alma nahe

Archive for 20 noiembrie 2012|Daily archive page

Al cincilea anotimp

In Superblog2012 on noiembrie 20, 2012 at 2:10 PM

Înainte să înceapă al cincilea anotimp, mă recompuneam din peticele de hârtie, pe care le ascundeam în întunericul unui mic cufăr de lemn. Aşa îmi aruncam eu ideile. De fapt, nu le aruncam, le împătuream frumos. Şi tot scoţându-le şi împăturindu-le la loc – căci deveniseră un fel de memorii personale, un fel de (re)surse pe baza cărora construiam noi lumi interioare în sufletu-mi, pentru un mai departe care să ţină cont de trecut– ele se rupeau, aşa că după un timp am început să cos muchiile peticelor cu aţă colorată. Singurul criteriu în funcţie de care înlocuiam culoarea aţei era că firul rupt era potrivit de lung, niciodată egal cu cel de dinainte, mai lung, ori mai scurt, după cum se nimerea. Şi, fireşte că se termina.

Le păstram, fiindcă aveam de gând ca la un moment dat să cos o tolbă din piele, să le vâr în ea, s-o atârn de gâtul unui indian-păpuşă şi apoi s-o dăuiesc cadou cuiva drag, care aştepta acele rânduri, emoţie strecurată printre momentele de rutină.

Pe vremea aceea năzuiam că mă voi alătura primei caravane care-mi va ieşi în cale şi apoi, fără să-i ştiu destinaţia, îmi imaginam că o să mă las dusă într-o direcţie neştiută, neghicită. Nu-mi doream să am la mine decât câteva petice de hârtie, ascuţitori şi câteva creioane colorate, ca să-mi notez senzaţiile surprinse în acea călătorie. Voiam să las la o parte istoria mea, care reieşea din abundenţa de lucruri nefolositoare, dar care-mi decorau cele două camere ale apartamentului în care locuiam şi-mi făceau viaţa mai colorată. Cumva, voiam ca eu să merg în direcţia viitorului, nu să vină el spre mine, să-l uimesc eu pe el, să nu mă mai găsească în locul unde prezentul mă ţintuise. Fără calcule, fără maşinării dispuse printr-o simplă apăsare de buton să mă înlocuiască.

În locurile în care aş fi ajuns, le-aş fi vorbit oamenilor despre importanţa lor şi a locului unde se află, deşi ar fi părut ciudat ca toate explicaţiile să le vină de la cineva în mişcare, precum aş fi fost eu, ca neaparţinând niciunui loc. Dar sunt convinsă că s-ar fi creat în juru-mi mult mister, iar oamenii, iubitori de mister, ar fi acceptat vorbele-mi, fără să mă judece.

Aş fi cântat, aş fi dansat, aş fi jucat teatru, dar unul trăit cu fiecare secundă în uimire faţă de mine însămi şi, dacă vreodată m-aş fi întors înapoi, în cutia în care-mi duceam traiul, mi-aş fi dorit ca acolo să mă fi aşteptat în prag, cu exaltarea celui care a piedut ceva drag, dar a regăsit, prietenul acela drag, căruia spuneam la începutul acestui caier în depănare, că i-aş fi dăruit indianul-păpuşă cu toate gândurile mele spre el, aşternute pe peticele acelea cusute cu fir colorat.

A venit însă, pe neaşteptate, înainte să fac vreun pas în direcţia visată, al cincilea anotimp, cu componentele lui nebănuite, cu alte surse şi cu alte memorii(capacitate mare!) şi de-aici înainte aveau să încapă în conştiinţa tuturor marile transformări, pentru care nu erau toţi pregătiţi.  Mie nu mi-a fost frică, până atunci ştiam câte ceva despre lumea în care trăiam, informaţii din cărţi împrumutate de la bibliotecă. Mai ales cele SF erau pregătitoare pentru ce avea să vină, un viitor în care 0(zero) şi 1(unu) erau totul, dar citindu-le nu credeai că are să fie posibil vreodată să ajungi să le atingi, sau să le priveşti altfel decât cu ochii minţii. Ce m-a speriat însă la un moment dat era ritmul cu care informaţia se răspândea, dar ulterior m-am adaptat şi asta destul de repede, uitând ritmul vechi şi înţelegând acum cât era de obositor.

Însă ceea ce m-a fascinat cu adevărat, era că dacă voiam să călătoresc, nu aveam decât să scriu „Bagdad”, spre exemplu, într-o căsuţă destinată special căutărilor şi apăsând cu săgeata mouse-ului pe  intră, gata, ca prin farmec, eram acolo pe scena poveștilor, poate chiar Şeherezada, amânându-şi sfârşitul prin cuvânt.

O viaţă nouă, suntem binecuvântaţi, îmi ziceam şi nu-mi puteam stăpâni bucuria. Ori dacă bucuria ţi-e însoţitor, probabil că eşti pe calea cea bună, şi cu acest gând n-am mai refuzat viitorul, m-am străduit să merg în pasu-i de uriaş.

Sursele şi memoriile le cumpărăm acum din magazine virtuale. Dacă înainte credeam că drumul de urmat era cel al naturii, acum am devenit o leneşă visătoare, cu ochii ţintuiţi în albul luminos al desktop-ului şi de-acolo urmăresc cum e condusă lumea. Până şi iubirea intră şi iese prin ecranul laptopului meu, expusă la vedere, celor care ajung în Almanahele meu.

Aş fi o ipocrită să gândesc că aş putea trăi fără ceea ce ştiu acum, când componentele pc conduc lumea, ba chiar refuz să îmi imaginez o lună departe de toate astea, fiindcă am mai trăit asta, şi nu m-aş întoarce înapoi, dovadă cufărul cu memorii, acele peticele de hârtie cusute cu aţă colorată, pe care încă îl păstrez, ca obiect de decor, dar şi ca amintire a acelor vremuri. Sigur că pe undeva tânjesc încă după călătoria aceea a mea, înspre nicăieri, purtată de curenţii prezentului, înspre un altfel de viitor, dar de data aceasta aş lua după mine şi laptopul meu drag, ca să pot povesti şi altora tot ce am întâlnit în calea-mi, minunăţii nebănuite, la sfârşitul cărora îmi doresc să pot zice mulţumită că viaţa mea a fost interesantă, că nu m-a ucis rutina.

Suntem încă reticenţi la noul ăsta virtual al lui 2012, căci avem senzaţia că maşinăriile ne vor ucide dramul ăsta de umanitate (pe care încă îl mai avem în noi, slavă Domnului!). Aşa credeam şi eu până în urmă cu 22 de ani, recunosc, atunci când pentru a bate ouăle, spre exemplu, pentru un chec, s-a înlocuit telul cu mixerul. Unii dintre noi ne şi vedem conduşi de roboţi(şi nu mă refer aici la roboţii de bucătărie)  în viitorul apropiat, dar de fapt, singurii răspunzători de acest scenariu pe cât se poate de posibil, suntem noi, căci ne sufocăm simţurile unii altora, în goana  noastră  nu după informaţie trebuincioasă, care să ne satisfacă întrebările cu privire la existenţa-ne, ci în goana după avuţie.

Sper să ne convingem cândva că ideile noastre, şi mai ales ale oamenilor care fac să înflorească noi tehnologii, deschizând noi direcţii, până la urmă, caută să definească lumea, nu să-i ucidă misterul. Îmi doresc un cândva, care să se deschidă ca un al şaselea anotimp, unul al înţelegerii, al dragostei de om pentru om, şi-al înţelepciunii, fără de care, mersul înainte e un chin, chiar şi-aşa, ajutaţi de maşinile care ne poartă mai repede spre viitor.

Textul participă şi la psiluneli (tema noastră mereu alta, cea de toate lunile). Pe aceeaşi temă, „al cincilea anotimp”,  au mai scris : psi©, precum şi 

1. Some Words 2. dordefemeie
3. Scorpio 4. Raftul cu ganduri
5. carmen pricop 6. Mariana
7. cammely 8. Dictatura Justitiei
Reclame