Citeşte-n lună (câte-n stele),
molitfelnic miniatural
şi vede-n ea o minge de bumbac ce se aprinde
şi se dă de-a dura, fără vamă,
pe-o scândură.
Când suflă-n ea, îndepărtând-o,
ca să nu se molipsească,
sar muze din scântei
şi i s-aşază-n gene,
catapulte-n şapte luntre
cusute grosolan cu oase de balenă,
ce-o poartă-n găunoşitură,
rând pe rând şi necondiţionat, spre sine.
Şi se pornesc războaie-n ochiul fricii,
plătite-n melci şi scoici biruri şi gloabe,
apoi în mai puţin,
în pietre de mormânt.
Pe urmă linişte.
Nomadă, în doimea a tot ceea ce-i vremelnic,
apa se piteşte înapoi, în pleoapă
şi ireal, schimbului mut,
inima, ca o tobă dă de ştire
c-a fost tristeţe,
bucurie-acum să vină!
Şi uite-aşa, de veacuri se tot joacă jocul ăsta de noroc ,
când noaptea fecundează stări şi umbre
şi timpu-şi leapădă în spuneri câte-un ac,
iar frunzele îşi leagă mândre în gutui opinii.
Interioare, poate mai plăcute, mai mobilate, mai tăcute :
