alma nahe

Archive for 25 noiembrie 2012|Daily archive page

Ablaţia încrustaţiilor

In Ciné m-a visat, Superblog2012 on noiembrie 25, 2012 at 9:07 AM

Cu patimă soarele-mprăştie raze fierbinţi în secret
peste câmpuri, cât vezi cu ochii rapsodie de lavandă în floare.
Val violet zguduie centrul fiinţei, caşetic, discret
apoi îmbrăţişează puternic pământul întru împreunare.
 
Au trecut orele, a venit noaptea nespus de senină.
Apoi, s-a născut o altă zi greu, încet, cu parcimonie.
Acum merg şi n-o ştiu, peregrin obosit căutând clipe-lumină,
eu şi sufletul meu, feminin, adâncimi insondabile, ablaţie căutând armonie.
 
Drumul urcă, coboară, iar urcă, se lasă în jos,
pe Drumul Lavandei tăcerea se-aude ca un canon.
Trei păsărele rescriu vocabularul iubirii pe-un butuc de vie vânjos,
vinul de Jura se odihneşte în clavelin, în Castelul Chalon.
 
Ca o ancoră veche, simt multă frustrare şi cearcăne-asemeni,
odaliscăsperând într-un miracolfugind de trecut, pe-acest drum, în cuvinte.
Există un început pentru lucruri, dar şi pentru oameni,
tot ce urmează să înceapă acum, prins c-o broşă pe cer, a-nceput dinainte.

Ochii se uită şi văzând atât de puţin câteodat’ , ei mai caută.
De-acomodare sunt întotdeauna bune cuvintele când încep.
Mult mai clare decât bunele lecţii, pildele rele strănută,
expirare bruscă, sar cât colo, legende. Astăzi curge-n pahare doar una, pun butoiului cep.
 
Aşadar, o slujnică, mergând, călătoare furată de desăvârşire, şi minunată,
o dată dormind sub clar de lună, obosită de forfota din castel,
mod emfatic de a răspunde la îndoieli în iubire, vrând să le facă să tacă,
puse capul pe-o pernă de flori. Sentimente, la fel, adunate mănunchi, în pastel.
 
Nu se ştie cât a dormit, poate-o noapte sau două, ori nouăş’nouă, dar când s-a trezit
s-a uitat pe cer, a căutat în sine fără dureri – enigmă care sfidează ştiinţa,
şi-ntr-o străfulgerare a clipei s-a luminat, s-a ridicat. Ce s-a-ntâmplat
e că după un somn bun, metempsihoză, ori altceva, i s-a ascuns umilinţa.
 
Cu mâinile goale, aspre de sare, dând importanţă călătoriei din vis făcute,
cu inima cât un purice în curând avea să pornească la vânătoare,
să urce pe munte-ntr-un loc, numai de munte ştiut, dar arătat în vis, să găsească trei păsări mute,
indicaţie de pe tărâmul cu pauze şi neatenţii aparente, întâmplătoare.

În vremea asta la castel, prinţul, slăbit, ca tras printr-un inel, unghiile şi le rodea,
pe treptele cetăţii stătea, şi deşi îi era ziua nunţii, nu găsea motiv de bucurie.
Gândul său cobora, urca, cobora, iar urca, fremătând şi adânc tot ofta, suspina.
Pe locul unde lacrima îi cădea, creştea absurd câte-o floare liliachie.
 
La fel de absurdă e şi povestea asta şi doar Dumnezeu ştie cu câte lupte.
A spus Ain(aşa o chema pe slujnică) într-o zi noapte bună, pe mâine şi în ultima clipă
s-a răsucit pe-un picior, s-a-nălţat pe vârfuri şi din gama gesturilor abrupte,
nepotrivite, l-a sărutat pe buze prelung, apoi a fugit în a castelului stângă aripă.
 
A fost de-ajuns această simplă alipire,
răsfrângere din paradis, izvor de apă caldă, suavă pornire în taina nopţii,
ca prinţul să-şi deie seama că fusese lovit ca un fulger de iubire,
dar din păcate, o nepotrivire în rang şi-o ticluire crudă a sorţii.
 
Prinţul, Jacques pe-al său nume, Păsării Furtunii ( Prinţesa Man o ‘War) era dat.
Dar dacă, din inima muntelui Jura vreodat’, o fată simplă ar fi prins trei păsări mute
şi le-ar fi făcut să cânte, Jacques ar fi fost liber de-acest blestem înciudat
puternic legat de trei vrăjitoare bătrâne şi hâde.
 
Însă Jacques nu ştia şi-astfel în ziua nunţii cu Man o’ War pe treptele reci se perpelea.
De Ain-ncotro se duse, habar n-avea de săptămâni.
Cum apa se duce la vale, făr’ să se-ntoarcă,  aşa, fără de urmă-i şi ea.
Îngrijorat, el puse s-o caute mai întâi în fântâni.
 
Dar drojdia răului nu se-aşază pe fund, în dragoste, limpezind căutarea.
De unde să ştie că Ain spre vârful Crêt de la Neige din dragoste se-ncumetase?
Nici nu va şti, căci astfel de lucruri rămân taina celui aflat la înălţimi cu zarea.
Ain, avea să urce, să prindă cele trei păsări rare, cum visarea-i dictase,
 
dar obosită, avea să cadă şi în cădere se prefăcu într-un râu, râul Ain şi scăldându-se-n apa lui, apa tristeţii,
păsărilor le reveni graiul ce străbătea înaltul văzduh, iar prinţul, de pe treptele unde şedea, le auzi cântecul:
„Căci uneori numai să dormi mult şi bine şi-i destul ca să schimbi cursul vieţii,
Jacques, Jacques, Jacques, auzi-ne şi găsindu-ne-ţi vei găsi leacul.”
 
Auzind a văzduhului chemare, prinţul purtat de cântec şi jale
alergă într-un suflet înspre locul de unde-auzise strania chemare
şi când a ajuns a văzut că nu-i erau decât pietre şi apă în cale,
nici urmă de Ain, niciun pas de om pe cărare.
 
Dar ce să vezi, disperat, uitându-se când în amonte, când în aval,
şi zicându-şi în sine ca de-acum să nu se mai încreadă în a delirului fantezie,
i se năzări că merge pe apă. O, Doamne, câte mai pot închipuirile! Şi-n acest interval
de visare, a vrut să se lase vlăguit pe-o stâncă, care-ndată se căscă şi în miezul ei zări o bijuterie.
 
Prinţul pentru o clipă s-a temut, căci deasupra stâncii se ridicase o lucire fără scântei,
o lumină care numai din cuvinte nu se poate alcătui, dar spaima-i imediat îi trecu
când întinse mâna şi simţi în palmă bijuteria, simţi şi împlinirea  ursitei.
Bijuteria era o broşă şi Jacques prinzând-o în piept, în dreptul inimii, ceva nemaipomenit se petrecu.
 
O arătare luminoasă, imaculată i se prelinse în braţe,
atmosfera era de adâncă tulburare de apă şi spirit.
Era Ain, iar Jacques, înţelese fără cuvinte, că soarta-i nu stătuse în aţe
ci în sacrificiul iubitei şi-n ochii săi trei păsări mute au licărit.
 
Disperarea, zicem noi cu toţii, e omenească
e ca un fir de plumb, pendulat în zboru-i de Pasărea Furtunii.
Înarmaţi cu fior, trebuie să  luptăm ca visele să ne fericească,
dar vocabularul dragostei e neîngăduit de puţin şi de scurt pentru unii.
 
Prinţul, întors la castel găsi totul, deşi nimic, într-o linişte usturătoare,
dispăruseră toate gătelile de nuntă, în aer plutea o pace absurdă.
Şi, fireşte, poate că v-aţi fi aşteptat, ca Ain să fi înviat şi pregătelile de însurătoare
să se potrivească până la urmă pentru el şi slujnică, căci imaginaţia omului zburdă.
 
Dar nu e aşa! Apa rămâne apă, sânge nu se mai face.
Şi oricât am invoca cerurile ce e dus nu se mai întoarce.
A rămas doar sărutul lor de poveste, şi-aţi văzut, un sărut poate blestemul desface
şi legenda aceasta…cui nu i-a plăcut, la drum să pornească şi alta şi mai gogonată se coace!

Textul participă şi la Duzina de cuvinte. Duzinari: psi©,

1. dordefemeie 2. Irealia
3. Dictatura Justitiei 4. Scorpio
5. Arcon 6. Vant de toamna
Reclame