La Manechin

 

A fost odată o…poveste, jur că e adevărată,

cu o bătrână prea…bogată.

N-avea copii, avere însă, multă, dar justificată,

că-n tinereţe fusese un model, un manechin.

(Îmbrăcări şi împopoţonări, un chin!)

Şi când se plictisi de-atâta strălucire, podiumuri,

luxări de glezne şi inele cu venin,

dar şi îmbătrânind şi nemaivrând-o nicio casă,

şi niciun rechin(într-ale modei)

se aşeză la casa ei şi, la parter, deschise-un magazin

(din banii strânşi), iară pe geam, cu litere-argintii a scris La Manechin.

Unde vindea de toate,

de la inele, pân’ la vise-ncrucişate.

Veneau cucoane ca să-şi ia

un acaret, o cureluşă, o brăţară fantezie, o ceva,

ea, cu minuţiozitate le şi îmbrăca, le încălţa,

nu mai conta culoare, ori model,

dacă era un trening, sau flanel.

Ea le-asorta pe loc, ghidată cătinel,

doar de-al său gând calic, dar şi mişel,

cum ca pe toate femeile cu gust

să le transforme-n ţoape cu al său dezgust,

faţă de anii în care,

designerii puseseră pe ea tot felul de zornăitoare ţipătoare

şi arăta la câte-o prezentare,

precum o umblătoare unduitoare şi pâlpâietoare,

suprimare clară a sufletului-floare.

(Cumva, un fel de răzbunare.)

Iar ele-ncrezătoare-n gusturile ei,

căci nu fusese un model de doi lei,

o ascultau orbeşte.

Astfel că, celor din categoria seduse şi abandonate,

le recomanda curele aurii

ca să-şi încingă rochii largi şi argintii,

pe cele adulate, le sfătuia să-şi pună funde şi în faţă, şi la spate,

iar celora cu demnitate, decolteuri mari, deşi sărace-n forme,

le atârna de gât coliere robuste, pătrăţoase şi enorme.

Iar bietele femei, nu se-opuneau, lăsându-se pe mâna şi pe gura ei.

Şi-aşa trecură anii, rând pe rând,

şi manechinul nostru-mbătrâni-nfrumuseţând

madame–nverşunate, nemotivate, grăsune, obsedate…exaltate.

Dar iată că-ntr-o bună zi, ea amuţi, nici nu se ştie cum,

atâta, că nu mai putea vorbi. 

Şi-acuma, nevoită ca să scrie, pupături şi alte vorbe care-mbie, curtoazie,

îşi consuma mai multă fantezie, fiindcă scriind, se răzgândea,

c-acuma na, şi ea vedea

ce mintea şi imaginaţia îi debita.

Şi apucând-o mustrările de conştiinţă se gândi

ca să le scrie cucoanelor câte-o scrisoare, 

în care să le spună în particular, cum să se asorteze, îndrumare

de data asta ziditoare de bun simţ şi gratis, 

şi dintr-o vânzătoare a urâtului ce devenise

să vândă acuma alte vise,

să scape doamnele, ce cu-mpopoţonări ridicole le chinuise.

Întâi i-a scris cucoanei durdulii.

I-a spus să nu-şi mai pună rochie mulată neagră şi cerceii roşii, grosolani 

ce semănau, ca formă, cu nişte ardei babani.

A sfătuit-o ca la cusături ori la dietă să mai umble,

şi i-a împachetat, cadou, s-o ierte, cercei şi geantă Les saisons,

precum, şi alte îndrumări, mărunte

(dar potrivite cu femeia cât un munte),

şi mai ales ca în obraji să nu se mai fardeze ca un rac. 

Duduii slabe i-a recomandat la gât să-şi pună pandantiv finuţ, ca ea, cristal austriac.

Îşi luase de curând o bluză albă cu guleraşul dantelat şi auriu

(la care vânzătoarea noastră îi recomandase ceva extrem de colorat şi…sângeriu).

Şi drept cerinţă de iertare îi trimise şi-o brăţară din piele albă, cu decoraţiuni

şi-aşa, în blugi, de vară, cu-aşa lejeră asortare şi uşoară,

să meargă-n cluburi, zglobie ca o căprioară, să stârnească pasiuni.

Cucoanei cu nas mare, de-arlechin, s-a hotărât ca să-i trimită dar divin,

un colier(dantelă şi cristale)

ce potrivit era cu pantalonul roşu, de satin – dar şi să-i mai scurteze din lungimea nasului,

care fie vorba între noi, pe sus şi-l cam purta, iară

bătaia de joc a vânzătoarei şi-o cam merita – la teatru ca să meargă,

nu în sutien, fireşte,

să-şi pună un sacou bleumarin peste.

Şi tot aşa, câte-o scrisoare le tot scrise, aşijderea,

altor 97 de cucoane, dintre cele mai fidele,

pe care îşi dorea să le convingă,

să nu se supere pe ea, sau s-o certe că-şi bătuse joc de ele.

Dar ce să vezi, cucoanele se supărară tare,

dar nu fiindcă-nţeleseră că deveniseră hilare,

prin felul cum se îmbrăcau, ori cum bijuteriile şi le-asortau,

ci  fiindcă combinaţiile, li se părură tuturora drept inovatoare

şi toate o sută se-adunseră gălăgioase-n magazin 

să-i spună ce dezamăgite de scrisoare

fuseseră, şi drept urmare, c-aveau s-o părăsească,

alte cliente mai credule să-şi găsească,

că ele-şi vor găsi alt magazin.

Iar ea, mută de uimire(mă rog, cu ochi holbaţi, că mută-oricum era)

se hotărî să-nchidă prăvălia, şi pe uşă scrise : de închiriat.

Şi, iată că-ntr-o zi, pe geamurile magazinului de altă dat’,

luciră alte litere, de data asta aurii, Luxury Gifts,

cu-aceleaşi lucruri fine, dar oferite cu pricepere,

şi-atentă îndrumare, după gust şi stare

(chiar astăzi, de sfinţii Mihail, Gavril au o reducere destul de mare).

Cu bătrâna manechin nu mă întrebaţi ce s-a-ntâmplat,

a fost o vreme când în casă ea a stat, şi-a reflectat,

c-o viaţă avusese, dar ca orice om bogat la buzunar,

uitase de-al său har, şi se pierduse în meschinării,

urmare a neinspiratei meserii ce-o alesese.

S-o fi călugărit, sau poate c-a plecat…pe altă lume,

unde nu contează cum te-ai asortat,

nici nu te-ntreabă nimeni cum ţi-ai fi dorit să pleci.

Eşti doar model… şi încă unul ţeapăn, sobru şi făr’ de bijuterii

şi-ai parte de tot felul de bizarerii, 

pe care nu le răscolesc acum, le las ca îngropate,

căci nu sunt potrivite ca poveste pentru noapte.

 

 

La mulţi ani mie şi celor care-şi serbează azi ziua numelui!

Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.