alma nahe

Archive for octombrie 2012|Monthly archive page

Drumul gândurilor…NH&eu

In Superblog2012 on octombrie 30, 2012 at 6:14 AM

Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
poţi spune rugăciuni noaptea, înainte de culcare.
 
Ziua ţi-o poţi petrece scriind acatiste,
liturghii,
pomelnice anuale,
dar e un demers de durată
şi oricum, trebuie să fii atent la semnale,
ca să înţelegi de unde ţi-au venit,
fiindcă în lumea asta (mai puţin bună),
lucrurile bune vin şi de sus, dar
şi de jos.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
te poţi culca într-o lume mai bună.
 
Câştigi un voucher de călătorie,
mergi moca la Mokum,
te cazezi la NH City Centre,
camera 209,
înainte de culcare faci o plimbare spre casa Annei Frank,
paper has more patience than people,
(ai dreptate, Anne!)
scoţi o foaie de hârtie,
(mototolită, cine ştie de când o ai prin buzunare)
un pix,
scrii o poezie,
un colaj fascinant despre culori,
o lume plutitoare, povestea a 15 florari,
mult parfum.
Apoi o plimbare cu tramvaiul pe străduţe înguste,
ferestrele caselor parcă sunt lăsate intenţionat fără perdele,
multe poveşti dincolo de ferestre,
mobilier colorat
şi
vise,
multe vise cu ochii deschişi.
Te întorci în cameră obosit,
opţional, în drum îţi cumperi şi câteva seminţe de cannabis,
(îţi imaginezi fericit cum o să le plantezi în grădina bunicii,
dar nu te ţine mult fericirea, înainte de-a intra în vamă, în România, îţi aminteşti că va trebui să le-arunci,
dacă nu, iei de la şase luni în sus, cu suspendare),
faci un duş,
cosmetice “Agua de la Tierra”,
ambalaje oxo-biodegradabile,
oare cât am poluat azi? te întrebi.
Nicio grijă, se poate măsura!
Zâmbetul recepţionerei e ultimul gând înainte să adormi.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
trebuie s-o gândeşti mai bună.
 
Zâmbetul e foarte important,
zâmbetul vinde.
Îţi începi dimineaţa cu un mic dejun tip bufet, copios,
în restaurantul de lângă Wintergarden,
închiriezi o bicicletă,
absorbţie de imagini,
energie pozitivă:
Bună dimineaţa, Amsterdam!
Bună dimineaţa, Bucureşti!
Bună dimineaţa, Timişoara!
Pe urmă iei masa într-un cadru istoric,
restaurantul d’Vijff Vlieghen,
(energia pozitivă mie îmi face poftă de mâncare,
dar  şi abundenţa de consoane)
opțiuni delicioase,
nouă camere individuale,
fiecare cu atmosferă proprie
apoi Gerzonis,
locul perfect ca să te relaxezi după cină.
Apoi mergi în cameră,
adormi cu zâmbetul pe buze.
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
nu e nevoie să pleci nicăieri,
poţi să rămâi în ţara ta,
şi…
poţi s-o cultivi!
Nu-ţi trebuie decât bunăvoinţă şi sprijin să-l converteşti pe “nu se poate”
în “sigur că pot”.
Şi-aici, în acest punct,
aş avea o observaţie,
dincolo de călătoria-mi energică a gândurilor,
înainte de-a fi NH cetăţean mondial – jur că mi-ar plăcea să stau închisă într-unul din hotelurile NH
pentru totdeauna (folosesc eficient energia şi apa, emisiile de CO2 sunt reduse) –,
mi-aş dori să fiu tratată ca ceţăţean român,
nu ca rom(any), atunci când primesc invitaţia să 
JOIN NH!
 
Ca să te trezeşti într-o lume mai bună,
dă drumul gândurilor bune!
 
 
1. Psiluneală cu gânduri în drum, pe drum, peste drum şi la : psi©, Carmen Pricop, scorpio, dor,  incognito, Carmen, Vero, Cammely.
2. În filmuleţ(care se-ntrerupe brusc, ca şi gândurile), iată, ne întâlnim din nou cu personajul Zorpunctro. 🙂  A apărut mai întâi aici, static. Apoi animat, aici.  Acum e pe drum (ăl bun).
Reclame

Îmbogăţeşte& elimină

In Superblog2012, teatru on octombrie 27, 2012 at 11:50 PM
M-am oprit în dreptul felinarului aprins
şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui.
Se aşezase dantelă, în armonie cu lumina lui şi cu liniştea,
pe care numai înserarea ştie să o dăruiască oraşului.
Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului
şi mi-am închipuit că şuşotesc împreună despre oameni.
Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.
“Pentru ce eşti aici, ştii?”întreabă vântul,
cu sugestie în voce, exprimată în conflict cu anotimpul,
aflat la rându-i în conflict cu temperatura ridicată.
N-am răspuns imediat (nici nu ştiu dacă mie mi se adresa),
am rămas cu ochii închişi  şi nu i-aş fi deschis pentru nimic în lume,
căci soluţiile apar mai greu când îi deschizi
şi vezi că nu e nimeni,
şi că în afară de tine şi de timp, nu te presează nimic să răspunzi imediat.
Poţi să nu răspunzi deloc,
oricum e un răspuns doar pentru tine,
„îmbogăţeşte & eliminăîmi trece prin gând,
precum o unealtă pentru decupat forme şi  priorităţi.
“Trebuie să ajungi undeva?” mă întreabă şi pânza în zeci de nuanţe,
şi dintre ţesăturile ei se ivesc, pătrăţică cu pătrăţică,
mai mari, mai mici, vietăţi luminoase,
personaje jucate deja pe scândură.
Uite-mă Logodnica în Transfer de personalitate,
hei, Lucinda, ce mai faci, tot îndărătnică, tot îndrăgostită de cine nu trebuie,
tot sub îngrijirea unui Doctor fără voie?
Uite-o şi pe Preoteasă, cu nasul tăiat de Păcală şi
uite şi primul meu rol, Pipiţa în Se caută un mincinos
(l-or fi găsit?).
„Spune-mi domnişoară Pipiţa, cum stai cu dispoziţia?” parcă mai ieri
mă întreba Vrasidas, habar nu mai am ce-i răspundeam…
Uite O mască, uite încă una,
multe necunoscute,
piei de-mbrăcat ale altor texte,
unele încă nescrise.
Tu, om şi actor în acelaşi timp, vrei să ajungi undeva,
dar acela nu e un capăt,
e doar o oprire
şi între toate astea, ca şi direcţie, scopul,
care e acolo, înăuntrul tău, în sfadă, la taifas cu personalitatea ta,
cu putinţele  şi dorinţele tale.
“Eşti ceea ce ai?” mă întreabă şi cerşetoarea, pe care n-o observasem de la început,
deşi aveam ochii larg deschişi atunci,
dar acum, cu ei închişi, o simţeam până-n măduva oaselor,
cum stătea spectator ghemuit lângă zidul bisericii,
una cu zidul, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea,
împăcată cu ceea ce este, dar sfredelindu-mi tăcerile,
deşi mută.
“Eu sunt un om fericit,” le spun cu glas ferm,
“nu trebuie să ajung nicăieri şi nici nu sunt ceea ce am,
fiindcă n-am mare lucru.
Sunt ceea ce fac! Sunt reputaţia mea!” şi mândria mă umflă,
mă ridică în vârful degetelor de la picioare.
“Şi fireşte că ştiu de ce sunt aici,
am venit pe lume să creez ceva important!”,
şi zicând asta simt
cum mă umflu şi mai mult,
cum mă ridic şi mai mult,
nu mai simt trotuarul,
mă îndepărtez de toate…
“Stiţi cumva cât e ceasul?” mă surprinde un trecător cu ceasul la mână,
“Trebuie să ajung undeva, cred c-am întârziat.” continuă el, impacientat,
eu îi dăruiesc ceasul,
ora,
i-aş fi putut dărui şi Tinereţe fără bătrâneţe,
dar n-a cerut,
el pleacă mai departe grăbit, uitând să-mi mulţumească,
dar nu-i nimic, oamenii sunt uituci
(doar de-asta şi e în poveste o Vale a Plângerii).
Eu urc continuu, până-nspre acoperişul teatrului,
trec prin el, mă opresc pe scenă,
simt podeaua tare,
trag cu ochiul de după cortina trasă:
sala e plină,
viaţa mea la fel,
oamenii din sală sunt afectuoşi,
viaţa mea e până la refuz plină cu oameni afectuoşi,
care mai de care mai săritori.
Uite-l şi pe trecător, se aşază la locul lui, transpirat,
(l-am recunoscut după ceas), abia îşi trage suflul
“Mai e un minut şi începem!”, mă anunţă nea’ Nelu, calm,
cu mâna pe şnurul cortinei,
Costică filează unul din reflectoare
(ne dă semnalul că e în post),
printre dinţi îi simt dulcele destinat sălii,
ori cerinţelor în plus, care nu-s în fişa de post.
Gata,  întuneric, se dechide cortina,
“Hai, şî!” îmi vin în gând vorbele lui Naum,
zâmbet,
stai, azi e teatru absurd,
fii firească!
„Rămâi curată, frumoasă, deşteaptă,
în pofida murdarilor, urâţilor şi proştilor!” mi-au devenit cuvinte de închinăciune,
mulţumesc, domnule Lungeanu!
Intru,
sala râde,
femeia de serviciu cască,
mă opresc în dreptul felinarului aprins
şi privesc pânza de păianjen,
croşetată artistic,
apoi mă ghemuiesc,
spectator al întunericului din scaune,
lângă zidul bisericii de hârtie,
din Regatul de Hârtie,
cerşind alte înţelesuri şi
(a)mestecând răbdări.

Duzina de cuvinte. Aceleaşi 12 cuvinte, alt înţeles, altă poveste şi la psi©, irealia, grişka, scorpio, dor, Carmen Pricop, D’agatha.

Boreală

In Superblog2012 on octombrie 24, 2012 at 1:23 PM

Dragul meu,

Calc iar pe covorul cu frunze aurii, roşii şi vinete şi dacă îţi tulbur liniştea, să ştii că de-acolo vine şi zgomotul, şi dintr-acolo şi incendiile, fiindcă toamna le aprinde, iar bostanii din care-mi fac uneori caleşti se umflă şi ei, plesnind, înainte să-i ating. Toamna mă simt mai aproape de pământ, mai udă, cu privirea mai umedă, dar pe tine te simt uscat, şi poate de aceea gândul mă poartă iar înspre malul tău, precum murdăria verde-a mării, tu, cel îngheţat în mine ca fiind un caleidoscop de momente vesele. Dar nu mă mir că acest cap al meu te-a aşezat în mine apă fierbinte, în forma ei rece, cristalizată, solidă, căci dacă capul uman seamănă cu un ou(şi seamănă!), atunci Dumnezeu e o cloşcă, iar apele fierbinţi(trebuincioase facerii), prin nu ştiu ce miracol îngheaţă mai repede, chiar mai repede decât le îngheaţă minciunile pe cele reci.
Astă vară am sorbit cu nesaţ din ceaiul lumii, plimbându-mă pe aleile cu tei, în miros de miere, mergând ţanţoşă cu capul sus şi cu gura deschisă, trecând prin mine sevă nouă şi puternică, căutând, septentrionică norduri noi. N-am nicio obligaţie să fiu exactă, îmi ziceam, cine ar îndrăzni să-mi ceară asta şi cine-mi garantează că fiind exactă, voi fi înţeleasă?
De aceea căutam şi mai multe norduri, boreală, dar la capătul fenomenului căutării mă simţeam un nod, tot efect artistic – una dintre fecioarele belicoase ale lui Bulfinch, suită pe cal, cu cască şi lance, călărind înainte, în misiunea mea, cu armura emanând o lumină stranie, tremurată, străfulgerând cerurile nordice, fulger de scrumbie, focuri de vulpe, un spirit din Regatele Înalte –, căci tu îţi relaxai dragonul, obosit.
Nu ştiu cum să ne mai întâlnim lumile astea ale noastre, cum să le mai păcălim? Poate aidoma mării cu nisipul sau ploii cu pământul, sau şi mai simplu, a florilor cu apa, a frunzelor cu vântul, dar cu siguranţă n-am şti cum să ne oprim, căci n-avem înţelegerea deplină a nevoii. Şi nu ştiu dacă mai vrem asta, şi nici tu nu ştii, deşi am suportat împreună noroiul atâtor înmormântări, întâmplări şi oameni s-au tot făcut şi desfăcut  cu repeziciune în noi şi nu mai ştim oricum căror leacuri de odinioarăsă le lăsăm spre vindecare, căci numai roua dimineţilor acelea importante de care-mi ziceai, n-a mai fost şi nu mai e de-ajuns.
Pentru ce cresc şi explodez  haotic în sumedenie de sensuri diferite – ca-n jocul cernelii, picurând din stilou pe sugativă desene bizare din cei câţiva stropi albaştri, apoi, suprapunând o jumătate de foaie peste cealaltă, bizareria să ia formă de fluture, pasăre, clepsidră – şi ce oază a ursitei mă ispiteşte?  Poate pentru că privind la punct fix desenele acelea îmi imaginez că lumea se opreşte şi nimeni nu mai ştie de timpul scurs?
 
Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre  uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt, dar cumva sclipire de cristal şi clinchet şi-acolo, în indiferenţa noastră, ne ocupăm groenlandele, cântând pinguinilor şi  desăvârşindu-ne.
Am nevoie de un somn profund într-o lume a piticilor, spaţiu vital simplu, extras de poveste, dar fără scurgeri, fără ascunderi şi fără sclipici. Mi-aş  dori să vii cu mine în somn, să fim doar noi adormiţii pădurilor, noi albii zăpezii, noi vorbăreţii nordului,  unde cuvintele nu-şi deturnează sensul. Fiindcă aici, treji,  noi ochim, mai ţii minte? Ochim zâmbetul, depresia, d(r)amele…în stare pură.  Ochim răsăritul şi-apusul, iar spaţiul dintre ele, ca puncte fixe, ne moleşeşte, ne amână…
Cândva poate o s-ajung în camera aceea galbenă unde te-aşteaptă caruselul, cu daruri boreale cărora ai să le-nţelegi cu siguranţă sensul şi cu emoţii ambalate L’armoire, fiecare cu povestea lui, în jilţuri ale ierbii, ori ale pământului, parcurgând kilometri întregi de filme, în care fiecare din noi şi-a jucat rolul desăvârşit, dar singur şi plătind scump, sertar cu sertar, dăruindu-ne unul altuia pe nimic.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te calc pe bombeuri, fiindcă în visul meu eu cred că dansez ca Ginger Rogers. Uite, nici măcar n-am mai pus semnul mirării, ca să nu te sperii, dar şi ca să rămânem miraţi pentru totdeauna că am ajuns până aici de capul nostru, de unii singuri, în căsuţa noastră de pitici de la capătul visului.

Sursa fotografiilor: Я люблю ФОТО

Zăbala

In rapid! personal şi accelerat... on octombrie 22, 2012 at 4:46 AM

Secvenţa 1, cadrul 1

Eu am o aventură amuzantă cu un cal. Am o aventură cu un cal? Mă rog!

Alt cadru, mai multe secvenţe

Eu am crescut la ţară o vreme. Cai n-aveam, dar eram ataşată de un porc. Şi de câteva găini. De la 4 ani am devenit însă, ataşată de betoane, fiindcă trebuia să merg la cămin, să mă înregimenteze republica printre şoimi.  Şi pe urmă zbori, şoaimo!

Iaca zbor, pionieră… câţiva ani mai târziu, altă vreme, dar acelaşi împărat şi aceeaşi tehnologie de că…cut, zăbală! Reiau… aceeaşi tehnologie înapoiată. Ceaşcă Împărat ne ţinea la regim. Da’ nici noi nu ne lăsam. Aveam pile! Mă rog, şi cravate roşii…

Am precizat timpul, atmosfera…iaca, iar zbor, montaj instantaneu(de-aici de unde sunt eu şi povestesc acum, tehnologia-i alta, monitorizare versatilă, detecţie a mişcării; Plug and View şi captezi orice eveniment suspect, adică trei click-uri şi nu tre’ să mai povesteşti nimic; eu n-am, deci o să povestesc )

Hai, aripile sus, panoramare, planare, la stânga, muzică

Noi în anul 2000
Când nu vom mai fi copii
Vom face ce-am văzut cândva

jos! Tranziţie!

Altă secvenţă, altă frecvenţă

Sunt în munţii Nerejului, undeva pe lângă râul Zăbala, în expediţie. Suntem mai mulţi. Pupă cazare la cabană doar odrasle de tovarăşi cu carnetul de partid activ şi demersuri în adânc, săpători, pentru unii de gropi. Am pupat şi noi. Am o prietenă, tatăl ei e tovarăş greu la partid. Ne-a lăsat cabana partidului pentru două săptămâni, dar există probabilitatea ca termenul să se scurteze, fiindcă nu are numai el acces la cabană. Suntem obo…siţi(că pe-atunci foloseam cuvintele întregi, nu eram obosiţi)foc de tabără, bancuri, poveşti amuzante, vin, bere…Seară! Nevoi? Nu mai ieşim la latrină, e departe, ne ţinem sau facem la găleată, căci porţile nu-s prea înalte. Urşii oricum pot să dărâme gardul dacă vor, e şubred.

 (după o săptămână)

Primim vestea că va trebui să dormim în fân vreo două zile, că vin nişte ştabi sâmbătă. Unii o primim trişti. Alţii cu glume: hai, fă-n fân! Ne mutăm în ursărie.

(după o oră)

Ştabii nu-s ştabi, e un geolog. Cu fiul său. Ne-am împrietenit. Eu şi fiul. Tatăl cu restul. Mâine sigur ne mutăm înapoi în cabană. În seara asta însă miros de fân. Adorm cu gândul la f…la cameră.

(dimineaţă, ora 5.00 a.m)

M-am trezit. Mă linge pe faţă. Visez?  Ce ochi drăguţi. Ce botic! Pipăi în întuneric. Pipăi…un blănos. Încă mă linge. Aprind lanterna. Se sperie. Coboară(urcase pe scară). Cobor şi eu după el să văd dacă pleacă. Pleacă. Mă frec la ochi. E un pui de urs. Urs? Fuga înapoi pe scări, Olimpie!

Niehehehehe… cal nechezând . Mi s-o fi părut, îmi zic…mai urc o treaaptă…niehehehehe, şi-a venit lângă scară. Are hăţuri, n-are şa. Eu, care n-am călărit nici măcar un căţel până acum, ce să vezi, mă sui pe iapă. M-am uitat, e iapă!

…Şi dusă am fost…sunt dusă, căci a luat-o la trap! Copaci, crengi, şlap-pleosc-trosc…Iapa încetineşte. Îi e foame. Mănâncă flori. Vreau să mă dau jos! Cam mare distanţa. Iapa se mută să miroasă…mănânce alt rând de flori. Sunt jos. M-am lovit. Fundul meu e numai vânătăi, faţa mea e numai zgârieturi.

Cadru larg, aproape de final

(după-amiază, ora 11.00)

Se trezesc prietenii mei. Mă strigă. Ei cred că sunt prin apropiere. Răspund la strigăt…

(după vreo două ore de căutări ale lor)

Eu sunt bine-mersi, în alt plan, pe acelaşi  drum, tot cu calul, târându-l de hăţuri, înarmată cu un buchet de flori adunate special pentru ei. Şi cu un băţ, apărătoare de urşi. Îi zăresc. Se piş…cut! Zăbală!Se strică de râs. Se tăvălesc pe jos. Eu nu. Pe mine mă ustură faţa. Mă doare în…mă doare! Mă apropii de ei. Le dăruiesc cozile. Iepei i s-a făcut foame pe drum sau de şotii.

Aproape final

(după 24 de ani)

Ştiu tot ce mişcă! Prietenii mei la fel. Un amic e dotat. Pot să întâlnesc orice animal de-acum, în caz că mai dormim în fân. În urmă cu 24 de ani camerele Edimax erau SF-uri, da’ acum sunt reale. Precum şi povestea de mai sus.

  Pe 27 octombrie plecăm în expediţie din nou. Alt cal…pardon…altă iapă, alt pui de urs…altă supraveghere!  Together. People and… animals.

The end sau

ză bală!

Ele-fantasme

In arena luptelor sterile on octombrie 22, 2012 at 1:35 AM

Anei

I se zice realitatea imediată.

Mai întâi se aude un scâncet, apoi un plânset.

Apoi, tot ce începe imediat e simplu.

Îmi imaginez evoluţia unui singur contur

într-un singur joc, poate ornamental, poate nu,

independenţă aeriană.

Nu-ţi mai verifici conţinutul învechit din tine,

vorbele nu mai au legătură cu tine însăţi,

gesturile sunt mărunte, dar vii.

În odaie, seară friguroasă,

lumină gălbuie

şi domneşte în aer înţelegere gălăgioasă.

Pe urmă deschizi fereastra,

te aşezi cu coatele pe pervaz

şi te urci în vehiculul hibrid numit gând,

şi cutreieri prin lumea lui,

unde întâlneşti ideile,

câteva au parfum de canabis

şi timpul devine probabil.

Altă foame,

altă sete…

iar lumea continuă să existe, supuraţie dantelată,

cioplită,

pictată.

Psilunatici: psipsina, scorpio, incognito, mariana, carmen pricop, vero.

Eu am arcuş

In cinema fabulat on octombrie 20, 2012 at 7:58 AM

De în trecercuri, neam tufalnic şi trezit,
clărid, încă se socotea mare inocentimă,
până-ntr-o zi, când clar, veridicat,
pistatic şi soludic s-a culcat, infimă.

Avea sarece din belşug, dar n-avea ţelin,
pe rosuar, în calanod de obicei creştea,
mutându-i însă locul de frecuş, norocul, plastilină,
amarcus în trifoi, şi el, încet-încet se micşora.

Degeaba ăi mai mari ai vremii întruniră călănod
să înţeleagă telin şi şoludic s-o mărească,
inocentima tot scădea în ochii lor, pe loc
şi din tufalnic soi, acum pistatic roşuar strict, de nevoi.

Trecu o vreme şi-n trecercuri apăru zglobie,
Clarid, vestită cântăcioasăce cu-amarcuş se lăuda că poate face mare,
orice minusculă filosofie, culcată, consumată jucărie,
şi că-n şarece ea expertă-i, lucru cert, veridicat.

Cum n-o credeau, se adunară toţi grămadă, ca să vadă
inocentima adormită, ţufalnic rosuar cum se ridică.
Ca pistătic şi în şarece, violină, Clarid urcă pe calanod,
“eu amarcuş, eu amarcuş”, cântând cu foc, divină.

Şi în trecercuri, uite că acum se ridica, melodios, febril
şoludiccu ţelin, inocentima jucăuşă de-altă dată.
Mulţimea, palmele-şi freca, şi-acu că s-a veridicat, scanda:
Clarit, Clarid, ca tine nimenea n-a mai suflat, ce tril viril!

De-atunci, pe calanod, soludic şi clârid,
inocentima s-a veridicat deschis doar în şarece.
Tufalnic, întru telin, “Eu amarcuş” cu vână de mărire, se aude, ca şi imn.
Pistatic, în trecercuri, rând pe rând, mulţimea-n rosuar de păsărici şi în cadril petrece.

Pe calanod suitau în şarece, nu în inocentimă, ci soludic cu telin, în alt pistatic poate, cu trecercuri cu alt înţeles, veridicat tot amarcuş, dar în tufalnic  diferit clarid şi următorul rosuar: psi©, virusache, căţărătoarea, carmen pricop, vântdetoamnă, vero, carmen.

Din seria duzina altfel, mai puteţi citi şi Fabulănire.

Padele şi pagăi…O altă călătorie-n regatul de hârtie

In Superblog2012 on octombrie 19, 2012 at 5:41 AM

Creativitatea e în chin…gi (deşi unii o folosesc pe post de dop de apă).  Ştiţi câte semnificaţii poate avea chinga? Oho!(un oho factorial) Păi, să vedem! Chingă mai e şi cătușă, cocoșlău, coțofană, găinar, martac, primblă, prinsoare, scleamă, limba-caprei, curmeziș, mijlocaș, pod, război ş.a.m.d.

Ei, iată, că ar cam fi nevoie de o cască rodeo, cap artistic, fiindcă te poţi lovi de însemnătatea cuvântului. Eu le-aş interzice câtorva cuvântul, fiindcă a fi creativ nu înseamnă să pupi. Acolo serveşte numai instinctul primar şi schimbul de salivă. Plus rujul, în mai multe nuanţe. Şi locul călduţ, fireşte. Dacă ai cârmă, ai direcţie! Dacă n-ai, efect de bumerang. Coarda de salvare nu-ţi foloseşte la nimic.

-Fii creativ!

-Îhî! De care să fie? De tobă(de carte) sau de verde(de Paris)? Mai bine de treflă!

Creativitatea e precum o bicicletă de închiriat. Habar n-ai cine şi-a mai aşezat gândul pe şa. Şaua de final de poveste. Aud că bicicleta viitorului îşi va modifica şaua în funcţie de teren.”Când urcă, şaua se mişcă sus şi în spate, creând o poziţie mai bună, astfel că biciclistul(creativul, adică) este în echilibru”, zic producătorii. Trai, neneacă!

Bineînţeles că o bicicletă remarcabilă are nevoie de suporţi.

– Suporţi?

– Suport! Suport orice fel de comparaţie.

Suportul e pentru transport. Şi pentru cei rezistenţi la gradul(rece) de comparaţie. Doar pentru ce-s team-building-urile, la o adică?

Creativitatea asta, sau alta e  o tură cu caiacul pe râu sau lac. N-ai nevoie decât de veste. Şi padele, şi butoaie impermeabile, şi instructaj, şi însoţitori/ ghizi. Plus răcoritoare şi gustări.

Ca să fii creativ e musai să ai totuşi şi remorca potrivită. E ca şi cum ai avea o rulotă, utilată cu de toate, dar deschisă. Recomand cutiile de transport animale. Sunt sigure şi nu-ţi scapă niciun animăluţ rătăcit şi speriat de drum. Traseul nu e tocmai lin.

Mie una, îmi plac competiţiile sportive. Nu neapărat să particip. Să mă uit!  Uit tot felul de lucruri… Să mă uit pe mine e cel mai uşor. De când mă ştiu, simt asta. Mi-a şi ieşit de vreo câteva ori. Depinde de evenimente şi… ture. Oricum ar fi, ai nevoie de ceasuri multe de antrenament. O adevărată inginerie creativă, ar spune unii. Ai nevoie de simţ artistic şi capacităţi serioase de fabricare.

Spre exemplificare, uite o temă: mâine ninge! Păi, nimic mai simplu, Aventuria şi eşti bun de drum. Şi dacă e soare, tot la fel, şi dacă plouă… Mâine e soare, mâine plouă! Aşa…şi? Păi, nu cumva te-ai îndepărtat de subiect? Te-ai! Cerinţa-i una, dar înţelesurile-s întotdeauna mai multe. Mai bine plouă. Eu mă fac că plouă mereu. Până când mă fac că e soare. Şi-apoi ninge…iarăşi.

-Ai schiuri? Ai suporţi? (iarăşi suporţi, dar e o repetiţie benefică). Alunecare uşoară atunci! Uite nişte lanţuri, sunt ideale pentru albul pufos. Sunt simple şi robuste. Plasă de lanţ cu zale fine, reversibilă. Montaj? Din poziţie staţionară.

Creativitatea ţine, mai ales, de ochelari. Căutări  în ape marine, ori în avalanşe…Nu în sudoare, sudoarea e a muncitorilor de rând. Creativii adevăraţi nu asudă!

Pentru siguranţă şi confort, ai nevoie de staţii.

– Coborâţi aici?

– Nu, nu! La prima! Aşa îmi place mie să mă amân. În fapt, nu cobor deloc!

Amânările sunt un fel de antene. Unele nu se îndoaie deloc. De ale mele mă îndoiesc! Câteodată-mi zic că-s fluture, când de fapt nu-s! Aripi am, dar asta pentru că urăsc târâturile. De orice fel! Deşi târâtul e toată treaba în ziua de azi. Îţi conferă vizibilitate. Atunci ce-oi fi? În orice caz, o zburătoare. Când zbori, mai cad şi pene. Ei, şi ce? Le aduni în genţi potrivite. Le şi numerotezi, pentru posteritate: pana 1, pana 2… Rămâi în pană? Nimic mai simplu! N-ai nevoie decât de un redresor de baterie! Alimentare! Ăsta e cuvântul…Pe urmă vine, firesc, păstrarea alimentelor.

Dacă-ţi plouă(fie şi numai în gură) ai nevoie de niscaiva impermeabile. Siguranţa cheilor e foarte importantă. De-aici şi interpretările…Hai, că nu-i greu! Sunt câteva chestii esenţiale.

A fi creativ nu înseamnă să schimbi lumea. Viitorul începe azi, vorba serialului. Oricum ar fi, trezirea nu vine odată cu dimineaţa asta. Nici cu următoarea. Câteodată nu vine deloc. În aşteptare, iei loc la masa lor. Aşa-ţi vin şi ideile, de fapt. Când te amesteci printre ei. Le iei pulsul şi-apoi îl aşterni pe hârtie. Devii un fel de action camera. Un excursionist activ. Ei te fac să fii real!

Apropo de action ăsta, eu folosesc google chrome şi i-am adăugat ca extensie, traducerile. Nu pentru că n-aş înţelege, dar mă distrează traducerile. Mai ales cele din română în română. Spre exemplu, în dreapta, sus, pe wordpress, scrie acum sub setări:

-Înainte de te-a lovit, publică! Vă rugăm să actualizaţi conexiunea dvs…(îmi place dialogul, recunosc!)

E greu cu conexiunile, deşi pui la îndemână vestele de salvare, padelele şi pagăile. Să tot vâsleşti! Iar dacă-ţi place înotul, hehe…te-arunci. Mie îmi plac apele tulburi şi dopurile de urechi. Nu mai zic de clipsul de nas…e fantastic!

Să fii creativ nu e greu! Un baton energizant, pac, o idee… Ţine de zvâc!

Dacă aerul e condiţionat…mmm, aici e altă mâncare. Tot cu solzi! Recomand tratament superficial, nu se merită! Oasele sunt mici şi te poţi îneca.

-Hai, gata! Atât despre surf! Mai rămân câteva netratate, dar nu vreau să exagerez. Contează oprirea! Ca şi pornirea, de altfel!  Mă înec la mal. Aşa sunt sigură că voi supravieţui.

Mâine are un nu ştiu ce care uite, prinde contur! Iar filmuleţul mut sper că e relevant. Oricum, mult zgomot pentru nimic(mi-am zis că mai bine zic eu asta, decât alţii)! Nimicul de la care se porneşte…orice! Chiar şi o altă călătorie în Regatul ăsta alb, de hârtie.

A, să nu uit… mersi, Aventurie! M-am folosit din plin de serviciile dumitale!

Mda…aşa-mi petrec eu timpul liber. N-ar strica să mai ies la aer…Să-mi vizitez copacul preferat, spre exemplu…la urma urmei, de-acolo a început totul.

Personajul nu e altul decât eroul de zor.ro! Era uşor de recunoscut, dar mi-am zis că n-ar strica să specific.

Regele Şopârlă. Blânda paradă…

In Cinéma cântat, joi alb, Superblog2012 on octombrie 18, 2012 at 8:21 PM

Play! Muzica aprinde temperamentul…uşile sunt forţate, ferestrele sunt păzite…tu eşti singura, din tot restul, pentru dans. Cu divinul simulacru al cuvintelor, precum un parfum, muzica aprinde temperamentul.

Soare, soare, soare.

Văpaie, văpaie, văpaie.

Lună, lună, lună…

Te voi prinde-n mână.

Îndată!

Îndată!

Îndată!

– Eu sunt Şopârla Rege şi pot face orice. Pot să-ţi spun numele Regatului, pot să-ţi spun lucrurile pe care le afli ascultând un strop de linişte numai cu un strop de parfum. Vreau să mă crezi! Văd că părul îţi arde, colinele sunt cuprinse de foc. Dacă ei spun că nu te-am iubit niciodată, tu ai să ştii că sunt mincinoşi!

Am închis ochii, mi-am uitat numele, am uitat oamenii. Sunt chiar acolo, nevăzută, mereu în locul potrivit, la locul porivit, dar totodată plec, niciodată la fel, neconvenţional, tăcută prezenţă nepământeană. Sunt dincolo de mine, dincolo de tine…acolo unde plouă cu stropi de parfum şi e numai miros de piele. Apasă butonul, Jim!

Într-o dimineaţă s-a trezit într-un hotel verde, cu o bizară creatură gemând lângă el, sudoarea se scurgea pe pielea-i lucioasă. Într-o altă dimineaţă cu alta.

Scularea! Nu-ţi poţi aminti unde a fost? Visul acesta s-a oprit?

-Cum de mă seduc, draga mea, cum?

Bătrână nu e …tânără, părul roşu întunecat, albă pielea moale. Acum aleargă, copil, la oglinda din baie şi ţopăie ca un iepuraş.

Priveşte, fată! Priveşte!  Uite, floare de portocal, nectarină! Uite şi bujor, măr şi  fructe roşii!  Uite, caşmir, simţi? Lemn de santal şi mosc! Noi, ai mănuşii de purpură! Noi, ai zborului zăpăcit, ai orei de cafea. Noi, ai rasei plăcerii arabe. Noi, ai domnului solar şi al nopţii… noi, împernată casă!  Serioasă frunte, uitând…permiţând…Hai, eşti aproape de noi, la distanţă de-un puf!

…Dar, Jim, de ce-ai avea nevoie de mine? Mai bine plec. Mă voi întoarce când nu vei mai fi. Tot aici. Ca şi cum nu ar fi trecut! Uite, mai bine ascult unde spui despre noaptea fără speranţă, despre aiureala visului american, unde spui despre fecioara cu suflet de fier forjat.

-De un nou prieten însemnat, care să nu mă plictisească, am nevoie. De un nou prieten însemnat, care să nu mă deranjeze am nevoie. Am nevoie de careva care n-are nevoie de mine…să văd că baia e liberă.

Să rămân atunci…

– Draga mea, nu pot trăi fiecare secol lent al mişcării tale! Tu eşti femeia iernii, crescând pietre, purtând bebeluşi către râu. Uită-te pe fereastră! Simţi mirosul?

Străzi şi pantofi, bulevarde, călăreţi de piele vânzând ştiri. Călugărul şi-a cumpărat prânzul…femeia căprioară în rochie de mătase, fete cu mărgele în jurul gâtului…

– Du-te înainte! Trebuie să mă întâlneşti la intersecţie, iubito!

Prea târziu! Intersecţiile-s blocate pe portocaliu. Ca şi femeile.

-Trebuie să mă întâlneşti la capătul oraşului!

…în curte te-aş întâlni, contraste florale, dar devine tot mai greu…

-Ar fi mai bine să vii, decât să nu! Tu şi eu… Stai! Mai bine ia-ţi arma! Când tot restul a eşuat, putem biciui ochii cailor, făcându-i astfel să adoarmă şi să plângă.

Fereastra tremură cu un bum sonic. Apoi linişte. Hai, încă o dată, Press to play!

Eu sunt tot aici, dragul meu,  dar sunt în afara înţelegerii tale. Acum sunt o fată rece. Dar n-ai teamă, nu sunt eu cea care te ucide-n tenebrele camerei tale.

-Te-a-ncercat norocul în oraşul luminii sau eşti doar încă un înger pierdut?

Am sosit în oraş cam acum o oră. Stau încă douăzeci şi trei, şi am aruncat o privire în jur, să văd dincotro bate vântul, până şi acolo unde în bungalouri hollywoodiene sunt fete…

-Eu sunt tristeţea blues-ului, draga mea, călătoresc cu capul plecat, către vârful încălţărilor mele de cowboy. Eu sunt cel care strigă daţi-mi o femeie, s-o faceţi înaltă de zece picioare. N-o faceţi urâtă, n-o faceţi mică. Daţi-mi pe cineva cu care mă pot tăvali întreaga noapte.

 Tu chemi moartea, Jim!

-Am atins-o pe o coastă. A zâmbit!

Putem inventa propriile noastre regate, Jim! Vino cu mine! Fără scaunele noastre de patimă. Doar patimă. Apasă butonul, Jim! Ştii, fără simţul pipăitului am putea deveni blocuri de lemn.

-Acuplarea este bazată, în primul rând, pe atracţia vizuală! Iar eu nu te văd…

Sunt aici, Jim! Miros, ritm, piele…Ochiul nu poate mângâia o femeie, iar iepurii văd tot iepuri. Mă gravez, ca orice femeie, în vârful degetelor. Iar procesul de transformare a metalelor de bază în aur se numeşte Proiecţie.

-Degetele tale ţes în fugă minarete, vorbind în alfabete secrete. Altă ţigară mi-aprind, să uit învăţând, să uit învăţând…

Jim, nu mai … nu mai am mult şi-o să zbor de-aici. Am dreptul la trei picături. Am consumat deja două. Spune-mi unde se află libertatea ta? Arată-mi motivele pentru care tu preferi să plângi? O mie de fete, o mie de flori, un milion de feluri ca să-ţi cheltui timpul, Jim?

-Doar una, draga mea, doar una! Am să-ţi scriu cândva un rând. Sau de ce nu, câteva pe nişte petale. Nava de cristal a început să se umple. Ţi-ar plăcea un sărut, ştiu…dar mai bine îţi scriu un rând depre uşi, despre străzi, draga mea! Acestea sunt câmpuri ce niciodată nu mor, iar timpul în care ai fugit e mult prea nebun! Fă mai bine o călătorie în miezul strălucitor al nopţii…Unii sunt născuţi pentru plăceri, iar alţii pentru noaptea fără de capăt…Du-te, zău, încet, tot mai mult o să-ţi placă! Ia-o aşa cum vine, strop cu strop, desăvârşeşte-te în plăcere, pierdută ascultare a unei legi vegetale! Avem  nevoie de cineva sau de ceva nou, altceva, ca să putem face faţă. Te du! Rămâi desfrânata secolului tău!

S-a sfârşit. Bocesc îndelung. Eu am venit şi-am plecat, purtând strălucirea soarelui în păr, ca o boare, minte de copil, fragilă ca o coajă de ou…uite, îi vezi? Indieni răzleţi pe autostrada zorilor…pufăind.

-Hai, iubito! Acum mergem către casă, mica noastră lume va fi ultima! Corabia nebunilor, corabia nebunilor…Când cuvintele nu mai ating e de-ajuns doar adierea vântului.

1. Textul reprezintă un colaj din textele lui Jim Morrison ( din cartea „ O rugă americană şi alte scrieri” ) şi câteva (pre)texte de-ale mele.

2: Sursă fotografii: Ruth E Hendricks(modificările îmi aparţin)

Pe dealul Roţii

In Ciné m-a poftit, Superblog2012 on octombrie 16, 2012 at 6:12 PM

A răsărit de peste dealul Roţii,
mai dihai ca o lună mare,
rostogolindu-se cu caş la gură şi cu brânza-n şip
şi mămăliga de-mprejur, putoare.
Cerul era brânzoz, ploua-nchegat,
lumea era la fel, brânzoaică grasă tare,
iar el, mizer, un zer – o, afumat,
nu vasul, dar ce pui în el miroase! – mereu făcuse-o brânză moale,
dar cu pasiune… pentru roz. Şi-acuma, reîntors agale,
pe-al său tăpşan natal, cătându-se-n zăgârnă,
ce chiar cătă, adică mucegai,
găsi.
Cu coşul gol, fără de pâine, peşte,
fără vreun dumnezeu, un coate-goale,
c-o cam făcuse iar de oaie – şi pesemne că-ngrijorarea,
şoarece îi e şi azi, la fel ca ieri, şi scârţie,
şi-i roade brânza mâinelui, nimica n-o usucă –, ştia!
 
Mai are-un frate însă, colea-n vale, poate îl ajută!
 
Căci, pe-unde fuse-n lume, toţi urdeau, telemeneau,
şi tot o brânză o ardeau,
o sumedenie de frământări şi fermentări, şi brânzodrame:
Mai du-te-n opt şi cu-a brânzei nouă! îi ziceau
când el cerea un loc la stat, măcar pe prispă, şi dacă nu, pe dale.
Oi răvăşite şi-n ăst loc, subt altă umbră,
mâhnit, abia de mai îngăima, c-un ochi deprins, zgârie-brânză!
Şi se închidea în fiecare, şi se-amesteca cu toţi,
o muscă-n lapte, una pe căciulă,
niciun os de ros,
cheag bun, dar în burduf de câine,
în a loteriei bulă, a naşterii pomană, moţ tăiat,
ce-i prevestise altă soartă, demnă de-un ţăran…bogat.
 
Şi-ajuns devale, unde nu se mai visa chişleag, proptit în bâtă,
el, ca ciobanu’ zice acum, în prag de frate,
o doină, c-aşa-i el, de-o jale slută.
Nu-i cere brânza de pe cer, nici luna –
şi ştie bine, fratele e frate, dar brânza lui pe bani,
iar banul e o roată,
ce-nvârteşte lumea toată,
că de-aia-i zice caşcaval.
Smerit, îi cere pat, să şeadă într-o rână
şi să viseze, doar preţ de-o zi, smântână.
Pe urmă să purceadă iar la deal,
ca să mai cate în a găurilor caşcaval, un rost şi nu capcană.
 
Dar înrudirea nu e-un mal de mămăligă şi pârâu de lapte,
şi precum turma ce-ntocmeşte-a stânelor brânzură:
Tovarăş numai la câştig, la pagubă punem cârlig!
(apoi pe toate gardurile o atârnă, câine rău),
fan slogan, aşa şi frate-său.
Căci, când e brânză, nu-i bărbânţă,
omul când are una, îi lipseşte alta.
Răbdându-l totuşi inima  de frate,
îi zice-n vârfu’ limbii încă una, sănătate! 
C-azima a mai coaptă mai buni oaspeţi  aşteaptă! se-aude şi nevasta
fratelui, cu glas subţire, după uşă şi cu măturoiu’-ntre picioare,
ascultând.
Şi-apoi poruncitoare, mugi cu-nflăcărare,
cu voce groasă de-astă dat’, către al sau bărbat:
Să zboare de aici, ai înţeles? 
Şi-apoi, frăţâne-său, ce să mai facă?
Strâns cu uşa de consoartă,
îi închide fratelui uşa-n nas şi se întoarce la al său necaz.
 
Acuma na, drumeţe, bate apa  ca să iasă unt,
căci umbli după mori de vânt şi-ai trecut prin viaţă ca prin brânză,
nasul nu ştii să ţi-l ştergi singur,
iar după ploaie, be-he-he, căciulă de oaie!
îi zise o babă, ştirbă, de după gard, vecină cu frate-său, peste drum.
Haide-n casă, şi ţi-oi da eu o pâine şi-un pat pentru mâine,
de drum, că unde nu e pisică, şoarecii steag ridică!

Grafică: Raluca Turliu Cobilanschi.

.

Zor.ro

In Superblog2012 on octombrie 15, 2012 at 12:03 AM

Esc! Prima-n tastatură, da’ şi primul gând când vine vorba de alegeri.
Ape.
Mă trec, atunci când trebuie s-aleg. Alege, hai! 1,2,3,4,5,6,7,8,9…0! Orice! Chiar şi meniul pentru azi sau mâine. Chiar şi timpul iubirii.
Alegem un a, alt a, în pofida altui aA-ul e cel mai uzat. La mine nici nu se mai vede.
Şi nu că n-aş avea de unde, ci pentru că-s prea multe opţiuni, dorinţe şi prea puţine în portofel, reale putinţe. Ca să scap de bătăi de cap, fac haz. De necaz.
Sunt un fel de erou spaniol, cu gând de erou spaniol, dar cu acţiune de erou român(vezi figura 1). Blestemul lui Păcală, sau al lui Capistrano, tot o vulpe, cum s-ar zice!
Gândul mi-e un fel de Zorro, dar avântul mi-e zorpunctro, nevoie mare!
Nevoie mare? Ei, bine, când e nevoie mare, atunci închid ochii, mică. Şi  pe urmă rulez nevoi. Zzz… în online-ul visării. După care,  „ieftin” e parola cu care-mi deschid portofelul, că „scump” mi-l deschid oricum alţii şi îşi iau singuri. Ca şi-n dragoste.
Cum? Păi cum, cum? Stând! (Stând, de la stat). Dar pe picior de plecaRe.
Sunt unele alegeri care nu necesită cap. Ci burtă! O burtă mare, cu ferestre multe. Pe-acolo-mi scot capul câteodată, sau mâinile. După trebuinţe. Ei, poftim apucături!
Lărgind posibilităţile de nuanţare, o să şi exemplific.
Dacă am nevoie de un laptop, să zicem – să zicem, fiindcă de fapt n-am nevoie, că am! – îl adaug lângă „nevoie” pe „ieftin”, criteriul e şi el tot de nevoie. Laptop ieftin. Sună bine, insert! 
Insert e o funcţie ajutătoare, precum delete, în mintea-mi, care scroll-ând page up-page down, depune armele repede doar când vine vorba de explicaţii tehnice, fiindcă sunt femeie – desigur, una comandant suprem al armatelor mele, căci ştiu să repar un fier de călcat, un reşou, dacă ţine de fire: le leg, ştiu care-i nulul – atehnică, deci, depunere care ţine de taste, nu de taste!  Sau invers? În fine!
Alt criteriu n-am! Decât unul pseudopoetic, cum ar zice X sau Y, critici literali. Dar pe-acela îl mai odihnesc o vreme… Odihnească-se şi ei!
Dau backspace, space, pace, ace, ce, e (cu ecou)în timp, altă vreme! Acolo am dovada clară că se poate să alegi şi cu ochii închişi: povestea cumpărării laptopului meu. Iat-o! Enter! (cu caps lock, ori shift) În  a, z, e, r, t, y, paşi de tastatură…
A fost odată (ca niciodată nu, că dacă n-ar fi fost, n-aveam laptop). A fost odată un gând. Dar…
Zero lei. Zero idei… nu!  Că idei, oho…Că dacă nu, împrumut! De la o rudă. Cinci sute.
Euro! Şi mi-a dat. Pe urmă am mers în primul magazin de profil şi mi-am cumpărat unul. Ca cel din vitrină, vă rog!
Rapid! Că mă grăbeam. Vânzătorul era siderat. Rămăsese mască. În rate? mă întreabă el îngrijorat. Nu, cu banii jos! …
Tăcere…tăcerile vin din piept sfâşiat, de obicei, trei lovituri rapide. Zbang-Zbeng-Zbing! Mă rog, vocalele sunt la alegere. Nu şi în cazul de faţă!…La o săptămână m-a sunat ruda şi mi-a zis că nu mai vrea banii. Uou! Să fie…cadou! Să fie, îl am şi azi, de mai bine de 4 ani! Ce-i drept, a început să moară, puţin câte puţin. Dar încă mă serveşte, aşa, obosit cum e.
Yi grec? I grec i-o poezie( tot despre alegeri). Când ţi-e lumea mai dragă devine şi el  Z. Din zorul tastelor… Sau orbul lor.
Atât, când vine vorba de laptop potrivit! La mine s-a cam potrivit. Se poate şi aşa, deci!
Când vine vorba de alegerea tavanului potrivit, ei bine, aici să mă vezi!
Ieri noapte, pe la 1.23 – pentru estetică, că-n realitate nu ştiu cât era ceasul, oricum, în jurul orei 1.00 – mi-a picat jumătate de tavan. În bucătărie.  Nu în cap, spre norocul meu. Capul mi-era în altă parte. Vecinilor mei le plac vibraţiile. Toată vara au folosit bormaşina. Şi-au cumpărat toţi. A fost vreo promoţie, probabil. Sper că le-a plăcut şi zgomotul căderii tavanului meu în noapte. Şi le-a plăcut, mai mult ca sigur! Că nu mi-au venit la uşă, spre norocul lor. Altfel, trăim cu toţii, în blocuri(am scris bloguri iniţial), în bună pace.
Acum am de ales între a plăti repede aproximativ 1000 lei, ca să-mi renovez bucătăria, sau să redecorez doar locul, improvizând, avânt care nu mă costă nimic. Decât hazul, poate…şi nişte ore cu mâinile pe sus, meşterind. Şi spatele arcuit.
Voi ce-aţi alege?
Mie azi-noapte îmi venea să (vezi figura 2)…sfârrrr (lează cu fofează) , dar nu mi-am pierdut ctrl.  Ce ţi-e şi cu alegerile astea! Un perpetuum comic!  Iar umoru-i românesc şi universal. Şi are şi el un timp al lui. Ca şi tavanul, ca şi  laptopul, ca şi iubirea. Aşa că o să-nchei în nota asta, un soi de promisiune pentru cândva, un’ s-o potrivi!
― O, zei leonici! Vă transmit saluturi!
Mă voi reprofila: Mânca-voi fluturi!…

tema de luni:  Timpul iubirii. Psilunatici: psi©, carmen pricop, scorpio, dor, carmen dj, incognito.