositoare studenților Facultății de Film. Minunat! Ăăă… o…Nu! Un… un…

[…]

… Un router nou, cabluri de rețea, cabluri HDMI, adaptoare HDMI, adaptoare HDMI-DVI, adaptoare HDMI, adaptoare HDMI DVI, adaptoare HDMI VGA, adaptoare scart HDMI, adaptoare HDMI A, adaptoare HDMI C, adaptoare HDMI D, adaptoare HDMI cu conectori auriți, cabluri de rețea FTP, cabluri de rețea SFTP, cabluri de rețea UTP, cabluri HDMI, cabluri HDMI la DVI, cabluri DVI la HDMI, cabluri mini HDMI, cabluri HDMI A, cabluri HDMI C, cabluri HDMI D, cabluri HDMI cu conectori auriți, produse care țin de rețelistică&conectică, menite să ușureze munca studenților la montaj și regie de film.

Au trecut 10 ani de-atunci și evident, referatul în „chin… eza” de mai sus, cu necesarul de materiale,  a fost scris de prietena mea, Afrodita.

Am lucrat acolo în primul an de facultate, până când orarul cursurilor nu mi-a mai permis să le fac pe amândouă. Dar… în acel an am luat-o ușor, mai întâi cu www-urile, apoi cu conectica, până am învățat să tastez singură www. conectica.ro.

La vremea aceea nu aveam nici măcar o adresă de e-mail, de instalat programe nu se punea problema. Habar n-aveam cum funcționa o imprimantă și cum ieșea pe hârtie textul unei piese de teatru.

Știam ce-s alea cabluri HDMI Delock? Deloc! Dar, dacă la început îi lăsam pe studenți să-și ia singuri ce le trebuie — și așa păream o tipă de treabă —, la sfârșitul acestei aventuri știam destule încât să mă reprofilez și, în sfârșit, să țin cont de sfatul bunicii.

Știam fiindcă trăgeam cu ochiul de fiecare dată și, cu puțin instinct… orice e posibil.

Cred că, noi, oamenii, avem totuși un drum prestabilit. Nu mai sunt atehnică, așa e, dar mă atrag mai mult imperfecțiunile altora și asta face scândura pe care joc: îmi dă ceea ce am eu nevoie! Așa că m-am întors la rolurile mele, dar dacă vreodată am să am un rol de „aitistă”, o să scap de documentare, în mod cert!

Sunt mulți oameni pasionați de IT&C și, poate că mai mulți bărbați. Și, poate că pentru mulți dintre noi par de neînțeles că și-au ales profesii în sfera asta, fiindcă e o zonă în care poți să te pierzi ușor în denumiri. Dar…

Suntem peste șapte miliarde de lumi și, atunci, a mea s-a deplasat un timp în zona uneia dintre celelalte șase miliarde nouă sute nouă zeci și nouă de milioane nouă sute nouă zeci și nouă de mii nouă sute nouă zeci și nouă de lumi. Dacă mi-a plăcut? Evident!

În anul trei de facultate mi-am cumpărat un laptop singură, fără sfaturi și eu i-am instalat sistemul de operare, driverele și tot soiul de programe. Orice vecin care nu se pricepe la căblăraie și conectică, sună la mine la ușă!

Dacă vreodată o să mergeți la Muzeul Iulia Hașdeu, din Câmpina, ei bine, muzeul e dotat cu un ghid audio pe care eu l-am înregistrat pentru o aparatură modernă — adusă de „afară” de un prieten —, datorită unui „da”, spus cu încrederea lui „reușesc eu!”.  Evident, vocea Iuliei Hașdeu e a mea. Și a povestitorului. Și, desigur, m-au ajutat și trei colegi cu vocile. Tot eu am și mixat&masterizat materialul și l-am făcut să se audă bine prin difuzoarele acelei telecomenzi. Nu mai țin minte cum se chema dispozitivul, dar semăna cu o telecomandă. Un proiect altfel și desigur, cu aer(e) de teatru radiofonic.

Cum am reușit? Așa a fost drumul! Am vrut să mă fac mai actriță decât eram, fiindcă pe cartea mea de muncă scria „actor studii medii” și am vrut să schimb asta.

Dacă viața ți se arată teatru absurd, fă-o comedie! Dacă link-ul vieții e cu ocol, poate că așa e drumul tău! Un pic înspre eroare. Și, dacă cumva te duce către o pagină inexistentă, nu ai greșit „site”- ul, stai liniștit, ci doar „produsul” și poți da un „search” din nou, găsind ceea ce îți trebuia.

image

Eu am transformat „lumea” fără acoperire, care lume eram eu, desigur, într-una cu acoperire și suport: 10 ani cu Conectica! Tu?

conectica_banneregoogle_saptamanileretelisticii_728x90px

00181

* fragment din piesa de teatru „O lume fără acoperire”, autor Alma Nahe (nescrisă încă, dar în curs… Nu?)

SuperBlog 2016, proba nr.7. Sponsor:conectica-300x300

Subtitluri

In Cartea în care se tace, haiku on octombrie 19, 2016 at 9:50 PM

oli

În luxul toamnei,
în moalele Bucureştiului,
un corporatist muşcă
pliul soarelui
în aburi de lux.

În luxul toamnei

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 19, 2016 at 10:05 AM

pana

În moalele Bucureştilor,

picioarele se afundă în cleiul de frunze căzute*. Se întâmplă să mă plimb fără ţintă şi mi se aprind îndată surcele mai vechi în minte. Atunci, îndes mâinile adânc în buzunarele hanoracului şi strâng pelerina fără de mâneci, de deasupra lui, pe lângă mine, ca şi cum aş vrea să ţin focul ăla lăuntric numai pentru sine şi încep să număr gânduri care nu se (s)pun. Ale mele şi, uneori, ale altora ca mine.

Fete tinere trec pe lângă mine în grupuri. Valuri fierbinţi de carne galopând pe sub Arcul de Triumf ca să-şi (de)săvârşească intima poveste de viaţă sau târându-se spre aceleaşi săli de conferință din București, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, prin aerul rece al dimineţii lasând în urmă burtă de abur. O pauză de-a lungul trotuarului mă întoarce din puietul minţii fiindcă poftesc la… saună și jacuzziCât pe ce să cad! Scap, însă, Maxilarul Inferior**. O să-l ridic mai târziu, sunt încă în pragul realităţii, nu l-am depăşit. Poate o să-mi folosească. Nu pragul, maxilarul!… Îmi sar gândurile.

Există un anume lux al toamnei, pe care îl încerc în orele mele de dispariţie. Dispariţie, adică flecăreala asta metaforică care mă transformă într-un excursionist notoriu, deşi oamenii te caută la nevoia lor.

Metaforele ascund oamenii de ochii lumii când lumea ştie a privi numai între cer şi pământ.

Pentru o clipă de înalt, îmi îndrept atenţia spre copacii dezbrăcându-se pe fondul muzical al toamnei şi mă gândesc cum se oferă ei atât de goi şi altor focuri. Ridic cartea şi dezlipesc de ea o frunză cu rouă. S-a lipit, poetica!, de copertă, dar de data asta n-a nimerit genul: un excurs memorialistic al poetei Uricariu, „din teatrul infinit al memoriei”*** ei, ca să „putem privi lumea cu cât mai multe perechi de ochi, de la cei ai furnicii la cei care o scrutează sub microscop, ca s-o vindece”***

„De la privirea broaştei, din miluri, la aceea a vulturului, în înălţimi, râvnită de filosof”***

Un corporatist muşcă

cu poftă dintr-o gogoaşă, dată cu generozitate prin zahăr pudră şi-mi taie calea în viteză, în Piaţa Domenii. Hei, străinule, spre ce te îndrepţi acum? Nu crezi că ai uitat să iei în bocanc frunzele!? Vrei să ne întrecem? Ai cui pantofi le aruncă mai sus, vrei? Vrei? Mă iau după el. Nu ştiu unde o să ajung. Hehe! Poate într-o locație pentru evenimente corporate?!

Şi-a terminat gogoaşa, îl văd din spate cum se şterge la gură. Înghite ultimul dumicat şi se opreşte în faţa unei case. Citesc pe plăcuţă că e, de fapt un hotel. Hotel Domenii Plaza

image description

El citeşte pe o coală de aşteptare, pe care scrie „team building București” şi salută scurt, cordial, tânăra care ţine cu sârg, îmbujorată, în uşa hotelului, consemnul de recunoaştere.

— Am aterizat! îi zice el şi urcă treptele până la ea, călcând pe covor roşu.

— Mergeţi la Recepţie, vă rog!

Tânăra se uită la mine zâmbind. Un zâmbet aproape identic cu cel pe care-l adresase călăuzei mele. Un zâmbet pe care îl ai în portofoliu, de obicei, pentru străini, pentru cei pe care nu îi ştii. Cu toţii avem unul! Cred, totuşi, că am zărit-o mai devreme, într-unul din grupurile de fete.

— Am… Eh! Aş vrea să-l imit, să aterizez şi eu şi n-aş minți cu nimic, dar mi se pare că am zburat prea departe, aşa că nu mai dau din mâini şi le las uşor bălăngănindu-se pe lângă corp, în jos.

— Aveţi nevoie de cazare în Bucureşti, nu sunteţi…?

— Nu! îi răspund. Dar nu ştie la ce i-am răspuns.

Continuă să bifeze într-un carneţel, în timp ce, vizibil emoţionată îmi zice că e nouă în firmă (adică în cea „presupus” a noastră?) şi că, dacă nu mă supăr că nu mă recunoaşte, să îi zic numele.

— Aş putea să stau la…

— Alt hotel din Bucureşti? Nici pomeneală! Huh, Team building, remember?! Aici stăm cu toții, nu ne împrăştiem.

Nu mă pot abţine, trebuie să intru în casa asta; îi iau carneţelul din mână şi scriu numele meu.

— Nu eram pe listă! Nu eram a Corp…

— Nu sunteţi singura! V-aţi hotărât în ultimul moment să veniţi, aşa-i?

… orației. Îi zâmbesc, încheind la rever(b) gândul început şi împrăştiat, şi pătrundem. Înăuntrul clădirii, spre recepţie. Ia te uită! Casa e placată cu acelaşi tip de piatră ca şi cea de pe Arcul de Triumf. Nu sunt specialistă în pietre, dar sunt actriţă şi e ceva. Şi, rectific! În ceva pietre, cred că sunt! Specialistă.

r1

Tânăra ia o cheie cu cănăfior de la recepţioneră, eu vreau să caut cartea de identitate, aşa că scot mai întâi cartea de citit din geantă, pentru spațiu de desfăşurare şi o pun pe tejghea. Scot şi frunza, pe care n-am abandonat-o…

— Nu e nevoie. De cartea de identitate. Apartamentul e deja rezervat pe numele meu. O să stăm împreună.

Îi dăruiesc ei roşiatica frunză, un gest simbolic. Recepţionera zăreşte numele autoarei cărţii şi nu îi înţeleg înflăcărarea pentru moment:

— Doina Uricariu? Extraordinar! Casa aceasta, mai înainte să fie hotel, a aparţinut dânsei.

Nu îmi zice mie, crede că ştiu. Dar eu râd în sinea mea de potriveală şi nu mă mir.

Tânăra şi noua mea „colegă” se arată impresionată foarte puţin. Sau poate că nu ştiu eu a-i deosebi acum, pe moment, muţenia cauzată de uimire, de muţenia controlată şi rece a fiinţei care lucrează „fără ferestre”. Deşi, mă pricep la mut(r)e.

— Ăsta e spațiul tău! Eu voi dormi alături. E un apartament business .

a5

Auzisem încă de la recepţie că e apartament (business). Şi văd.

— După ce te reîmprospătezi, ne vedem sus, la Astrodom, să bem o cafea, ok? Plăteşte tot firma! Iese… Se întoarce… A! Nu te scăpa la telescop!

Iese. Iar eu rămân. Oricum, nu ştiu pe unde o să ies din această poveste. Desigur că pe o uşă, aşa cum a făcut la un moment dat Doina Uricariu, luând cu ea memoriile şi încredinţându-le cărţilor ei. Dar mie mi s-a deschis, mai degrabă, o fereastră (a cărţii?) şi tot pe-acolo s-ar cuveni să ies, nu?! Sau o gaură a cheii? Pe cine întreb?

Pliul soarelui

spa5

De parcă Dumnezeu ştie toate propoziţiile lumii, ce, cui i se potrivesc mai bine şi în ce proporţii, mi-a ales şi mie una scurtă, o oră mai târziu: SPA în București. Fără predicat! Indicaţie precisă! Pentru relaxare.

Astrodom****-ul, terasa de sub stele, îl/o povestesc altădată, dar, oricum, priveliştea a fost aproape ca un masaj cu pietre calde.

astrodom

Aşa încât, o să optez acum pentru… bambus. Poate şi-o împachetare cu piper. Şi spirulină. O saună, jacuzzi, o baie…

 În aburi de lux!

Aburii luxului urcă repede la cap şi, mai ales, în cerul gurii. Pe mine m-a purtat aici cartea, pe tine te-au purtat şi te vor purta alte felurite interese.

Fosta casă a scriitoarei e acum o luxoasă locație pentru evenimente în București *****, o clădire ce se regăseşte în lista clădirilor de patrimoniu arhitectural național şi, dacă de la mine ai aflat asta, acum, aşa, ca impresie finală, eu ştiu ce să-mi placă mai mult şi mai mult (tu vezi şi turul virtual de pe site!).

domenii_plaza_contact

Se întâmplă că, dacă am nevoie de apă, ea cade, cum dacă mi-e foame******, mănânc. Şi, dacă mi se arată numai o broască, făuresc îndată o cheie…

(Va urma)

00181

*vers aparţinând poemului”Repetiţie”, de Doina Uricariu

**roman de memorialistică în două Volume, autor: Doina Uricariu

*** inserţii de pe coperta romanului „Maxilarul Inferior”

**** terasa de pe acoperişul hotelului

*****Domenii Plaza face parte din lanţul de (patru) boutique-hoteluri (de patru stele) RESIDENCE HOTELS (business & wellness). Încă două, Arc de Triomphe și La Conac, se află în București, iar cel de-al patrulea, Les Mandariniers, este situat pe Riviera franceză, în Hyères les Palmiers

******restaurant

premiu

00181

SuperBlog2016, Proba nr.6. Sponsor: residence-hotels-mic-300x235

Cât bem o bere

In Cartea în care se tace on octombrie 19, 2016 at 1:12 AM

Într-un vis, eu eram câmp
şi tu un pieptene,
şi-ţi ziceam „cum ar fi să pot să sun
o parte a conştiinţei tale?”, iar
tu atunci adunai în dinţi pietre de pe inimă
şi le aruncai în bălţi:
„Fiecare oraş are mincinoşii lui, vindecă-te!
Nu-ţi trebuie atâtea cuvinte cât bem o bere.”

 

24 Colop

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 17, 2016 at 8:36 PM

313

Responsabile mâini, neobosite degete,

Bine aţi venit la Convenţia 24 Colop (two for Colop)! Fie că sunteţi mână lungă sau mână scurtă, mână largă, albă sau neagră, poate că aţi constatat, de-a lungul timpului, de când ne cunoaştem, utilitatea ştampilei noastre, responsabilitatea ei şi procesul de personalizare prin care poate trece, fie că-i printer, fie că-i datieră, fie ştampilă carte de vizită, fie de firmă, fie cifrieră, fie orice alt tip de ştampilă, ecologică sau cu protecţie antibacteriană, în funcţie de aspiraţiile, militările, (uneori) paranoia şi dorinţele dumneavoastră, şi chiar a bucuriei copiilor dumneavoastră, indiferent de formă şi scop.

Întrucât, scopul nostru unanim e să înregistrăm noi progrese, am hotărât să luăm în considerare sunetul dominant al tuturor produselor noastre, aşa că am închis ochii şi… am ascultat.

painted_hands04

Stimate burice (ale degetelor!), cele constatate de noi în timpul alocat folosirii tuturor ştampilelor (prezente la momentul optim ales studiului, ce fac obiectul acestei convenţii), în decursul unei zile (lucrătoare), au fost identificate, după cum urmează a fi enumerate sub formă de sentimente: legănatultrântitul, înmuiatuluscatul, practic, lucruri obişnuite şi cunoscute actelor Voastre, în funcţie de caracterul, originea, apartenenţa, etnia etc, precum şi gradul de uzură al nervilor posesorilor, exercitați asupra bietelor voastre ştampile. Subiecți, pe care, desigur, i-am urmărit, fără să ştie, pentru a nu influenţa rezultatul experimentului.

Le-am numit „sentimente”, deoarece ne-am dat seama de similitudinea cu cele 4 etape de viaţă în care regăsim omul, în general, în fond, dincolo de bucurii şi fericiri vremelnice (adică, legănat, trântit, înmuiat, uscat).

Dincolo de această similitudine şi rutină, ochii noştri închişi ne-au mai relevat un aspect pe care nu-l prevăzuserăm şi pe care nu l-am crezut posibil vreodată: singurătatea de zi cu zi, a unei ştampile.

La început, de cum am observat predispoziţia câtorva către depresie, am introdus printre ştampilele clasice, unele motivaţionale, apoi unele cu pisici, căţei, purcei, dar cum şi acestea luau calea vânzării repede, ne întorceam în acelaşi punct, aşa că am hotărât să aprofundăm acest studiu, întru fericirea pe termen mai lung a produselor noastre, şi implicit, a consumatorilor noştri.

Pentru acest studiu, am stabilit să luăm în considerare ultimele şi cele mai recente 24 de ore ale unei ştampile de birou şi am constatat că produsele noastre nu au timpul necesar să se împrietenească, fiindcă rafturile mărcii noastre nu sunt destinate depozitării, ci unui flux continuu.

mana

Desigur că, aţi putea fi tentaţi să credeţi că o ştampilă de birou nu poate fi singură, întâlnind atâtea ştampile în întreaga ei activitate de-o viaţă. Dar, şi sperăm că nu vă surprinde, fiecare ştampilă, odată ce îşi vede „sacii în car”, se retrage în tuşiera ei şi-şi vede de albastrul, roşul, negrul, violetul contractelor sale.

Chiar şi copiii, în veselia lor de-a le folosi, le rătăcesc la un moment dat într-un cotlon întunecat al casei, şi zac acolo, de negăsit, până când o altă ştampilă îşi arată suprafaţa (generoasă) pe un contract de vânzare-cumpărare al casei şi-abia atunci, când foştii proprietari vor goli apartamentul de mobilă, va vedea lumina zilei şi acea ştampilă personalizată. Va fi recuperată, va rezista în timp, dar, uneori, prea târziu, copiii fiind duşi (de altă ştampilă) demult pe la casele lor.

Desigur, o ştampilă nu e un lucru pe care să-l pierzi, fiindcă uneori te poate costa libertatea sau viaţa, de aceea trebuie păzită ca pe ochii din cap.

Urmare a acestor impresionante constatări, vom proceda mutatis mutandis*
la împrietenirea de urgenţă a 2 ştampile, una de birou, una de buzunar (pachet duo-deal), pe care le vom prinde în acelaşi ambalaj şi, ca să ne dovedim că am avut dreptate, deja am recurs la această manevră şi… iată-le!

black30_mouse_black

Pachet duo-deal, compus din Printer R30+Stamp Mouse R30

În plin proces de socializare (vezi bulele design-ului de prezentare, care, aşa cum sunt dispuse, arată schimbul de gânduri între Printer R 30 (ştampilă de birou rotundă, că era cea mai populară) şi cea de buzunar, Stump Mouse R30 ( că era cea mai mică şi robustă ştampilă de buzunar).

colop

Ne-am zis că această mişcare va folosi, deopotrivă, nevoilor, mâncărimilor, furnicăturilor îndeplinirii sarcinilor de zi cu zi, ce vă revin, stimaţi oaspeţi, având în vedere tipurile de întâlniri pe care le aveţi în decursul unei zile de lucru, efective, dar şi anotimpurile.

De exemplu, o ştampilă de birou, cum e aceasta, black122190_black

va sta întotdeauna la cald! Pe când, cea de buzunar, adică şoricelul ăsta gri (!!!),grey129815_grey

poate aduce degetelor dumneavoastră un pic de căldură într-o zi extrem de geroasă, când veţi fi nevoiţi, presaţi de timp, să parafaţi un act într-o parcare sau în orice alt spaţiu inadecvat unei tranzacţii fructuoase. Simplul fapt că veţi zăbovi în buzunar preţ de câteva secunde, în căutarea ştampilei dumneavoastră, vă va aduce minimul acela de căldură atât de necesar încheierii afacerii cu succes, chiar şi în aceste condiţii vitrege.

De-a lungul timpului, ştampilele noastre au întâlnit tot soiul de mâini, mai curate sau mai murdare, dar nu s-au plâns niciodată! În scopul câtor infracţiuni nu or fi fost ele folosite! Însă, o ştampilă nu e făcută să judece caracterul moral al posesorului, aceste chestiuni revenind organismelor abilitate în acest scop. Fiecare cu ştampila lui!

Scopul acestei convenţii e să informăm prompt, ca urmare a acestei decizii, despre acest pachet, menit să contribuie, totodată şi la bunăstarea cumpărătorului, căci toate cheltuielile de legătură (terapia de socializare a celor două produse, ambalajul etc) vor fi suportate integral de marca noastră.

În acest fel, ştampilele noastre nu vor mai fi niciodată singure, fiindcă din 24 de ore, 16 ore le vor petrece una în compania alteia, date fiind cele 8 ore corecte de lucru, pe care ar trebui să le respecte alte convenţii. Totuşi, ca să fim siguri că cele două vor fi nedespărţite, tuturor clienţilor noştri le vom sugera să le ţină în acelaşi loc, în timpul liber. De preferat, într-un seif!

Că nu respectă şi nu susţin alte mâini, sus-puse,  orarul de lucru normal al unei fiinţe umane, deşi, nu recunoaştem, acest fapt compensează cu alte experienţe, căci am întâlnit cel puţin o dată, în vieţile noastre de ştampilologi, funcţionari. care-şi menajează mânuşiţele excesiv şi te trimit de la Ana la Caiafa pentru o parafă şi o semnătură. Aşa încât, unele ştampile pot ajunge să stea degeaba, la cheremul celui obligat să înlesnească împlinirea cetăţenilor, dar asta e altă poveste, noi, făcând referire astăzi la situaţia în care se regăsesc ştampilele noastre active.

Aşa, ca o bârfă, fiindcă o convenţie poate avea veselia ei, dincolo de seriozitate, am identificat câteva tipuri de ştampilă, care şi-au dobândit reputaţia în urma contactului cu anumite mâini şi am alcătuit un top 3 ştampile rezistente în timp:

  1. Ştampila funcţionarului la Stat
  2. Ştampila funcţionarului la Stat
  3. Ştampila funcţionarului la Stat.

În finalul acestei întâlniri,  e musai să subliniem că, unele ştampile şi-au manifestat dorinţa ca socializarea să nu le fie impusă, aşa că am stabilit că şi ele, ca şi oamenii, ai căror mâini le utilizează, pot să aibă drepturile lor de-a se vinde singure, deci, implicit, dreptul la singurătate.

Mâinile sus cine e pentru!

printer00181

*schimbând ceea ce e de schimbat (expr.lat)

image

în octombrie s-au împlinit 23 de ani de când Printer R30 a fost lansată.

00181

SuperBlog 2016, Proba nr.5, Sponsor:image

Făuritori de „grădini”

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 14, 2016 at 2:07 PM
image

Foto by Irealia(Sorana Bordaș)

Motto : „Sunt câţiva făuritori de grădini în această lume, vrând să încapă lumea cea mare în grădinile lor mici…

Când ești mic, crești şi explodezi haotic în sensuri diferite, ca-n jocul cernelii picurând pe sugativă. La început, nu apari celorlalți oameni decât în desene bizare: un fluture, o pasăre, o floare… Apoi vocalele tale umplu spațiul, nisipul umple clepsidre. Și, ca să-ți fie înțelese nevoile, să fie cât mai corect traduse, hehei, de-aici înainte e poveste lungă! Pot, însă, să rezum!

Viața e un infinit șir de traduceri. Artistice, tehnice. Ambele ne încurcă, destul de des, din păcate, sensul vieții. Și nu mă refer strict la translația, transferul, trimiterea etc, de la un termen la altul, din limbă în limbă.

Pentru a lăsa caii verzi pe un perete și proiecțiile ceva mai serioase pe un altul, voi insera câteva idei în subtitluri, pentru buna înțelegere (!), dar și întru estetica acestui text.

         Do you speak… medical?

Traduceri medicale

Ca o paranteză mai mult, sintagma „traduceri medicale” nu sună foarte bine în limba mea , care poate că nu e atât de „în limba română”, pe cât de artistică e, de obicei! Nu cumva, mai corect sau cât mai în ideea de a reda cu mai multă precizie era „traduceri în scop medical”? Dar, desigur, asta nu scurtează decât un ceva, acolo, într-o limbă. Pe când, o traducere eronată a unor date care, să zicem, țin de un diagnostic medical, de o fișă medicală, de un rezultat de laborator, de un prospect al unui medicament, de o procedură de operare standard poate scurta, cel puțin unui om, viața.

Do you speak… medical? Nu! De aceea, oricât de buni cunoscători ai unei limbi străine am fi, soarta noastră va fi pe mâini mai bune dacă apelăm la serviciile unei agenții de specialiști în domeniu, cum e (și) agenția de traduceri Swiss Solutions.

Numai așa putem avea siguranța că o comunicare corectă a unei probleme poate fi soluționată măcar la fel de corect și, foarte important, la timp.

Cu toate omisiunile sau adăugirile, care țin de abilitățile noastre în a ne duce traiul de zi cu zi, noi, oamenii, reușim să ne înțelegem, totuși, în aceeași limbă, cu adevărat, unii pe alții?!

Do you speak… artistic? 

Traducerile „artistice”

Eu sunt actriță. În curând, se împlinește un an de când merg la un Centru de Zi, în fiecare luni (se spune că lunea e zi de relaș în teatru), în orașul în care locuiesc. Acolo, vin copii cu diferite afecțiuni: autism (cu toate spectrele lui), sindromul down, asperger și multe alte afecțiuni, nu intru în detalii. Prezența mea acolo o datorez unui psiholog, care s-a gândit că terapia prin teatru poate aduce îmbunătățiri în programul lor de recuperare parțială. Cum spuneam, nu voi intra în detalii, dar trebuie să mai lămuresc câteva aspecte, ca să se înțeleagă clar unde bat.

Acum o lună și lumătate, cred, l-am cunoscut pe R. N-o să-i dau numele, nu numai din considerente etice. Are 11 ani și singurul limbaj pe care îl cunoaște cât de cât, e cel al corpului. Și, cumva, se nimerește că acest tip de limbaj e unul din instrumentele de care actoria se servește. Copilul nu a vorbit niciodată, dar scoate anumite sunete în registrul grav sau acut, în funcție de nevoi.

Ei, bine, arta actorului poate să ajute c-o „traducere”, deoarece, în pregătirea pentru această meserie intră și acele exerciții nonverbale, menite să dezvolte expresivitatea unui actor.

R a fost diagnosticat ca având autism. Asociat cu un retard, nu știu ce grad. Pentru mine nu sunt pacienți, sunt copii, de aceea nici nu am reținut diagnosticele lui cu exactitate. Dar, dintr-o discuție cu mama sa, de curând, vrând să înțeleg mai multe despre copil și nu despre evoluția bolii, am sesizat, din instinct, întrebând, că nu fusese niciodată la un medic ORL-ist. Fiindcă, dacă ar fi fost sau ar fi avut o trimitere, de la un medic specialist, cum era firesc, s-ar fi exclus posibilitatea ca acest copil să fie, de fapt, mut din naștere, nu?

Dacă se adeverește bănuiala noastră, atunci putem înțelege și cum au evoluat celelalte diagnostice, acest aspect ajutându-i și pe colegii mei psihologi, care-l au în terapie.

Discuția cu mama lui R. nu s-a oprit în acest punct, luând hotărârea de a merge la un medic ORL, ci a continuat să-mi povestească prin ce trece când merge la medic, atunci când copilul dă semne că nu s-ar simți bine și am concluzionat amândouă că medicii ar avea nevoie de un interpret, deoarece pacientul nu poate să colaboreze cu medicul. Ei, și aici am ajuns aproape unde voiam să ajung!

Cumva, prin acest demers uman, rolul meu e (și) acela de a face traduceri artistice în scop medical.  Do you speak… artistic? Eu da!

De aceea, în sprijinul pacienților, al doctorilor, n-ar fi rău ca cele două ” do you speak”, având în vedere  experiența de mai sus, să se întâlnească cumva și de aceea le-am pus în același discurs.

Fie că e vorba de traducerea unor studii clinice, a articolelor din publicații de specialitate despre diferite afecțiuni și noi abordări de tratament sau despre traducerea de rezumate ale caracteristicilor produselor (RPC), soluția optimă o intuiți, sper!

În cititorii mei, cei obișnuiți cu tenta poetică a acestui blog și de la care nu am abdicat în primul paragraf, nu știu cum va ricoșa subiectul sau faptul că află despre mine mai multe decât știau, adică cu ce mă mai îndeletnicesc când calc pe altfel de scânduri, fiindcă nu era un subiect public până să-l scot la lumină prin acest text, demitizând personajul Alma Nahe. Care se exprimă diferit.

Însă, ceea ce scriu eu pe aici, de obicei, nu e altceva decât o reflexie a realității mele, de zi cu zi, pe care o așez uneori ermetic într-un poem, sunt sentimentele mele care mă străbat zilnic și pe care le las în grija cuvintelor, ca și cum aș deșărta poverile sufletului, crezând că astfel îl fac mai ușor. Ca și cum mi-aș traduce sufletul. De aici și sintagma „terapie prin scris”.

Prin acest text, mi-am dorit să fac o paralelă între cele două tipuri de traduceri pe care le-am punctat (fără să fi tratat și acest aspect, fiindcă mă lungeam prea mult, am inclus în categoria „traduceri artistice” și romanele, volumele de poezie).

Între ceea ce fac eu pentru acești copii și o agenție de traduceri în scop medical, poate că ați remarcat  o similitudine. Medicina, cred eu, nu înseamnă numai termeni tehnici, uneori e de folosit instrumentarul altei arte, ca să diagnosticheze și, poate de aceea sistemul medical are încă și va mai avea erori. Fiindcă, nicio boală nu seamănă cu alta, chiar dacă poartă același nume!

Se întâmplă că eu poate că am tradus o nevoie a altui om, nefiind în domeniu, din instinct. Dar, desigur, cu toții ne dorim ca toți ceilalți să fie răspunzători de actele lor în funcție de profesia aleasă, ceea ce, de ce să nu recunoaștem, e utopic. De aceea, e de dorit să ne folosim de specialiști și, fiecare din noi să-și facă treaba pe care s-a angajat să o facă.

Recitind ce am scris, mi-am spus că fiecare cuvânt pe care l-am scris poate fi interpretat și că noi, oamenii, suntem aceste cuvinte și am avea nevoie, la rându-ne de un traducător în orice-am întreprinde. Cumva, totuși, reușim „să fim într-o relație” de comuniune, fără. Reușim să fim bucățile acelea care puse împreună reușesc să îmbine totul!

Traducătorul e un interpret galactic. Și, prin asta, poate, un erou!

Un traducător obișnuit e un interpret artistic, care, de cele mai multe ori poate face ca acea capodooperă a altui om să fie cu atât mai prețioasă. Un traducător bun nu alterează ideea, ci jonglează cu sensurile.

Un traducător de specialitate, însă, oricare ar fi ea, în”automotive”, „telecomunication”, „green power”, „medical” etc, operează cu precizia, cu termenii tehnici și asta te face să te gândești la această ocupație ca fiind o/un ceva „strong”, pe care poți să te bazezi, o soluție optimă, ca să nu te simți la un moment dat „lost in translation”.

image

Interpretariat swiss_solutions

Eu aș folosi această agenție de traduceri din București pentru a solicita traducerea unei scrisori adresate unei autorităţi din domeniu (Ministerului Sănătăţii, de exemplu) din altă țară, sperând să ne îndrume spre o clinică potrivită pentru o nouă diagnosticare, dacă specialistul ORL ne va confirma, în curând, bănuiala că R s-a născut mut. Dacă aș fi medic! Dar eu sunt doar un actor. Ceea ce pot face eu, e să șoptesc, ca acum, unei urechi care e dornică să asculte o trimitere sau un gând spre o nouă poveste.

Recunosc, nu mă gândeam și nu m-am gândit până acum la utilitatea unei agenții de traduceri în România. Că Swiss Solutions dispune de resursele potrivite (adică medici traducători in-house), cu atât mai mult. Pare-se că noi, oamenii, nu prea știm câte rânduri de chei ne așteaptă să deschidem noi uși, care poate dau spre grădini nevăzute vreodată, în care putem să ne lăsăm grijile deoparte și să ne tragem sufletul.

Așadar,

image

78 de limbi vorbite, 3000 de colaboratori – TRADUCĂTORI NATIVI ȘI SPECIALIZAȚI, peste 900.000 de pagini traduse, o bază de peste 2500 de clienți, o echipă de 50 de oameni!

Eu le-am zis făuritori de grădini, dar la fel de bine le puteam zice făuritori de povești adevărate!

 

00181

SuperBlog 2016, Proba nr. 4.

‘S lab orator

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on octombrie 12, 2016 at 10:43 PM

Această prezentare necesită JavaScript.

Cinstite fețe adunate aice, zice-voi,
azi nu de (un)soare, ci de două ploi!
Unii le strică (nu negociez!)
și le ridică-n volburi în al lumii miez.

De unde vin în fața voastră cu secretul frumuseții,
(pluralul lui secret nu e secreții!),
vă spun din start, nu șovăi clipa,
la treabă eu mi-am pus aripa,
să nu vă țin în cumpeni mi-am propus!
Lansez direct, fără ocoluri, gama Gerovital H3 Derma+.

image

Lansez… pe unde n-a mai fost lansată,
mă recomandă experienț-anterioară căpătată.
Când mă implic, iau parte-n chip și fel,
nimica nu mă abate-n țel!

Să mă prezint și, o s-o fac din politețe,
tre’ să istorisesc cum am ajuns doctor în frumusețe.
Muza-mi, câteodată, slabe roade are!
Dar, uite că, bălăcărind, semeață adunare,
prin urbe, într-o zi de marți — de vreme,
sub poleiala lunii, nici suflare —,
ceva din aer sau al încă nopții soi
îmi arătă în umbra-mi… păr. Vâlvoi!

Ptiu, cum și-a pus Satana grasă,
pe umbră, laba sa păroasă!

Când paț o îmbulzeală de-asta-n cap, de frică, bat un câmp,
apoi clădesc un univers senin, dar, tre’ să recunosc, cam tâmp.
Dac-aș porni, ca să alung, cu mâna împotriva sa,
năprasnică ninsoare s-ar porni din dânsul pe podea.

Și, uite cum, întemnițat în bezna cea trupească
și-n pâlpâitul firav al luminii o albeață,
îndoaie gratia năpraznică un gând divin să descâlcească…
ceață.

Cum gândul bun nu-i totdeauna la tichie,
el, se întâmplă să lovească, totuși, într-o scăfârlie!
Dar, pân’atunci o teamă cutreierătoare
ți-apare-n umbră și te sparie, stânjenitoare.

Odat’ ajuns-acasă, în sclipinda baie
eu am muiat această necurată claie
cu… șampon antimătreață,
ca să ucid nemernica paiață.

image

Ochind, pe rând, mai multe-n timp eu n-am primit!
Ba înmuiau doar părul, dar mătreaț-au împietrit!
Ba fel de fel, cusururi, după toană,
pân’ l-am găsit pe ăsta, tot ridicam sprânceană.

Norocu-ți iese-n cale, numa’ să-l ridici, supus.
De-acuma, ce-a fost rău, iaca, s-a dus!
C-a fost să se întâmple, sorți de drum
să scap numa’ așa, cu-acest șampon, de-acest sebum,
o, tu, al gurii mele paznic, chibzuit,
de îți e frig pe umeri și cămașa neagră ți-a albit,
nu căuta alte fantome să te-ndrume, ci
încearcă-l, cum zic eu, în aste-orânduite spume.

‘N mișcarea minții, cine poate înțelege și să vadă
cum e sortit să fie unu’ gras, unu’ uscat,
fir sortit pe jumătate el să urce, ca să cadă,
e și-o lege! De n-o știi, ce păcat!

Părul e armura frumuseții și-n ce-o rupe-n zale,
las astăzi eu un drum de fier spre a cârpi:
cu Farmec spre frumos sau spre urât, cu altele, o cale?
Te las să cugeți. Vezi, nu te pripi!

În timp ce eu ridic o mănăstire și bisericuțe peste fire,
ia, de citește — vreau să te conving! — și-această împletire:
image

Șamponul, nu v-am spus, dar era-n plan,
l-am luat din târg, cu minte de cumpărător.
De n-ar fi fost deja, formul-a specialiștilor Gerovital-Aslan,
eu aș fi fost al său inventator.

Nu-s toate spuse și’ncă am unsoare,
căci de urât noi, toți, fugim și fac prinsoare!

Cărând eu multe, dar degeaba, ceea ce-i revoltător,
n-am bănuit remediu românesc și-acuma îs laborator
în… fleac străin
(în loc de leac).
Căci cumpăram ce cumpăram
și sus, pe raft, eu loc nu mai aveam.

C-am fost risipitoare fără cumpătare,
fără să știu acest produs că-i desfătare,
acum, că l-am ‘cercat nu uit, nepotolită
mi-e cunoașterea, dar ostoită.

Eu aș mai melița, dac-ar mai fi ceva de melițat,
dar deocamdată, doar produsul ăsta am considerat
că-i important și în a lui lansare,
oricui n-ar fi știut, m-am dedicat, să-l afle pân’ la soare.
N-am inventat, în două ploi scăldat-am ce-am știut!
Dar, de vreodat’ dispare Farmec, știu ce-am de făcut!

Din ce alegi din gamă, pentru pielea-ți, gură-cască,
eu sunt convinsă c-o să-ți folosească!

Acum, ajunsă la sfârșit de întâlnire,
îmi spun, nu făr’ o țâră de mâhnire
c-aș fi putut să trec de-acest defect (cu capu’!)
dacă îmi aminteam de-acest efect, da’, știți voi, pragu’!

image

Ah, să nu uit de portofel:
Gerovital e pururea un… ieftinel!
Zorește-te cât e reclama-n toi,
timpul de a trecut, nu vine înapoi!

00181

SuperBlog 2016, Proba nr.3. Sponsor: image