Firimituri

 

 

 

 

 

 

 

În traficul de sentimente azi e aglomerat. Versul, şi el, un aristrocrat, azi nu mi-e măsură. Dar, din când în când, mă întâlnesc cu Firimituri, un personaj cu o precizie de german, dintr-o anumită piesă de salon,  etalon pentru societate, şi, cum spuneam mai demult, el, Firimituri adică, întemeiază pe întâmplare, şi aşa cum fluturii îşi scutură aripile în ploaie, născând curcubee, aşa şi  h-ul din hrăneşte uneori dispare.

Nu m-am ascuns, m-am pus doar în situaţie, atât! Ungeri, mângâieri de cuţit… Nu ţine de talent, ci de amor latent, de nestins.

Când un poem de-al meu are doar grosime şi lungime, înălţimile i le retez, de nu se văd! Realităţii nu-i poţi omorî alegoria, până nu-i hârbuieşti şi carele.

Aveam nişte mere acre şi eu, tot timpul am crezut că dacă pot face ceva în vis, pot face şi aici. Ca pleoapa, la cules de stele, să nu-şi uite clipirea, ca suflarea care modelează cuvintele prin propria respiraţie. Le-am dat zahăr, le-am dat dulceaţă de vişine, scorţişoară şi aluat dulce. Le-aş  fi dat şi mai multe, dar n-aveam! Când vine vorba de dat sunt un fluviu la revărsare, care pare c-a adunat un secol de romantism. Dar dacă n-ai, nici nu trebuie, nu?

Firimiturim!

Un verde de context, excursionist.

Uneori mi se pare că scriu de parcă m-aş traduce pe mine dintr-o altă limbă.

Cuvintele sunt umede, unele au miez dulce, altele amar, dar aşa ce mi-s de dragi, cu picioruşele lor mici-mici!

Uită-te la “m” sau la “n”! Nu-s drăgălaşe harnicele furnicuţe? Prinse ca-ntr-un dans între vocale muzicale, ca mine în veşnicul vals al amintirilor. Firi-mituri. Nu mă pot abţine să nu-l rup, ca pe-un măr, pe musiu Firimituri ăsta, în două.

Chiar, poveştile demult uitate se duc în raiul poveştilor sau în iadul lor?

Mie mi-e dor de mine, cea adormită-n frumos! Care adormită, s-a trezit într-o dimineaţă cu un puternic sentiment că nu mai era ceea ce ştia că e…de-atunci, căutări şi găsiri în intens, dincolo de cuvânt şi dincolo de poarta hârtiei. Şi când păţesc asta, îmi atribui roluri în  bucătărie. Bucă-tărie? Cine-a inventat cuvântul, pesemne că s-a distrat copios.

Ah, tre’ să-mi găsesc un salut mai potrivit, mai vioi, întâlnirii oniricului cu realitatea imediat înconjurătoare!  Până atunci, îi voi zice măr copt.

Acestea fiind zise, vă invit şi prin alte bucătării:  Vânt de toamnă, Vienela, Ioana, oglinda lui erised, Matilda, carmen pricop, dor, Scorpio, Some Words, vavaly, lili3d, Adriana, roxana, cita.