Încă august.
Încă au gust.
Cad stele, una după alta, ca nebune.
Cerul i-o gură neagră mare, larg deschisă.
Infinitul se dă de-a dura pe acoperişuri.
Mă pişcă un ţânţar.
Îl pocnesc, de nu se vede.
Dacă rup acest lanţ de gânduri, ancore.
Când înaintez mă apropii, sau mă-ndepărtez?
A murit Neil Armstrong.
Un gând paralel: uite, na, c- am trăit-o şi p-asta!
La urma urmei toate gândurile, ca şi culorile, au suficient spaţiu.
Alegem căi, vrem să fie ferate.
Ele sunt de lapte.
Mă uit la lună, luna nu se vede.
Luna e în doliu.
Mă uit pe cer, cad stele.
Mă uit la ceas.
Sunt fixurile mele.
Alma Nahe(r) 
Bună !
Aseară realizam că în vara asta n-am avut țânțari. Unde ai reușit să găsești tu unul ?
Nu înțeleg, dar fie.
Vara trecută doar două dintre noi, mă refer la cei din Club, am scris despre asenelizare.
Frumoasă poezie și scrisă la timpul potrivit.
Oare de ce nu se mai duc oameni pe Lună ?
Bună, Carmen! Eu vara aceasta aproape că am locuit în balcon, de aceea m-au găsit ţânţarii, dar doar de la genunchi în jos; am luat-o ca pe o ţânţaroterapie, n-am luat-o personal, iar, pe câţiva mi i-am pocnit, deşi erau sânge din sângele meu. 🙂
E potrivit orice timp pentru poezie, eu aşa cred. Îmi place să marchez momentele importante din viaţa mea şi-a omenirii, ca să nu mă ră(tă)cesc.
Cred că oamenii nu mai merg în lună fiindcă se consideră deja toţi nişte lunatici.
” Un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire ” ! ( N.Armstrong ),
DUMNEZEU sa-l odihneasca !
Si totusi, te astept
sa vezi ceva frumos,
NU politica !!!
O duminica frumoasa !
Aliosa.
O duminică caldă, dar răcoroasă, Alioşa! 🙂
ma uit la ceas…
Cu-cu! E fix, …e la fix!
doar nişte paşi mărunţi, pământeni, zâno…
dar ce pas pentru omenire…
un păs…
un Pan… la flute de Pan…
La flute de Pan…
văz duhul, are-un plan.
O perlă,
Soarele e conceput la nesfârşit,
zori după Lună,
în pântec de ocean…
ca o cochilie de stromb
in care frumusetile lumii
dorm
sss, dormi nani, dormi, puiosor…
[…] edit: mulţumesc lui almanahe că ma tras de mânecă, altfel uitam plagierea ei după […]
na, am ratat ora fixă! 😦
Psi©, n-ai ratat nimic. Pe-aici sunt numai fixuri.
Cad stele da daaaaaa, cad stele măiastre care-au făcut paşi mici dar atît de importanţi…
cad stelele,
cad înghiţite de gaura neagră a uitării. 😦
O anecdotă spune că pe vremea cînd încă mai era adolescent, Armstrong a auzit-o pe o vecină spunîndu-i soţului: o să mai ai acces în patul meu, cînd va ajunge copilul vecinilor pe lună. Se spune că acestea au fost primele sale cuvinte spuse de pe lună: . mult succes, domnule x.
O altă legendă spune că odată aselenizat, Armstrong ar fi observat nişte cilindri lungi din oţel, aşezaţi pe sol şi ar fi exclamat: cine naiba a ajuns aici înaintea mea că ruşii, precis, NU!
faine…nu le ştiam, mulţumesc!
n-ai pentru ce.
acesta este avantajul de a fi tineriu: ştii şi împărtăşeşti cu plăcere, ce ştii. 🙂
Mi-a placut gustul de…august…
Luna e mai saraca acum…
Rămâne urma vie. Pasul.
instantaneu surprins nu cu aparatul foto, şi de aceea mult mai cuprinzător…
polar-oide! 🙂
Tic-tac, paşi de gheişă pe lună,
ţînţarii muşcă stelele ce cad pe acoperişuri infinite.
August şi chiar au gust de noapte….
au gust de august.
Am observat si eu ceva ciudat in comportamentul lunii, nu stiu ce face ziua dar noaptea emite tot felul de semnale ciudate. Suspectez că si corabia nebunilor se pregăteşte de plecare. Sunt fixurile tale exacte, deci, tz
🙂
luna trimite semnale, că n-am ţinut legătura…oamenii dorm, corabia nebunilor, fără reguli, fără bagaj….
sunt fixurile mele de la şi doişpe. :))