alma nahe

Archive for 11 noiembrie 2016|Daily archive page

Sare roz

In dicţionar de mişcare, SuperBlog2016 on noiembrie 11, 2016 at 1:55 PM

img_9591-1
Noapte de noapte, mi-am luat câte ceva de (la) suflet sau mi-a fost luat și o spun așa, în incertitudinea asta, fiindcă nu știu exact cum (ți) se ia, când și de unde. Dar, diminețile știam deja că, dacă rupi din ceva-ul ăsta invizibil, o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e și nici până unde se (va) întinde și nu s-ar cunoaște că se împuținează.

Alături de camera în care bunica își așteaptă împăcarea — și, o face cu naturalețe și cu zâmbetul ei rar, ușor ironic — o cloșcă cotcodăcind. A căzut(cloșcă) în aceeași zi când Ilenuța mea, vrând să-și mai plimbe oscioarele, s-a prăvălit pe pământul umed din grădină și-a zăcut acolo până i s-a auzit strigătul. De-atunci, a murit de trei ori, dar s-a întors. De-atunci îmi zice câte un cuvânt pe care nu mi l-a mai zis, câte o poezie ori vreo istorie de-a ei, însoțită de ilustrăți*. De-atunci o țin în brațe, o hrănesc cu lingurița, o șterg la gură ca pe un prunc.
— Nu știu ce se întâmplă cu mine!… Ce-am ajuns! îmi zice cu glas stins.

De sub cloșcă, sâmbăta asta ar trebui să iasă pui. Alături, pe patul bunicii mele, însă, cel mai probabil gol, va mai fi doar urma celei ce-a fost: un puternic miros cu iz de acetonă, semnul deshidratării. O privesc pe furiș, din locșorul ăsta umbros, unde m-am retras să aștern rândurile astea pentru… chiar așa? Pentru ce? Nu știu… nu știu…

Poate întru veșnicie?

[…]

img_9588

Nu știi niciodată cu cine se poate împrieteni un copil, dar eu am știut — de îndată ce am priceput ce-i cu iubirea necondiționată — că Ilenuța Maxim va fi prietena mea pentru totdeauna și de aceea, penultima săptămână din acel Mai, florarul care-aduce viață și tiz cu  „mai”-ul de aduce prelungiri, a fost nesuferită. Nici nu avea cum să fie altfel, ea m-a crescut! Cu dragoste, cum niciodată nu avusese nici măcar pentru copiii ei, cu produse de bază, cu vorbele și povețele ei. Ține mintesănătate pentru un trai lung! 

img_9589

Bunică-mea și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul: 88 de ani; adică două infinituri, precum le-a titluit ea. Înainte cu puțin să se îndrepte în moarte a cerut o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin și să miroasă o floare, de parcă, plecând, ar fi vrut încă să ne îndrepte pe noi, cei încă strâmbi întru ponderare, întru cum se trăiește mult. A făcut-o mereu, răspicat — nu mai mânca aia, nu mai bea aia! — și a făcut-o și atunci, în ultimul ei ceas, ceva mai subtil, metaforic, dar simplu și, numai cuvintele, singure, nu pot dovedi nimic, dar în mare liniște, fără prea multe tânguieli și în împăcare.

Cine a crescut cu bunicii de atunci — am 43 de ani —, știe și prețuiește severitatea aceea în ceea ce privește poftele copilăriei (omenești, cum altfel?!), când, oricum, se crea, adesea pe tăcute — fără avertismente televizate —, un teren deschis sănătății și, implicit vieții, prin moștenirea unui mediu sănătos în care să poți crește voinic, din urmaș în urmaș, în care roadele pământului creșteau și ne îndestulau, pe toți, natural. Am ascultat-o pe bunica până m-am mutat la oraș, iar traiul la oraș, nicio surpriză, a anulat jumătate din „rețeta” bunicii, care conținea mici mofturi, mari ceasornicării și foarte multă apă, mereu răcoroasă. Ceasornicării, adică mesele fixe, peste care, dacă aș fi sărit, n-aș mai fi primit moftul, care se poate ghici ușor: desertul.

Desigur că, pe lângă apa din fântână, am mai gustat-o și pe aceea din zăpezi topite, deși i se dusese buhul prin sat că ucide, dar, fac aici o paranteză câmpenească: Iată-mă, ‘s vie!  Și oamenii, de ce să n-o spun, erau pe-atunci atât de siguri de viață.

Fiecare strop de apă e o minune! Și sarea ce îl completează în ochiul meu acum, întoarsă cu fața înspre trecut poate că nu e tonul cel mai potrivit. Dar, cursul vieții mă obligă să mă apuc de bărbie și să mă întorc și acolo. În prezent… sau încă nu?!

[…]

Primul produs Sano Vita a fost sarea roz de Himalaya. Nu în istoria Sano Vita, de la 1995 încoace! În cea a mea.

Când am cumpărat-o, i-am  arătat-o bunică-mii și ea — doxă de geografie și cunoscătoare a tuturor capitalelor lumii — mi-a zis, șugubeață: Cine-a fost pe Himalaya să adune sarea aia? Un alpinist, i-am răspuns eu, fără să șovăi și surâsul mi s-a dus în colțul gurii exact așa cum îl furasem de la ea, din naștere, ca semn distinctiv!  Sarea nu am cumpărat-o pentru că m-am deșteptat brusc întru sănătate curată, ci pentru poetica denumirii ei: sare roz? Nu e un pic ironic? am gândit. Sarea, în poetică și nu în bucate, trimite împreună cu amarul, la părțile, bucățile trăite pe o lamă de cuțit, înspre aspectele neplăcute ale vieții.

Eu am o înfățișare robustă, rubensiană — cum ar spune poeții — și, n-ai zice că mă topesc sensibilitățile într-atât, la o primă vedere. Înfățișare cu care m-am împăcat sufletește vreme de 40 de ani, fiindcă de mică am avut un surplus de greutate, nu neapărat urmare a apetitului culinar. Ca să mă identific mai mult cu metafora interioară, care sunt(! )— nu numai în ochii altora —anul trecut am hotărât, pentru trup, să mai scad din/în greutate, demers care s-a și concretizat: în 4 luni, trei de vară și una de toamnă, cam 15 kilograme.

Să ne înțelegem, eu nu duc o viață sedentară, actoria — și pasiunea, și profesia! — îți mănâncă zilele, fiindcă nu miști doar gura, ci și corpul. Mult! Însă, de când sunt actriță am descoperit peste 10 feluri în care să mă omor încet, dar sigur!

Așa încât, un fel de imbold lăuntric mi-a trimis un gând! Și, iată cum, ce n-a reușit ploaia de gloanțe din gura apropiaților, a lumii ș.a.m.d., a reușit-o voința! De-o vară, adevărat! Și semințele, tărâțele, băuturile Sano Vita, pe care le-am descoperit treptat, nu chiar din prima lună. În primul rând, un prim pas a fost să renunț la zahărul amestecat cu apă, pe care-l numim generic  „suc”, dar eu îi zic acum, fără ocol, otravă și am descoperit pulpa de aloe vera.

Și încă un secret, băutura pe bază de aloe verde cu pepene!

Ambele sunt suplimente alimentare și nu conțin zahăr! (Atenție, 50 ml/zi, în apă/ /sucuri naturale! Eu le-am consumat ca atare, fără să le amestec cu nimic, pentru detoxifiere). Dacă credeți că am renunțat la dulciuri, credeți! Dar ia cercetați voi în rafturile Sano Vita din supermarketuri! O să descoperiți biscuiți, napolitane și, preferata mea, ciocolata: Tableta cu Carob.

Nu știu cum vă sună vouă „carob” — pudra de roșcove, care e un înlocuitor de cacao —, dar eu, ca rob al ciocolatei (sănătoase!) mă declar pentru eternitate.

Ca să dau cele 15 kilograme jos, nu am făcut foarte mult efort, decât că mi-am schimbat cât de cât obiceiurile alimentare, eliminându-le aproape în totalitate pe cele  nocive — încă fumez și chiar și acum, când scriu —, adăugând produsele sano și, nu în ultimul rând, un ultim truc: am dansat! Uneori și  2-3 ore din zi și nu neapărat într-un loc: așa m-am mișcat prin casă, am dat cu mopul, am șters covoarele, am spălat vasele, am întins rufele etc. Am băut mai multă apă, am mâncat de trei ori pe zi — eu săream peste primele două și o mâncam pe-a treia —  am mușcat cu poftă mere verzi, iar o banană verde în fiecare seară, înainte de a vedea steluțele verzi aducătoare de foame, dar și de somn e ceea ce mi-a ajutat digestiei, ca să nu adorm cu stomacul plin și să văd cai verzi pe pereți.

Un aspect foarte important pentru sănătate, și fizică, și mentală, cred că este culcatul înainte de ora 23.00. Peste care mai sar din când în când, căci sunt o ființă preponderent nocturnă, când vine vorba de scris. Trebuie să mai precizez că eu nu mă omor după produsele pe bază de carne, dar nu mă declar nici vegetariană. Iar pâinea cu fibre, ceaiurile etc, astea s-au întâmplat firesc, nu a fost vorba de renunțări, ci mai mult de înlocuiri!

Bunică-mea a ajuns pe căi naturale la „nu știu ce se întâmplă cu mine, ce-am ajuns”. A murit de bătrânețe și m-am bucurat și am beneficiat suficient de Întâlnirile (cu Î mare, da!) cu ea, cât să-mi ajungă pentru o viață. O viață pe care nu vreau să mi-o trăiesc (și prelungesc!) prin pilule magice sau din doctor în doctor, prin spitale. Povestea mea de viață (lungă!) e foarte lungă și nu vreau să vă plictisesc și nici să vă conving că asta e calea. Nici textul ăsta nu îl vreau un fel de drob de sare, gata oricând să cadă în/pe (un)cap.

Dar, o mișcare ca a mea, e destul de frumușică! Și de deșteaptă! Și roz! Desigur că, prin faptul că arăt mai bine cu minus cinșpe kilograme, nu înseamnă că am închis gura lumii prin vizibila transformare: „da’ ce-ai slăbit așa, vezi să n-ai diabet!”

N-am diabet, dar am, și spre bucuria bunică-mii — de acolo de unde e încă — mai puțină grăsime și mai multă masă musculară. Fiindcă, chiar dacă eram Zâna Florilor pentru ea, eram, totodată, și prea grasă. Nu pot breveta o rețetă generală despre cum se trăiește mai sănătos și nici nu scot acum de la cheotoare  alt îndemn decât cel îndreptat tot către propria-mi ființă, împrumutat din ultimul suflu al Ilenuței:

o boabă de poamă, o guriță de cafea, un fir de zahăr, un bulgăr (minuscul!) de sare, o gură zdravănă de apă, un strop de vin, miroase o floare!

La care pot adăuga acum, știind, consumă produse Sano Vita!

[…]

Există texte care închid o lume! Ele reprezintă un punct final, iar cititorul le lasă aiurea, oriunde în el și își vede de drum. Există însă unele care pot fi porțile (gardului) — infinite! — prin care să ne întoarcem spre conștientizare și, mai ales, înspre demers! Și asta îi doresc textului meu de azi: să le întredeschidă! Pentru deschidere e nevoie de ceva mai mult decât o bunică spirituală, o prietenă care mi-a deschis ușa (mea!) — se știe ea!, o metaforă a sării roz, un text scris de Alma Naher pentru un magazin naturist!


SuperBlog 2016, proba nr. 16. Sponsor: 

*ilustrate

Reclame