alma nahe

Archive for 23 septembrie 2013|Daily archive page

Portretistul

In Superblog2013 on septembrie 23, 2013 at 9:06 PM

Renunţare totală când acră, când dulce, viaţa lui toată era un coş imens de nuiele în care lâncezeau pânze rulate sul, colecţie de momente intime izolate.

Nu admira în oameni decât compoziţia, pe unii îi creionase tâmp, o simplă linie, pe alţii, translucizi, suprafaţă netedă, făpturi zămislite din miez de idee, siluete decupate din memorie, în decoruri cu murmur interior, când în armonie sobră, când în luminoasă duioşie.

Interesul pentru ei stătea în dimensiunea pânzei, vibrând în aşteptarea poeziei.

Capul său, cu fruntea năduşind abundent, devenise un malaxor ce convertea falsitatea şi teatralul într-un monstru plăcut vederii.

Pătrundere imginativă, ascultând când de întuneric, când de lumină, sufletul îi era când harpă, când evantai. Năzuinţa lui era să spună câte un singur lucru, pe rând, iar rezultatul să fie unul fără interpretări alambicate.

Jargoniza, într-un nicăieri al tutror lumilor adunate într-un singur loc, când văzut pe dinafară, când de dinăutru şi oricât de vast era spaţiul de inspiraţie, când isprăvea ce avea de spus, pe pânza multicoloră se întâlnea tot cu sine însuşi, cu visele lui, ţesute din stofa vieţii.

Amestecând toate trupurile într-unul singur, sfârtecat de dureri, vlăguit de nesomn se pregătea să-i dea posterităţii încă un tablou.

Dar mâine, un mâine încă vacant, asistenţa va impune universul său particular.

Sau nu.

“Ce mârşăvie”,  gândea el, în timp ce îndepărta un fir de păr de pe obrazul ultimei sale creaţii, “sunt nevoit să trăiesc într-o lume în care mâine, o mână de oameni care n-au pictat niciodată nimic, vor decide dacă sunt valoros sau nu.”

O ultimă tuşă şi o rază de soare, jucăuşă, i se aşeză pe piept, apoi pe chip. Tabloul era gata. Se întinse pe salteaua îmbibată de vopsele, invadat de un puternic sentiment între şira spinării şi genunchi privind înspre şevalet, el, omul, lucrare finită în contact cu infinitul. Apoi adormi.

00181

Există măr perfect fiindcă-i potrivit cu pofta mea.
Există cer perfect, fiindcă-i potrivit cu albastrul pe care-l caut.
Există apă, perfect pe gustul meu, fiindcă-mi potoleşte setea mea, nu a celorlalţi însetaţi.

Există om perfect, fiindcă fără să-l caut se mulează gâdurilor, trăirilor, cuvintelor, defectelor, calităţilor mele.

Şi, există un concurs, Superblog, care-i potrivit cât de cât cu exerciţiile mele literare, care nu vor suferi transformări numai şi numai fiindcă le voi alătura cuvântul advertorial, iar mărturie stau scrierile mele de anul trecut, pe care le puteţi frunzări aici, dacă aveţi timp şi chef.

Textul nu e nou, i l-am furat pisicii mele, Jora!  (Ca şi tabloul care însoţeşte textul, care tot de ea îi pictat.) I  l-am dat ei cu dragă inimă la vremea respectivă, dar m-am gândit să i-l şi iau azi înapoi, tot aşa…cu dragă inimă, de nevoie!Pisica la nevoie se cunoaşte! Mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine s-o trimit pe ea în concurs. Pare mult mai …În fine! Pisicile ştiu a se mula pe cerinţe mult mai bine, dar o să mă străduiesc şi eu mai mult şi o să-i cer câte un sfat. 🙂

Aşadar, Superblog, iată-mă! Eşti gata să mă primeşti din nou? 

Banner SuperBlog2013

Reclame

Te plac aşa cum eşti

In Cartea în care se tace on septembrie 23, 2013 at 1:02 AM

536863_487973524590498_837097350_n

Într-o mână am o valiză în care ţin mângâierile
şi în cealaltă câte un oftat al unui trecător.
Când îl mângâi, las valiza jos,
dar încuietoarea e stricată
şi mai scap şi câte-o mângâiere de-aiurea.
Of, doamnă, da’ câte ofuri aveţi! se minunează el,
de câteva se scutură,
crede că-s ale mele toate.
Of, să vedeţi câte mângâieri am, îi răspund,
dar el e deja departe,
şi-atunci îmi scot creionul dermatograf,
(cu care îmi ţin în frâu ofurile,
ca să nu depăşesc norma)
îmi caligrafiez pe frunte o nouă mângâiere
Te plac aşa cum eşti 
şi m-aşez într-o vitrină închisă ermetic.

***
Mi-am imaginat pielea, tare, cu ierburi crescute din porii de piatră şi şobolani în căutare de resturi, printre puţinele crăpături, care umanizau trupul.
Mi-am imaginat gura, cu buzele crapate şi gri, pline de pământ.
Mi-am imaginat ochii, fixaţi în nicăieri, încremenindu-mi timpul.
Mi-am imaginat mâinile reci,
frunţile nepăsătoare…
Mi-am imaginat lumea cu o inimă mare,
de piatră
şi de-aici încolo văd că cerneala se îngroaşă,
se scurge din peniţă,
un copil oftează grăbit,
gând,
pe geam un semn de întrebare,
un bătrân oftează lângă bătrânica lui,
gând,
un semn de mirare.

Ei nu te plac aşa cum eşti!
Vor să fii tu,

plus încă ceva…
00181

Psilunatici: psi©anacondele, Adrianacarmen pricopVienelaScorpioAdrianabis, JoraMitzaaoglinda lui erisedIoana Soglu, Sonia, Cita.