alma nahe

Archive for august 2013|Monthly archive page

O umbră…

In Cartea în care se tace on august 31, 2013 at 12:40 AM


Şi-a aşezat anii în fiecare ochi albastru,
în chip
şi (în) fel.
Acolo, cuvintele i s-au aşezat şi ele în linie frântă,
gânduri date
jumătate prin sare,
jumătate prin miere,
gânduri luate —
fiere —,
în spiritul ei,
căutând sensul,
când pe frunte,
pentru aproape,
când în tălpi, pentru departe,
nume-floare,
trup limitat,
înveşmântat în bleu,
dogmă sufletului.
De-o cauţi, încă aşază pietre pe inimi,
iar ultima ploaie rece de vară n-o regăseşte
decât rătăcind
întru Împăcare,
fără umbrelă,
dar cu capac de cleştar,
Albă
ca varul.
Mergi în pace, suflete,
să-ţi întâlneşti, poate mai curată,
cealaltă lume!
Şi nu avea grija mea…
dragostea se ascunde în cele mai neaşteptate locuri,
dar mai ales în scopul fiecăruia.
Eu o să ard hârtia asta,
să încălzesc inima-mi împietrită,
dar cenuşa,
sub acoperişul ăsta care fluieră,
e tot o ninsoare!

00181Duzinari: psi©, Jora(pisică-mea), Scorpio, Ioana Soglu, Adriana, Sonia, Oglinda lui ErisedVienelaVienela 2, papornita- un comentariuO fataCristian.

Dumnezeu nu joacă

In Cartea în care se tace on august 18, 2013 at 10:00 PM

Noi am jucat împreună Iubirea.
Dar, ori fiindcă n-am jucat curat,
ori fiindcă am interpretat nepotrivit
(simţitoare),
am fost înţeleasă ca o salvie,
în timp ce tu ai ars laş şi neruşinat în tine
cărţile evidenţei
şi
oricâte reprezentaţii am avut,
toate ovaţiile, aplauzele,
coşurile cu flori le-a luat EL,
deşi intra şi ieşea pe fereastră (încărcat),
nimic mai mult,
nimic mai puţin.
I-adevărat,
apariţia nu era una obişnuită,
nici (măcar) fereastra nu era la înălţime
şi era şi înţeles cu omul cu luminile,
ca în momentul în care publicul aştepta
cu sufletul la gură( cam mare, totuşi)
deznodământul,
arlechinii să apuie.
Atunci şi omul cu sunetul învârtea butonul,
muzica scălda suspinele şi oftatul spectatorilor
îl dădea peste cap,
fix peste replica ta de final.
Eu nu te auzeam
şi nu ştiam când să mai intru,
sentimentele mele erau şi ele întinse la maxim
pe roata de rezervă a credinţei,
apoi, stop cadru!
Aproape iubire!
Şi, în lumina aia chioară
bâzâind,
uşoară ca o pană fără conştiinţă,
mă prăbuşeam.
EL se uita mai întâi la tine,
ca la un stol de păsări rătăcitor
şi pe urmă la mine.
Ca un negustor de leşinuri.
Ei bine,
abia în acel moment — îndelung repetat,
trebuie să recunosc,
dar şi grație sprijinului tehnic —,
îşi rostea, oracol caldeean,
în modelare acustică, replica:
— Astăzi Dumnezeu nu joacă!
Apoi, sfârșit! — sfârșitul înțelegerii! — cădea cortina
și noi,
o dată dincolo
și de două ori încolo,
ne luam toți trei de mână(toate lucrurile sunt triple),
ne aplecam
exersând pietatea,
și pe urmă ne întorceam fiecare
la toate cele rânduieli ale lumii sensibile — și
la îmbolditorii noștri —,
Monadă și diadă.

Lălăiala toată, mai jos, în săgeată!

Dacă la mine n-a jucat, să vedem la ei în ce joc s-a-ntrupat: psi©, d’agathaAdriana, filedepovesteaceeasiAdrianaroxanaCuvânta, Carmen(DJ)psi – a doualili3d.

Poeta care voia pe Marte

In Cartea în care se tace on august 14, 2013 at 9:06 PM


În dimineața aceea a verificat tot,
dacă își trăise traiul,
dacă își mâncase mălaiul!
Era aeriană,
mai ceva ca un olandez zburător.
Avea, într-adevăr, niște motive gravitaționale
nevindecate, dar trecute:
Karenina, Maitreyi, Scarlett O’Hara…
Citise anunțul în trei’șpe,
în pai’șpe,
a găsit că n-avea nimic de pierdut,
apoi a zâmbit.
Și acum, gândindu-se la dată,
a zâmbit instant,
n-o durea!
N-o mai durea nici Vronski, nici adolescentul miop
şi nici Rhett Butler.
Știa că i-ar fi iubit până când ar fi știut că toate se termină,
ori dacă toate s-ar fi terminat, la ce bun?
A luat mătura(de gospodină),
a apucat-o zdravăn de mijloc,
a scuturat-o de particulele roz — s-a scuturat și de orice alt gând
de întoarcere — le-a pus în sân
și, din ce-a mai rămas,
din gunoaiele alimentelor de bază,
și-a dictat,
obosită de-atâtea cuvinte– Dacă nu mai sunt pe-aici,
pesemne c-oi fi pe Marte!
– un bilet
de rămas bun,
s-a semnat,
l-a lipit( nu pe ușă,
căci le desființase)
ca o glumă proastă,
pe spatele hainei primului întâlnit în cale
și…cam atât!
Ar fi putut găsi o frază de captură mai bună!
Ar fi putut să coboare scările în fugă,
să strige cât o țineau plămânii:
Adio, zerozerozerozero!
Rămâneți cu bine, zemoaselor,
clipe-n ciorchine!
Cercuri, inele,
putere-a cuvintelor!
Bun găsit, aproapeoro 25!
Sunt în drum spre tine, Planetă Roșie!
Două răsărituri,
două apusuri,
ce-am să vă mai cânt!
Zi-sol,
doi ani într-unul…
într-o stare primordială.
Dar nu!
Ea era poeta care voia pe Marte,
fără sirene,
fără limbaj pământesc,
fără organizări de evenimente
și nu avea să lase în urmă niciun regret…
decât planeta aceea,
cu ceață multă
și mult, mult prea albastră.

Teme de joacă

In Clubul Psi on august 14, 2013 at 6:00 AM

image

duzina de cuvinte(16 August):  intinse, tine, apuie, pana, modelare, roata, sprijinului, cartile, fereastra, curat, care, simtitoare.

temă psiluneli (18 August): „Dumnezeu nu joacă”

Au fost alese, ca de obicei, din cugetările lui Tudor:

1. Aș vrea să fiu o pasăre în zbor
2. Un superb răsărit de soare
3. Modelare pe roata destinului
4. Principala condiție a sprijinului
5. Dumnezeu nu joacă zaruri
6. Fereastra prin care privesc lumea
7. Prin preocupare spre cunoaștere
image

Pentru cei care vor să ni se alăture jocului, în joacă ori serios, „regulamentul” psi.

Cine eşti tu?

In Cartea în care se tace on august 12, 2013 at 6:09 PM

Multiplică-te! mi-ai zis în joacă.

Şi-atunci, ca un făcut,

m-am trezit că-mi număram, rece, cuvintele:

două mie, două ţie.

Gândurilor le adunam penele de pe jos

şi le rânduiam în penar,

(aşa cum ierburile le aşezi în ierbar)

şi stăteam ca pe arcuri,

cântându-ţi în strună.

Cine eşti tu azi, nu ştiu,

dar pentru tine am răsturnat nisipul din clepsidră

şi am pus fulgi de nea

(cad mai greu).

Dar nu te bucura,

nu e cine ştie ce negustorie!

Doar un nebun îngheaţă apele

în miez de vară

şi apoi patinează de unul singur,

fără aşteptări,

cărând povara alegerii perfecte

între întrebare

şi răspuns.

Cine sunt  Psi©, AdrianaLitere Stacojiicarmen pricopSome Words, CuvântaGriskaVienelaaceeașiAdriana azi? Câţiva…  la fel de nebuni, până într-acolo, încât să-l creadă pe nebun.

 

Scară la nor

In Cartea în care se tace on august 10, 2013 at 11:16 PM

Într-o zi cu soare
am fost desemnat omul cu umbrele.
De cum am aflat, m-am lepădat de sălbăticiune,
de memorie,
de haine,
și ți-am devenit atunci fragment salin.
Sălciu, tu veneai recunoscător în mine,
ca la carnaval,
costumat în omul cu manta de vreme rea,
circuit extatic,
cu aromă de apă de ploaie.
În urma ta eu făceam întotdeauna tumbe
(nu zimbri, nu zâmbri!)
și cu sufletul arcuit,
ca un fulger
îmi construiam încă o scară la nor.
Din înalt,
prin tubulatura scării,
Dum(nezeu)ne ascundea semnele,
erau pentru amândoi,
însă eu eram singura care putea privi în urmă,
de sus,
încercând marea cu sarea,
precum și
noi înălțimi.

00181Desenul îi aparţine unui cer(c) vechi, pe care-l credeam ruginit, dar nu e, şi pe care îmi plăcea uneori să-l rostogolesc ca pe-un curcubeu, prin ploile-mi. Dacă căutaţi sub desen, poate că găsiţi şi-o cărare…

D’uzinari: Adriana, AdrianaT, Vienela, Jora(pisică-mea), VienelaS, Vieneladinnou şi Alma Nahe şi spionii. Şi fiindcă am început cu Adriana, închei cu AAAdriana. Aşadar, acum suntem trei, toate, de trei ori azi, duzinărese. 😉
Într-un târziu ni s-au mai alăturat Carmen Pricop și Vero.

Proprietăreasa de cuvinte

In Cartea în care se tace on august 3, 2013 at 6:54 AM

A fost odată o insulă,
ca o fisură în spaţiu,
și-o proprietăreasă de cuvinte — care nu locuia acolo,
dar aşa încep toate,
fără nicio legătură,
și uneori, așa și sfârșesc —, iar toate s-au întâmplat
pe când iarba era crudă,
iar literele erau furnici pe un buştean.
Într-o zi, plimbându-și cei doi bichoni,
a găsit o funie,
a legat-o de un arbore de cafea,
şi de celălalt capăt ţinea ea,
şi în loc să se spânzure
a făcut-o barieră.
Avea şi acte în regulă pentru cuvinte,
şi reduceri
la absurd,
însă nu oferea nicio garanţie că
odată eliberate de sub proprietatea-i intelectuală,
morală,
ar fi folosit cuiva la ceva,
așa că le vindea cui se nimerea trecător
prin fisura aceea de timp.
Zgomotul monedelor era puternic,
buzunarele îi erau doldora
şi cu fiece lingou rotund care dădea pe-afară
mai ucidea câte un paragraf de furnici
şi nimic nu putea salva această irosire perpetuă.
Noroc că sămânţa lor gratuită era de dincolo de buştean,
şi acolo şi avea să rămână.
Iar ea, proprietăreasa,
insulară ca o vie
aşteptându-şi strugurii,
își plimba mai departe bichonii,
până în ziua de apoi.